Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, stareţul unei Mănăstiri, avea o vară, Ecaterina, care atunci când trăia, îi batjocorea pe preoţi şi pe psalţi, îngânând felul cum citeau, cântau sau cum mergeau. Râdea de ei. Deşi nu ducea o viaţă prea plăcută lui Dumnezeu, cu toate acestea stareţul o iubea mult.
Nu trecuse mult timp de când părintele Haralambie venise lângă noi, când Stareţul a aflat că verişoara lui, deşi foarte tânără, murise şi, desigur, nu cu o moarte bună. În ultimele clipe ale vieţii ei Dumnezeu a îngăduit ca să se facă pildă rudelor ei şi astfel să înţeleagă şi ele că purtarea Ecaterinei nu fusese bună. Astfel, când i‑a sosit clipa morţii a început să scoată strigăte, să facă diferite grimase şi mişcări ciudate. Şi în această stare şi‑a dat sufletul. Când stareţul a aflat, a început să plângă. Părintele Haralambie s‑a mirat de sensibilitatea stareţului. Acesta însă a înţeles gândul său şi i‑a spus:
– Fiul meu, nu plâng pentru că a murit, ci pentru că s‑a osândit.
Din acea zi stareţul a început să postească necurmat şi să se roage pentru vara sa. Mult timp însă a văzut‑o în întuneric. Odată, pe când se ruga în coliba sa, a văzut‑o aievea pe vara sa urcând din iad spre Cer, plină de bucurie, ţinând în mână o cheie şi strigând:
– Mare este pentru mine ziua de astăzi! Acum merg în casă luminoasă, în palat strălucit.
– Ecaterina, ce ţi s‑a întâmplat?, a întrebat‑o Stareţul.
– Mare este pentru mine ziua de astăzi!, a strigat ea din nou.
Aceasta arată că prin multele rugăciuni şi postiri ale Stareţului Iosif, Ecaterina a fost slobozită din legăturile iadului. Cu adevărat, „mult poate rugăciunea dreptului care lucrează”.
(Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos).
Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi
Lupta duhovnicească
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Odată Stareţul Paisie mi-a spus: „Constantine, atunci când este război, pe cei care se luptă în prima linie şi mor pentru patrie, poporul îi cinsteşte dând numele lor parcurilor şi străzilor, în timp ce aceia care se luptă în spatele liniei rămân necunoscuţi. Tot astfel şi în războiul duhovnicesc, Dumnezeu vrea să ne luptăm în prima linie, ca să scrie numele noastre în cartea vieţii”.
Apoi mi-a spus: „Pe când eram de curând venit în Mănăstirea Cuviosului Filothei, într-o chilie aflată pe teritoriul ei se nevoia un monah ce se numea Augustin. Într-o zi i-am dus de la mănăstire nişte alimente de binecuvântare, dar uşa chiliei era închisă. L-am strigat, dar nu am primit nici un răspuns. Aşa că am lăsat alimentele la uşă şi am plecat. A doua zi bătrânul Augustin a venit la mănăstire şi a întrebat: „Unde este acel călugăr Paisie care mi-a adus alimentele?” Părinţii se mirau cum de mă cunoştea, în timp ce ei nu apucaseră să mă cunoască prea bine. Însă el, care avea darul străvederii, mă cunoştea, deşi atunci când i-am dus alimentele lipsea de acasă. Acest monah se nevoia mult. Într-o noapte i-a apărut diavolul în chilie, în chipul unui câine înfricoşător, care arunca flăcări pe gură şi care s-a năpustit asupra lui, deoarece, aşa cum spunea el, era ars de rugăciunile lui. Atunci, cei doi s-au încăierat şi monahul l-a bătut atât de tare pe diavol, încât a luat-o la fugă. După aceasta însă, bătrânul Augustin era mustrat de conştiinţă pentru faptul că îl bătuse pe diavol. De aceea, s-a dus la duhovnic şi s-a spovedit, spunându-i: «Gheronda, astăzi am făcut o faptă rea. L-am bătut pe diavol. Oare îmi vei mai da binecuvântare să mă împărtăşesc?»
Duhovnicul, când a auzit aceasta, s-a bucurat şi i-a spus: «Desigur că îţi dau binecuvântare. Această faptă a ta a fost o biruinţă împotriva diavolului»”.
Din Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos – 2006.
Sfântul Mucenic Cosma din Etolia:Indurând răul făcut de alții
Cel care îndură răul și nu cere despagubiri celui care l-a rănit, are încredere în Hristos și știe că El va scoate un bine din acest rău, iar el va fi răsplătit de o sută de ori pe lumea asta și va moşteni Viaţa Veşnică.
Traducere din limba franceză: ortodoxologie.com
Sfântul Mucenic Cosma Etolul († 4 august 1779), „Apostolul Săracilor“:
„Vom vedea oameni zburând prin văzduh asemenea păsărilor şi aruncând foc pe pământ. Oamenii vor alerga la morminte şi vor striga: Ieşiţi, voi, morţilor, şi daţi-ne nouă să intrăm în mormintele voastre.
Vor veni vremuri când duşmanii noştri vă vor lua totul, chiar şi cenuşa din vatră. Însă nu vă pierdeţi credinţa, asemenea altora.
Vor veni vremuri când va dispărea orice înţelegere între preoţime şi turmă. Preoţii vor deveni mai răi şi mai nelegiuiţi decât alţii. Oamenii vor fi sărăci, pentru că vor pierde dragostea şi grija faţă de săraci. Bogaţii vor sărăci, iar săracii vor muri.
Vor putea fi văzute trăsuri fără cai gonind pe câmpie mai iute ca iepurele.
Vor veni vremuri când ortodocşii vor fi învrăjbiţi între ei. Eu, însă, vă sfătuiesc să păstraţi pacea şi înţelegerea. (…) În şcoli se vor preda asemenea ticăloşii, că e cu neputinţă să vi le imaginaţi“.
Arhiepiscopul Teofan de Poltava (†6/19.02.1940):
“Despre al Optulea Sinod Ecumenic eu nu ştiu deocamdată nimic. Pot numai să reafirm cuvintele Sfântul Teodor Studitul: „Nu orice adunare a episcopilor se consideră sinod, ci numai adunarea episcopilor care sunt întru Adevăr“. „Adevăratul sinod Ecumenic depinde nu de numărul episcopilor prezenţi la el, ci dacă va învăţa adevărul pravoslavnic“. Iar dacă se va abate de la adevăr, nu se va considera ecumenic, chiar dacă se va şi numi astfel. Renumitul „sinod tâlhăresc” a fost la vremea sa mult mai numeros decât multe dintre anterioarele sinoade ecumenice şi, cu toate acestea, n-a fost recunoscut a fi ecumenic, ci a fost numit sinod tâlhăresc“.
(Rusia, înainte de a Doua venire, pp. 394-395)
Preacuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (secolul XVI):
„Muntele Athos va fi lovit de un mare zgomot, se va auzi un sunet fin; când va pleca Chipul Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, se va arăta un semn înfricoşător şi cutremurător. Semnul va fi astfel: toate bisericile se vor înclina din cauza plecării Mântuirii, ca o petrecere a Mântuirii şi închinare (adică vor fi distruse de păgâni sau de cutremur de pământ). Pentru aceasta, vă spun vouă, nesimţirea va simţi, iar simţirea va fi întunecată şi nu va înţelege că pleacă Mântuirea“.
“Stareţii despre vremurile de pe urmă“, Mânăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru-Vodă, 2007
„Hristos vine când I te asemeni, El spune: Ia Raiul Meu și dă‑Mi iadul tău!”
Alaltăieri am întâlnit un Bătrân care mi‑e foarte drag. „L‑ai văzut vreodată pe Hristos, bunicule?”, l‑am întrebat. „Da, părinte”, mi‑a mărturisit cu reținere.
„Cum e, Bătrâne?”
„Ca în Evanghelii, părinte, cast, bun, simplu și accesibil”.
„Și când s‑a petrecut asta”, a fost următoarea mea, plină de uimire, întrebare.
„Când am iubit mult fără a aștepta nimic în schimb, părinte”, mi‑a șoptit bătrânul, plecându‑și ochii care se umpluseră deja de lacrimi de iubire față de Hristosul său. „M‑am golit ca om și m‑am umplut de Hristos. Am dat totul și n‑am primit nimic. Atunci vine El: când I te asemeni”.
Această frază „Hristos vine când I te asemeni” s‑a avântat pe cele mai greu accesibile cărări ale inimii mele și și‑a făcut loc în mine. Da, iubirea. Cea care știe să se jertfească și să piardă. Să dea totul fără a ține socoteala. Cea care moare pentru ca celălalt să trăiască. Care e trădată, răstignită și, cu toate acestea, iartă. Care știe să dăruiască și să nu se dezmintă: „Ia Raiul Meu și dă‑Mi iadul tău”.
Fragment din cartea: „Viața fără rețete” de părintele Haralambos Papadopoulos-Librăria Sophia
Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu răbdare şi cu smerenie
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des.
Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut însă o primejdie. Dacă nu Îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde. Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 244-245
Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine
Cuviosul Mărturisitor Parintele Roman Braga+29 aprilie 2015
Întemnițat timp de: 11 ani la: Piteşti, Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov
Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?
Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”. Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui.
Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu.
Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.
De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”. Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.
Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească „Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune.”
Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”.
Părintele Roman Braga
Rugăciunea de toată vremea, Editura Agaton, Făgăraș 2015, p.253-255