Ororile catolicilor unguri împotriva Bisericii din Transilvania în anii Dictatului de la Viena, 1940-1944

Ungurii trec drept popor civilizat. Şi sunt. Cei care trăim în Ardeal le cunoaştem nemijlocit hărnicia şi meticulozitatea. Din discuţiile pe care le-am avut cu unii dintre ei, le-am înţeles şi neliniştile. Sunt îngrijoraţi că populaţia maghiară este şi ea îmbătrânită, satele în care erau numeroşi sau majoritari se depopulează, mulţi unguri întemeiază căsnicii mixte cu românii, iar copiii ce se nasc înclină spre limba şi cultura română. Dacă în generaţiile trecute căsătoriile mixte erau rare, acum au devenit mult mai numeroase, fapt în care ungurii văd un proces de românizare a lor. La nivelul unei ,,episcopii’’ reformate maghiare, cea a Clujului, bunăoară, populaţia maghiară scade anual cu până la patru mii de suflete.

Recunoscându-le meritele, am fi incorecţi şi lipsiţi de obiectivitate dacă nu am vorbi şi de părţile lor întunecate. Sufletul maghiarilor este modelat după învăţăturile eretice catolice, reformate şi unitariene. Niciodată ereziile n-au produs ceva bun. Ungurii cultivă în intimitatea familiilor lor o ură ascunsă faţă de români, pe care o transmit cu grijă urmaşilor şi o perpetuează de-a lungul secolelor. Copiilor li se inoculează ideea că maghiarii trebuie să fie stăpâni în Ardeal, în vreme ce românii n-au cum să-şi depăşească condiţia lor de slugi.

Sufletul românesc este rod al Dreptei Credinţe şi nu-i este străină Dumnezeiasca smerenie, pe care mulţi o socotesc drept slăbiciune. În istoria românilor, Dumnezeu a fost mereu prezent şi purtător de grijă. Altfel, noi eram de multă vreme desfiinţaţi ca neam. Situaţiile grele şi aparent fără ieşire pentru români, Dumnezeu le-a întors în bine.

Ceea ce s-a întâmplat în perioada despre care vorbim întrece puterea de înţelegere a omului. Începând cu 1 septembrie 1940, hoardele de unguri catolici şi reformaţi şi-au dat întreaga măsură a sadismului lor ancestral. ,,În numele celei mai splendide rase mongole, urmaşii lui Attila, Arpad, Gingishan au întors istoria raporturilor între oameni la stadiul barbarismului, a conştiinţei lipsite de frica judecăţii de apoi, la mentalitatea anterioară creştinării ungurilor de către Sfântul Ştefan’’ (Mihai Fătu, Biserica Românească din nord-vestul Ţării sub ocupaţia horthystă 1940-1944, E.I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1985). Recomand prea-cinstiţilor greco-catolici români această carte, ca să ştie cu exactitate în ce companie ,,selectă’’ se află atunci când se ţin cu ardoare de papistași şi să nu aibă cuvânt de dezvinovăţire atunci când asemenea fapte se vor repeta. Drama sârbilor ortodocşi din Kosovo ne este vie în memorie. Căpeteniile Uniunii Europene ne copleşc cu ,,binele’’ pe care ni-l fac şi mă tem că soarta aşa-zisului ţinut secuiesc este hotărâtă: el va fi dat de aceşti străini de neam, ungurilor. Regionalizarea pregăteşte evenimente dureroase pentru români şi tare aş dori să mă înşel.

Iată faptele ungurilor catolici şi reformaţi, aşa cum au rămas în istorie.

,,Ocuparea comunei Trăsnea, în ziua de 9 septembrie, a început cu împuşcarea de către soldaţii unguri a câtorva copii români care păşteau vitele la intrarea în comună, dinspre comuna Ciumărna. Apoi au fost asaltate străzile locuite de români, incendiind casele şi împuşcând orice român întâlnit. Preotul Trăian Costea era ascuns în casa parohială căreia i-au dat foc. I-a sosit şi lui clipa când să bea ultimul pahar: un glonţ în cap. Apoi a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului, căruia i-au dat foc şi care a ars odată cu cadavrul preotului… Mai tragică a fost soarta multor copii români, a căror tragedie a fost descrisă de un martor ocular astfel: După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copii de români şi de vii îi aruncau în văpaia focului, arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsună în tot locul de plânsetele lor’’ (Op. cit. p. 85-86).

În Huedin: ,,Potrivit tuturor izvoarelor cunoscute, martirajul protopopului Aurel Munteanu a avut loc astfel: În dimineaţa zilei de 10 septembrie, a plecat să oficieze slujba la înmormântarea unui credincios. În târgul din mijlocul oraşului, o bandă de 21 de unguri agresivi, timp de 4 ore, l-au schingiuit, cu o ferocitate care întrece orice închipuire. A fost scuipat; i s-a strigat ,,popă hoţ, valah împuţit; lovit peste cap, peste faţă, peste braţe cu ciomege. I-au smuls părul şi baraba din rădăcini, cu carne cu tot. Budai Janos Gyepu i-a înfipt un baston în gură, de mai multe ori până i-a ieşit pe ceafă. Şi totul se petrecea sub privirile soldaţilor unguri. Asasinii erau din Huedin şi localităţile învecinate, între care: Gall Ferenc din Şaula, Geza şi Erezey, Szekeres Janos din Bicalat şi Budai Janos Gyepu. Cadavrul lui, împreună cu a gardianului Nicula Gheorghe, care a sărit în ajutorul protopopului, au fost aruncate într-o groapă la marginea oraşului, pe moşia grofului Banffy şi astupate, sumar, cu ţărână’’ (op. cit., p 87-88).

,,La câteva zile după ce a sosit armata ungară de ocupaţie, s-a dat ordin ca toţi sătenii să se adune în faţa primăriei. Comandantul a spus oamenilor că trebuie să dărâmăm biserica românească. Oamenii au rămas încremeniţi. Nimeni n-a cutezat să zică nimic. Au stat pe loc nemişcaţi mult timp. Deodată un nebun de secui a zis: mă urc eu. S-a urcat sus pe turlă să dea crucile jos. Dar Dumnezeu l-a pedepsit pe loc. a căzut de sus şi a rămas mort pe loc. Nimeni dintre săteni nu a mai pus mâna să atingă biserica şi să o dărâme’’. S-a întâmplat în Racoşul de Sus (Odorhei).

Când aceste brute au cutezat să necinstească sfintele biserici, făcându-şi necesităţile în interior, chiar pe Sfânta Masă, s-au coborât sub condiţia animalelor. S-a întîmplat în satul Chechiș, județul Sălaj. Primitivismul şi sălbăticia asiatică se arătau în toată goliciunea şi grozăvenia lor. Dumnezeu să păzească Biserica Ortodoxă Românească de repetarea acestor greu de imaginat fapte.

Presbiter Iovița Vasile