Dreptatea este bun Dumnezeiesc sădit în toate făpturile, pentru ca aceasta să guverneze în lume, spre buna vieţuire a oamenilor. Dreptatea este sinonimă cu justiţia, iar sistemul judecătoresc al unei ţări are menirea de a o înfăptui. O societate se conduce după legi, uneori drepte, de cele mai multe ori silnice. Judecătorii fiind chemaţi să aplice legile, pot face dreptate numai în măsura în care legile sunt drepte. Când judecătorii, sau o parte a lor, se abat de la datoria lor, nu mai poate fi vorba de dreptate. O ţară cu legi silnice şi cu judecători corupţi este una în care domneşte dictatura sau tirania. Dictatorii şi tiranii se ,,legitimează’’ şi îşi sprijină ticăloşia pe legi impuse de ei, împotriva cetăţenilor pe care ar trebui să-i slujească. Sistemele sociale, zise democratice, ne dau numai iluzia că poporul hotărăşte pentru sine, iar cei care le conduc ar înfăptui voinţa poporului. Şleahta care domneşte la un moment dat într-o ţară îşi impune propria-i voinţă, sub masca înşelătoare a democraţiei. Ceea ce am scris până aici este valabil pentru România anului 2001, dar nu numai.
În atari circumstanţe, Biserica are arma cuvântului. Păstorii ei ar trebui să-şi ridice glasurile atunci când Turma suferă nedreptăţi din partea autorităţilor, pentru că, la urma urmei, credincioşii alcătuiesc, în cea mai mare parte, mulţimea supuşilor unei ţări. Credincioşii înşişi sunt îndreptăţiţi să se folosească de arma cuvântului când cârmuitorii alunecă pe panta abuzurilor, în momentul în care acestea se produc, nu după căderea lor de la putere. Tăcerea înseamnă complicitate.
A apăra dreptatea proprie sau a altora, este o datorie a fiecăruia. Bineînţeles că acela care face dreptate şi cere şi mai-marilor ţării să o facă, se expune primejdiilor, care pot merge de la simple ameninţări până la moarte, trecând prin prigoniri aspre şi închisori. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul prin Predica de pe munte, şi le făgăduieşte bunul cel mai de preţ spre care tinde omul credincios: împărăţia lui Dumnezeu. Cartea Apocalipsei (22, 11) ne spune că spre sfârşitul veacului acestuia, după ce Dumnezeu va fi făcut multe încercări de a-i aduce pe oameni în simţire, chemându-i la pocăinţă, le va spune: ,,Cine este nedrept, să se nedreptăţească înainte. Cine este spurcat, să se spurce şi mai greu. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult’’.
Presbiter Iovița Vasile
Categorie: Uncategorized
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Istoria omenirii, de la începuturile ei, este marcată de războaie, revoluţii, revolte, tulburări care de care mai absurde, pentru că au semănat moartea între neamurile pământului şi au cauzat dureri şi suferinţe în vieţile a milioane de oameni. Putem spune cu deplină îndreptăţire că toate aceste rele au fost inspirate de vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, diavolul, şi au fost puse în lucrare de slugile sale demente, oamenii care s-au dat lui. În toate cazurile s-au nesocotit poruncile Dumnezeieşti care statornicesc buna vieţuire între oameni.
Pacea este un dat Dumnezeiesc. Sfântul Apostol Pavel ne-a scris în Întâia sa Epistolă către Biserica din Corint (15, 33): ,,Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii’’. Potrivit învăţăturii Sfintei Biserici Ortodoxe, pacea se întemeiază pe adevăr şi dreptate. Unii dintre noi am trăit timpurile megalomanice ale comunismului, când acel biet cizmar, ajuns dictator al României, Nicolae Ceauşescu, clama din răsputeri pacea şi se socotea un campion al ei, dar nu avea respect nici faţă de adevăr, nici faţă de dreptate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dătătorul păcii, precum Însuşi mărturiseşte: ,,Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu’’ (Ioan 14, 27). Chiar de la venirea Sa în lume, mesajul pentru omenire a fost cel rostit de oştile cereşti ale îngerilor şi cântat fără încetare de Biserică: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’’ (Luca 2, 14).
Trăim astăzi într-o lume care şi-a pierdut sensul existenţei, deoarece este guvernată de ură şi răutate. Singura care nu se potriveşte acestei lumi este Biserica lui Hristos. Aşa se explică avalanşa de minciuni şi calomnii urât mirositoare care se aruncă asupra ei de puterile întunericului, pe care Mântuitorul le numeşte în Evanghelia după Matei (16, 18) ,,porţile iadului’’.
Biserica Ortodoxă ne îndeamnă pe toţi să avem iubire pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Iubirea exclude războaiele, nedreptăţile, violenţele. Pacea porneşte din lăuntrul sufletului nostru şi se răspândeşte în familiile noastre şi în toată lumea.
A fi făcător de pace este o chemare Dumnezeiască adresată tuturor oamenilor. Cei care răspund acestei chemări cu însăşi viaţa lor, se învrednicesc de demnitatea cea fără de seamăn, aceea de a fi fii ai lui Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile
Pacea este un dat Dumnezeiesc. Sfântul Apostol Pavel ne-a scris în Întâia sa Epistolă către Biserica din Corint (15, 33): ,,Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii’’. Potrivit învăţăturii Sfintei Biserici Ortodoxe, pacea se întemeiază pe adevăr şi dreptate. Unii dintre noi am trăit timpurile megalomanice ale comunismului, când acel biet cizmar, ajuns dictator al României, Nicolae Ceauşescu, clama din răsputeri pacea şi se socotea un campion al ei, dar nu avea respect nici faţă de adevăr, nici faţă de dreptate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dătătorul păcii, precum Însuşi mărturiseşte: ,,Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu’’ (Ioan 14, 27). Chiar de la venirea Sa în lume, mesajul pentru omenire a fost cel rostit de oştile cereşti ale îngerilor şi cântat fără încetare de Biserică: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’’ (Luca 2, 14).
Trăim astăzi într-o lume care şi-a pierdut sensul existenţei, deoarece este guvernată de ură şi răutate. Singura care nu se potriveşte acestei lumi este Biserica lui Hristos. Aşa se explică avalanşa de minciuni şi calomnii urât mirositoare care se aruncă asupra ei de puterile întunericului, pe care Mântuitorul le numeşte în Evanghelia după Matei (16, 18) ,,porţile iadului’’.
Biserica Ortodoxă ne îndeamnă pe toţi să avem iubire pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii. Iubirea exclude războaiele, nedreptăţile, violenţele. Pacea porneşte din lăuntrul sufletului nostru şi se răspândeşte în familiile noastre şi în toată lumea.
A fi făcător de pace este o chemare Dumnezeiască adresată tuturor oamenilor. Cei care răspund acestei chemări cu însăşi viaţa lor, se învrednicesc de demnitatea cea fără de seamăn, aceea de a fi fii ai lui Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul
Cinstite cititorule, blândeţea sădită de Dumnezeu în om este semn negreşelnic al bunătăţii acestuia. De omul blând şi paşnic ne apropiem cu plăcere, mai ales că această însuşire se arată astăzi din ce în ce mai rar. În orice om, chiar şi în cei mai împulsivi din fire, se găseşte germenele blândeţii, căci fiecare este chemat să făptuiască binele şi să-şi reprime impulsurile păcătoase. Dumnezeu lucrează în vieţile noastre şi rodeşte mulţimea însuşirilor bune, precum ne arată Sfântul Apostol Pavel: ,,Iar rodul duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, Credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie; împotriva unora ca acestora nu este lege’’ (Galateni 5, 22-23).
Când vorbim de blândeţe, privirea noastră se îndreaptă spre Fiul lui Dumnezeu Întrupat, căci El ne îndeamnă prin Evanghelia Sa şi prin Învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe: ,,Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre’’ (Matei 11, 29). Cu adevărat, Dumnezeiasca-I blândeţe s-a arătat tuturor oamenilor, oricât de răi au fost ei. Să ne amintim numai de momentul când Mântuitorul era supus celor mai josnice umilinţe din partea iudeilor necredincioşi. Le-a răspuns cu o rugăciune: ,,Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac’’ (Luca 23, 34).
În Biserica lui Hristos noi suntem toţi, deopotrivă păstori şi credincioşi, slujitori ai lui Dumnezeu: ,,Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă, spre cunoaşterea adevărului, şi vor scăpa de cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia’’ (II Timotei 2, 24-26).
Omul blând va fi adesea batjocorit, umilit, călcat în picioare, în lumea aceasta înstrăinată de Dumnezeu. Blândeţea îi va fi socotită drept slăbiciune, căci oamenii s-au sălbăticit şi au pierdut sensul bun al existenţei lor în Dumnezeu. Făgăduinţa lui Dumnezeu pentru cei blânzi este aceea de a moşteni pământul, şi stă neclintită ca o stâncă a veacurilor, cum ne-a lăsat scris Sfântul Apostol Petru: ,,Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea’’ (II Petru 3, 13). Este pământul pe care l-a văzut Apostolul iubirii, Sfântul Ioan, şi l-a descris în ultima carte a Sfintei Scripturi: ,,Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; iar marea nu mai este’’ (Apocalipsa 21, 1).
Presbiter Iovița Vasile
Când vorbim de blândeţe, privirea noastră se îndreaptă spre Fiul lui Dumnezeu Întrupat, căci El ne îndeamnă prin Evanghelia Sa şi prin Învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe: ,,Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre’’ (Matei 11, 29). Cu adevărat, Dumnezeiasca-I blândeţe s-a arătat tuturor oamenilor, oricât de răi au fost ei. Să ne amintim numai de momentul când Mântuitorul era supus celor mai josnice umilinţe din partea iudeilor necredincioşi. Le-a răspuns cu o rugăciune: ,,Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac’’ (Luca 23, 34).
În Biserica lui Hristos noi suntem toţi, deopotrivă păstori şi credincioşi, slujitori ai lui Dumnezeu: ,,Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă, spre cunoaşterea adevărului, şi vor scăpa de cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia’’ (II Timotei 2, 24-26).
Omul blând va fi adesea batjocorit, umilit, călcat în picioare, în lumea aceasta înstrăinată de Dumnezeu. Blândeţea îi va fi socotită drept slăbiciune, căci oamenii s-au sălbăticit şi au pierdut sensul bun al existenţei lor în Dumnezeu. Făgăduinţa lui Dumnezeu pentru cei blânzi este aceea de a moşteni pământul, şi stă neclintită ca o stâncă a veacurilor, cum ne-a lăsat scris Sfântul Apostol Petru: ,,Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea’’ (II Petru 3, 13). Este pământul pe care l-a văzut Apostolul iubirii, Sfântul Ioan, şi l-a descris în ultima carte a Sfintei Scripturi: ,,Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; iar marea nu mai este’’ (Apocalipsa 21, 1).
Presbiter Iovița Vasile
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia
Plânsul este exteriorizarea unor sentimente lăuntrice ale omului. Plângem atunci când avem o durere fizică sau sufletească; plângem pentru nenorocirile celor apropiaţi sau pentru moartea celor dragi nouă. Plânsul exprimă uneori şi o mare bucurie, când primim o mare binefacere de la Dumnezeu sau când copiii noştri sunt învredniciţi de reuşite. Există şi plânsul determinat de o stare maladivă a omului.
Plânsul despre care vorbeşte Mântuitorul în cea de-a doua fericire are o determinare duhovnicească, adică omul îşi rememorează păcatele trecute ale vieţii, se întristează pentru ele şi se pocăieşte. Este plânsul benefic care ne face să sporim în urcuşul nostru spre împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune că ,,întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte’’ (II Corinteni 7, 10). Alteori plângem pentru starea păcătoasă a aproapelui sau pentru cei care se pierd, deoarece mor în stare de nepocăinţă sau se sinucid. Sfântul Serafim de Sarov vărsa adesea lacrimi pentru cei care se chinuiesc în întunericul iadului. Cum suferinţele aproapelui nu ne pot lăsa indiferenţi, suntem îndemnaţi să fim alături de el în orice împrejurare: ,,Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei care plâng’’ (Romani 12, 15).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns pentru prietenul Său Lazăr, atunci când, venind în Betania, l-a găsit pe acesta aşezat în mormânt de patru zile (Ioan 11, 35). Altădată, când Se apropia de cetatea Ierusalim, a plâns pentru nepocăinţa locuitorilor ei, ştiind va veni vremea când va fi împresurată de duşmani, care o vor face una cu pământul, profeţie care s-a şi împlinit în anul 70 după Naşterea Sa (Luca 19, 41, 44).
Făgăduinţa pentru cei ce-şi plâng păcatele, sau plâng pentru răul întâmplat aproapelui, este mângâierea lui Dumnezeu. Aşa ne spune Sfântul Apostol Ioan, scriind despre sfârşitul veacului acestuia şi înnoirea lumii: ,,Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut’’ (Apocalipsa 21, 4). Întristările şi durerile vieţii acesteia pământeşti, chiar de lungă durată, sunt trecătoare, iar faptul că ne îndreptăm nădejdea spre vremea când Dumnezeu va împlini făgăduinţele Sale, ne ajută să trecem prin toate acestea, fără a cădea în deznădejde.
Presbiter Iovița Vasile
Plânsul despre care vorbeşte Mântuitorul în cea de-a doua fericire are o determinare duhovnicească, adică omul îşi rememorează păcatele trecute ale vieţii, se întristează pentru ele şi se pocăieşte. Este plânsul benefic care ne face să sporim în urcuşul nostru spre împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune că ,,întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte’’ (II Corinteni 7, 10). Alteori plângem pentru starea păcătoasă a aproapelui sau pentru cei care se pierd, deoarece mor în stare de nepocăinţă sau se sinucid. Sfântul Serafim de Sarov vărsa adesea lacrimi pentru cei care se chinuiesc în întunericul iadului. Cum suferinţele aproapelui nu ne pot lăsa indiferenţi, suntem îndemnaţi să fim alături de el în orice împrejurare: ,,Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei care plâng’’ (Romani 12, 15).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns pentru prietenul Său Lazăr, atunci când, venind în Betania, l-a găsit pe acesta aşezat în mormânt de patru zile (Ioan 11, 35). Altădată, când Se apropia de cetatea Ierusalim, a plâns pentru nepocăinţa locuitorilor ei, ştiind va veni vremea când va fi împresurată de duşmani, care o vor face una cu pământul, profeţie care s-a şi împlinit în anul 70 după Naşterea Sa (Luca 19, 41, 44).
Făgăduinţa pentru cei ce-şi plâng păcatele, sau plâng pentru răul întâmplat aproapelui, este mângâierea lui Dumnezeu. Aşa ne spune Sfântul Apostol Ioan, scriind despre sfârşitul veacului acestuia şi înnoirea lumii: ,,Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut’’ (Apocalipsa 21, 4). Întristările şi durerile vieţii acesteia pământeşti, chiar de lungă durată, sunt trecătoare, iar faptul că ne îndreptăm nădejdea spre vremea când Dumnezeu va împlini făgăduinţele Sale, ne ajută să trecem prin toate acestea, fără a cădea în deznădejde.
Presbiter Iovița Vasile
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor
Cei ce se socotesc deştepţi au dat expresiei ,,săraci cu duhul’’ un înţeles străin de ceea ce a voit Mântuitorul să spună, afirmând că ar fi vorba de oamenii lipsiţi de prea multă minte, simpli, neînvăţaţi, neajutoraţi. Excludem din capul locului acest mod de interpretare.
Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chiril al Alexandriei au desluşit sensul corect al expresiei, spunându-ne că este vorba de cei smeriţi de bunăvoie. Aceştia sunt conştienţi că datorează totul lui Dumnezeu, Care i-a adus din nefiinţă la existenţă, le poartă de grijă ca unor fii, veghează în toată clipa asupra lor, i-a împodobit cu daruri pe care altfel nu le-ar fi avut, îi călăuzeşte spre viaţa veşnică în împărăţia cea cerească. Fiind creaţi prin bunăvrerea lui Dumnezeu, se simt legaţi fiinţial de El şi nu pot concepe a trăi altfel decât în ascultare de El. Pe Dumnezeu Îl socotesc ca fiind Binefăcătorul lor, nelipsindu-se, în nici un chip, de binele pe care El îl lucrează în vieţile lor. Când totuşi făptuiesc binele, nu se laudă, nu se mândresc, ştiind că meritul nu este al lor, ci al lui Dumnezeu care a lucrat acel bine. De multe ori citim cuvintele celor smeriţi, care afirmau că n-au făcut nici un bine în vieţile lor. Sfântul Apostol Pavel afirma în acest sens: ,,Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine’’ (I Corinteni 15, 10).
Chipul sărăciei cu duhul este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel născut în locul sărăcăcios al Betleemului şi nu în palate regeşti, Cel care ,,S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe cruce’’ (Filipeni 2, 7-8). Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează un fapt de smerenie Dumnezeiască: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur’’ (Ioan 6, 15).
Sărăcia cu duhul merge, de obicei, împreună cu sărăcia de cele materiale. Nu trebuie să ne îngrijim peste măsură de cele necesare vieţii trupeşti şi să ne risipim timpul şi puterea agonisindu-le. Dumnezeu ştie de ce avem nevoie şi ne dă bucata de pâine în fiecare zi. Văduva la care a poposit Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul i-a dat acestuia ultima mână de făină şi puţinul untdelemn care-l mai avea. Sfântul Ilie nu i-a dat, în schimb, belşug de bunătăţi, ci a făcut ca făina puţină şi untdelemnul din urcior să nu se mai termine (IV Regi 17, 11-16).
Presbiter Iovița Vasile
Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chiril al Alexandriei au desluşit sensul corect al expresiei, spunându-ne că este vorba de cei smeriţi de bunăvoie. Aceştia sunt conştienţi că datorează totul lui Dumnezeu, Care i-a adus din nefiinţă la existenţă, le poartă de grijă ca unor fii, veghează în toată clipa asupra lor, i-a împodobit cu daruri pe care altfel nu le-ar fi avut, îi călăuzeşte spre viaţa veşnică în împărăţia cea cerească. Fiind creaţi prin bunăvrerea lui Dumnezeu, se simt legaţi fiinţial de El şi nu pot concepe a trăi altfel decât în ascultare de El. Pe Dumnezeu Îl socotesc ca fiind Binefăcătorul lor, nelipsindu-se, în nici un chip, de binele pe care El îl lucrează în vieţile lor. Când totuşi făptuiesc binele, nu se laudă, nu se mândresc, ştiind că meritul nu este al lor, ci al lui Dumnezeu care a lucrat acel bine. De multe ori citim cuvintele celor smeriţi, care afirmau că n-au făcut nici un bine în vieţile lor. Sfântul Apostol Pavel afirma în acest sens: ,,Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine’’ (I Corinteni 15, 10).
Chipul sărăciei cu duhul este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel născut în locul sărăcăcios al Betleemului şi nu în palate regeşti, Cel care ,,S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe cruce’’ (Filipeni 2, 7-8). Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează un fapt de smerenie Dumnezeiască: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur’’ (Ioan 6, 15).
Sărăcia cu duhul merge, de obicei, împreună cu sărăcia de cele materiale. Nu trebuie să ne îngrijim peste măsură de cele necesare vieţii trupeşti şi să ne risipim timpul şi puterea agonisindu-le. Dumnezeu ştie de ce avem nevoie şi ne dă bucata de pâine în fiecare zi. Văduva la care a poposit Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul i-a dat acestuia ultima mână de făină şi puţinul untdelemn care-l mai avea. Sfântul Ilie nu i-a dat, în schimb, belşug de bunătăţi, ci a făcut ca făina puţină şi untdelemnul din urcior să nu se mai termine (IV Regi 17, 11-16).
Presbiter Iovița Vasile
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune, prin glasul Evangheliei Sale, că ,,din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule’’ (Matei 15, 19) care-l spurcă pe om. Dacă inima este locul unde se zămislesc şi de unde pornesc relele săvârşite de om, tot inima este locul de unde pot izvorî faptele cele bune, care-l înalţă pe acesta spre Dumnezeu. Curăţia inimii este o lucrare lăuntrică a noastră. Ea înseamnă nevinovăţie, smerenie, cugetare la Dumnezeu şi la moarte. Pruncii sunt pildă dată de Domnul Iisus pentru curăţia inimii lor. De aceea, cei care sunt mai mici de şapte ani, sunt primiţi şi împărtăşiţi de slujitorii Bisericii, fără a fi spovediţi.
Părintele Cleopa istoriseşte, într-una din cărţi, despre un călugăr de la Mănăstirea Neamţ, Dometie, care a vieţuit mulţi ani în monahism şi a primit, ca ascultare, să aibă grijă de vacile obştii. Era cunoscut de fraţi drept ,,Dometie cel surd de la văcărie’’. Câtă vreme a stat în Mănăstire, a fost paşnic şi blând şi îşi împlinea datoriile în deplină ascultare. Deodată, s-a răspândit vestea că Dometie de la văcărie a murit. Fraţii s-au adunat şi l-au pregătit pentru înmormântare. Atunci au constatat că veşmintele lui Dometie erau nişte zdrenţe, încât a trebuit să aducă fiecare câte o haină din cele calugăreşti, pentru a se împlini rânduiala înmormântării. În mănăstire s-a răspândit o mireasmă bineplăcută. Toţi se mirau şi nu ştiau de unde vine, până când au înţeles că Dumnezeu a proslăvit în acest fel pe robul său Dometie, cel curat cu inima. Cunoscându-se acestea, Biserica noastră l-a înscris în lista celor care urmează a fi canonizaţi şi cinstiţi ca Sfinţi.
Scriind Epistola către Bisericile Galatiei, Sfântul Apostol Pavel enumeră roadele bune care izvorăsc din inima curată a omului care se străduieşte spre împărăţia lui Dumnezeu: ,,dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, Credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie; împotriva unora ca acestea nu este lege’’ (Galateni 5, 22-23).
Răsplata pentru cei curaţi cu inima este vederea lui Dumnezeu. Domnul Se arată celor drepţi în feluri accesibile puterii lor de înţelegere şi cuprindere. Lui Avraam i s-a arătat Preasfânta Treime în chipul a trei oameni sau îngeri (Facere 18, 1-3); lui Moise i S-a arătat după ce s-a aşezat în scobitura stâncii şi l-a acoperit cu mâna Sa (Ieşire 33, 18-23); la Botezul de la Iordan s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel, iar Fiul era în apă, sub mâna robului Său, Ioan.
Presbiter Iovița Vasile
Părintele Cleopa istoriseşte, într-una din cărţi, despre un călugăr de la Mănăstirea Neamţ, Dometie, care a vieţuit mulţi ani în monahism şi a primit, ca ascultare, să aibă grijă de vacile obştii. Era cunoscut de fraţi drept ,,Dometie cel surd de la văcărie’’. Câtă vreme a stat în Mănăstire, a fost paşnic şi blând şi îşi împlinea datoriile în deplină ascultare. Deodată, s-a răspândit vestea că Dometie de la văcărie a murit. Fraţii s-au adunat şi l-au pregătit pentru înmormântare. Atunci au constatat că veşmintele lui Dometie erau nişte zdrenţe, încât a trebuit să aducă fiecare câte o haină din cele calugăreşti, pentru a se împlini rânduiala înmormântării. În mănăstire s-a răspândit o mireasmă bineplăcută. Toţi se mirau şi nu ştiau de unde vine, până când au înţeles că Dumnezeu a proslăvit în acest fel pe robul său Dometie, cel curat cu inima. Cunoscându-se acestea, Biserica noastră l-a înscris în lista celor care urmează a fi canonizaţi şi cinstiţi ca Sfinţi.
Scriind Epistola către Bisericile Galatiei, Sfântul Apostol Pavel enumeră roadele bune care izvorăsc din inima curată a omului care se străduieşte spre împărăţia lui Dumnezeu: ,,dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, Credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie; împotriva unora ca acestea nu este lege’’ (Galateni 5, 22-23).
Răsplata pentru cei curaţi cu inima este vederea lui Dumnezeu. Domnul Se arată celor drepţi în feluri accesibile puterii lor de înţelegere şi cuprindere. Lui Avraam i s-a arătat Preasfânta Treime în chipul a trei oameni sau îngeri (Facere 18, 1-3); lui Moise i S-a arătat după ce s-a aşezat în scobitura stâncii şi l-a acoperit cu mâna Sa (Ieşire 33, 18-23); la Botezul de la Iordan s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel, iar Fiul era în apă, sub mâna robului Său, Ioan.
Presbiter Iovița Vasile
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui
Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi a sădit acest simţământ Dumnezeiesc în fiecare fiinţă umană. Prin urmare, starea firească a omului este aceea în care iubeşte pe Dumnezeu, Creatorul său, dar şi pe aproapele său, care este orice om. De-aici decurge milostenia pentru cei aflaţi în nevoi, deoarece niciodată nu vei întoarce spatele celui pe care-l iubeşti. Aşadar, milostenia este o formă de manifestare a iubirii frăţeşti. Cel care a experiat roadele milosteniei, a constatat că Dumnezeu întoarce înzecit binele făcut aproapelui, în casa celui milostiv.
Grija de căpetenie a fiecărui om este mântuirea sufletului său. Mântuirea se lucrează în viaţa pământească şi este dată ca o răsplată pentru faptele cele bune ale omului. Fără fapte bune, fără milostenie, mântuirea nu este posibilă. Ştiind aceasta, diavolul a pus în mintea anumitor oameni gândul contrar, anume că faptele bune nu ajută la mântuire, ar fi inutile, credinţa este suficientă pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Aşa s-a ajuns la învăţătura diavolească numită sola fide, ceea ce însemnă numai prin credinţă se poate mantui omul. Autorul acestei rătăciri pierzătoare de suflete a fost Martin Luther, în secolul al XVI-lea. Acesta s-a despărţit de ereziile catolice pentru a întemeia propriul său sistem de erezii, numit protestantism sau luteranism. Pentru Luther nu au contat adevărurile revelate de Dumnezeu, deasupra acestora a pus, în chip luciferic, propriile sale păreri. Când a tradus Sfânta Scriptură în germană, un filolog i-a atras atenţia asupra multelor erori pe care le-a comis. Răspunsul a fost unul stupefiant: ,,Este aşa, pentru că aşa vrea Luther’’. Când a citit Epistola Sfântului Iacov, a constatat că aceasta arată desluşit şi apăsat că faptele bune sunt absolut necesare pentru mântuire, ceea ce nu se potrivea cu părerile lui. Atunci a numit această, scriere nou-testamentară, în chip batjocoritor, ,,epistola de paie’’, a rupt filele pe care era tipărită Dumnezeiasca Epistolă şi le-a aruncat în apă! Ce cutezanţă! Ce blasfemie!
Revenind la învăţărura Sfintei noastre Biserici, vom remarca faptul că Dumnezeu Se milostiveşte spre noi chiar înainte ca noi să făptuim cele ale milosteniei. Dacă însă facem din milostenie o preocupare constantă a vieţii, nădejdea mântuirii este deosebit de puternică. Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită niciuna din faptele noastre de milostenie.
Presbiter Iovița Vasile
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura
Dreptatea este parte a binelui Dumnezeiesc. Dumnezeu fiind veşnic, şi dreptatea Lui este fără început ori sfârşit, după cum mărturiseşte Psalmistul; ,,Dreptatea Ta este dreptate în veac şi legea Ta adevarul’’ (Psalmul 118, 142). La înfăptuirea dreptăţii Dumnezeieşti este chemată fiecare făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. Nedreptatea cuprinde societatea ca o molimă. Aceasta l-a făcut pe Proorocul Isaia să scrie cu mare amărăciune: ,,Nimeni nu cheamă în sprijinul său dreptatea şi nici un judecător nu hotărăşte cu cinste; toţi işi pun nădejdea în lucruri deşarte şi în vorbe fără rost; zămislesc silnicia şi nasc păcatul… Că păcatele noastre s-au înmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile mărturisesc împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt de faţă şi faptele noastre nelegiuite le ştim: necredinţa şi tăgada Domnului, căderea de la Credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea la lucruri viclene. Şi lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă departe’’ (Isaia 59, 4, 12-14). Cuvintele acestea sunt parcă o cronică a societăţii româneşti din anii pe care-i trăim.
Şi totuşi, există suflete însetate de dreptate, o caută şi o împlinesc, atât cât le este harul şi puterea. Sunt puţine şi vocile lor par, celor din jur, anacronice. Biserica Ortodoxă păstrează fără schimbare învăţătura şi conştiinţa dreptăţii Dumnezeieşti, fapt pentru care e hulită în toate chipurile de puterile răului. Campaniile mincinoase de presă, regizate şi puse în scenă din umbră, sunt numai o mostră de nedreptate la care este supusă Ortodoxia. Să nu cădem în deznădejde, să ne întărim şi mai mult în dreptatea divină, ştiind că Dumnezeu nu lasă neîmplinită niciuna din sfintele Sale făgăduinţe. Adu-ţi aminte, cinstite cititorule, de cetăţile Sodoma şi Gomora. Avraam s-a rugat lui Dumnezeu pentru ele ca să fie cruţate, socotind că măcar cincizeci de drepţi s-ar afla în ele, scăzând mereu acest număr. La urmă s-a văzut că în acele cetăţi ale desfrâului nu erau decât patru suflete drepte: Lot cu familia sa. Dumnezeu i-a scos din mijlocul desfrânaţilor.
Sfântul Evanghelist Ioan a scris în Cartea Apocalipsei (22, 11-12): ,,Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce şi mai greu. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este Sfânt, să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui’’.
Presbiter Iovița Vasile
Şi totuşi, există suflete însetate de dreptate, o caută şi o împlinesc, atât cât le este harul şi puterea. Sunt puţine şi vocile lor par, celor din jur, anacronice. Biserica Ortodoxă păstrează fără schimbare învăţătura şi conştiinţa dreptăţii Dumnezeieşti, fapt pentru care e hulită în toate chipurile de puterile răului. Campaniile mincinoase de presă, regizate şi puse în scenă din umbră, sunt numai o mostră de nedreptate la care este supusă Ortodoxia. Să nu cădem în deznădejde, să ne întărim şi mai mult în dreptatea divină, ştiind că Dumnezeu nu lasă neîmplinită niciuna din sfintele Sale făgăduinţe. Adu-ţi aminte, cinstite cititorule, de cetăţile Sodoma şi Gomora. Avraam s-a rugat lui Dumnezeu pentru ele ca să fie cruţate, socotind că măcar cincizeci de drepţi s-ar afla în ele, scăzând mereu acest număr. La urmă s-a văzut că în acele cetăţi ale desfrâului nu erau decât patru suflete drepte: Lot cu familia sa. Dumnezeu i-a scos din mijlocul desfrânaţilor.
Sfântul Evanghelist Ioan a scris în Cartea Apocalipsei (22, 11-12): ,,Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce şi mai greu. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este Sfânt, să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui’’.
Presbiter Iovița Vasile
Sfinții patruzeci de Mucenici din Sevastia
Astăzi, cinstite cititorule, ne vom aduce aminte de cei patruzeci de Sfinţi Mucenici din Sevastia Armeniei, care au pătimit într-o zi de 9 martie, în vremea împăratului păgân Liciniu (308-324).
Aceştia erau ostaşi creştini în armata romană din părţile Răsăritului şi aveau drept căpetenie pe cel numit Agricolae. Porunca împărătească, întărită prin lege, era ca toţi ostaşii să jertfească zeilor diavoleşti. Cei patruzeci de Sfinţi slujiseră cu vitejie în oaste şi când li s-au cerut jertfe drăceşti, au răspuns: ,,Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul Cel fără de moarte’’. Pentru nesupunerea lor au fost judecaţi şi s-a dat poruncă să fie dezbrăcaţi şi duşi într-un iezer din apropiere. Era un ger cumplit. Sfinţii au intrat în apa îngheţată, îmbărbătându-se unii pe alţii: ,,Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă, ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie frică de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununam cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre’’.
Cu nădejdea neclintită în Dumnezeu au intrat în apa îngheţată a iezerului şi în jurul acestuia s-au pus străji. De asemenea, s-a pregătit o baie caldă pentru ca acela care va slăbi în credinţă să poată părăsi locul de mucenicie. Când gerul s-a întărit, spre miezul nopţii, unul din ostaşi n-a mai răbdat asprimea lui şi ieşind din iezer, a alergat spre căldura băii din apropiere. Cum a păşit pe pragul băii, a căzut mort. La al treielea ceas din noapte, s-au pogorât din cer treizeci şi, nouă de cununi prealuminoase, pe care văzându-le străjerul temniţei, Aglae, s-a mirat, ştiind că patruzeci de creştini intraseră în iezer. Înţelegând că unul din ei a fugit de mucenicie, străjerul şi-a lepădat hainele, a sărit în iezer şi a împlinit numărul de patruzeci, mărturisindu-se pe sine a fi creştin.
A doua zi, păgânii au venit la iezer şi s-au mirat foarte. Văzând că Sfinţii Mucenici erau teferi, i-au învinuit de vrăjitorie şi i-au dus să li se sfărâme gleznele cu ciocane, apoi s-au săvârşit. Mama unuia dintre ei, numit Meliton, stătea aproape şi îi întărea cu cuvântul, temându-se ca nu cumva vreunul să slăbească şi să-şi piardă cununa cerească. Când a văzut că fiul ei încă mai trăia, l-a luat şi l-a purtat spre locul unde trupurile Sfinţilor au fost arse şi aşa l-a dat cu bucurie în mâinile lui Hristos Domnul, Care a primit sufletul lui Meliton.
Pentru rugăciunile Sfinţilor patruzeci de Mucenici din Sevastia, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p 145-153).
Presbiter Iovița Vasile
Aceştia erau ostaşi creştini în armata romană din părţile Răsăritului şi aveau drept căpetenie pe cel numit Agricolae. Porunca împărătească, întărită prin lege, era ca toţi ostaşii să jertfească zeilor diavoleşti. Cei patruzeci de Sfinţi slujiseră cu vitejie în oaste şi când li s-au cerut jertfe drăceşti, au răspuns: ,,Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul Cel fără de moarte’’. Pentru nesupunerea lor au fost judecaţi şi s-a dat poruncă să fie dezbrăcaţi şi duşi într-un iezer din apropiere. Era un ger cumplit. Sfinţii au intrat în apa îngheţată, îmbărbătându-se unii pe alţii: ,,Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă, ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie frică de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununam cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre’’.
Cu nădejdea neclintită în Dumnezeu au intrat în apa îngheţată a iezerului şi în jurul acestuia s-au pus străji. De asemenea, s-a pregătit o baie caldă pentru ca acela care va slăbi în credinţă să poată părăsi locul de mucenicie. Când gerul s-a întărit, spre miezul nopţii, unul din ostaşi n-a mai răbdat asprimea lui şi ieşind din iezer, a alergat spre căldura băii din apropiere. Cum a păşit pe pragul băii, a căzut mort. La al treielea ceas din noapte, s-au pogorât din cer treizeci şi, nouă de cununi prealuminoase, pe care văzându-le străjerul temniţei, Aglae, s-a mirat, ştiind că patruzeci de creştini intraseră în iezer. Înţelegând că unul din ei a fugit de mucenicie, străjerul şi-a lepădat hainele, a sărit în iezer şi a împlinit numărul de patruzeci, mărturisindu-se pe sine a fi creştin.
A doua zi, păgânii au venit la iezer şi s-au mirat foarte. Văzând că Sfinţii Mucenici erau teferi, i-au învinuit de vrăjitorie şi i-au dus să li se sfărâme gleznele cu ciocane, apoi s-au săvârşit. Mama unuia dintre ei, numit Meliton, stătea aproape şi îi întărea cu cuvântul, temându-se ca nu cumva vreunul să slăbească şi să-şi piardă cununa cerească. Când a văzut că fiul ei încă mai trăia, l-a luat şi l-a purtat spre locul unde trupurile Sfinţilor au fost arse şi aşa l-a dat cu bucurie în mâinile lui Hristos Domnul, Care a primit sufletul lui Meliton.
Pentru rugăciunile Sfinţilor patruzeci de Mucenici din Sevastia, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p 145-153).
Presbiter Iovița Vasile
Catolicismul şi scrierile Sfinţilor Părinţi
În anul 1995, o tânără absolventă a Facultăţii de Limbi Clasice din Iaşi, Svetlana Mihaela Tanasă, primea din partea Fundaţiei Soros o bursă pentru un masterat la Central European University din Budapesta. Elaborarea lucrării de masterat a avut ca obiect un manuscris al Tâlcuirii la Facere, a Sfântului Ioan Gură de Aur pe care l-a cercetat, în paralel cu textul inclus de J. P. Migne în Patrologia Greacă. Concluzia la care a ajuns a fost acela că, faţă de manuscrisul cercetat, textul din colecţia Migne conţinea numeroase falsuri, interpolări şi alterări ale operei originale a Sfântului Părinte. Aceste falsuri au fost operate de iezuiţi şi aveau ca scop crearea unor puncte de sprijin în susţinerea ereziilor catolice, pe care le-au prezentat ca aparţinând Sfinţilor Părinţi. (Cazul nu este, din păcate, singular. Ne aducem aminte că tot iezuiţii au falsificat actul de unire a românilor din Ardeal cu catolicismul, din 1688. Atunci au anexat actului scris in româneşte, o traducere în limba latină în care au inclus fraudulos afirmaţia potrivit căreia românii uniţi ar fi acceptat cele patru ,,punturi’’ catolice, care sunt erezii. Falsul s-a comis, evident, fără ştirea semnatarilor actului, apoi au ascuns manuscrisul în Biblioteca din Budapesta, în loc să fie păstrat în Ardeal, cum era firesc).
După ce a relevat numeroasele coruperi ale textului Sfântului Ioan Gură de Aur, conţinute în Colecţia Migne, Mihaela Tanasă propunea o nouă ediţie critică a Tâlcuirii la Facere, în care să se restabilească textul original al Sfântului Părinte.
În urma acestei lucrări, profesorii i-au propus tinerei să-şi continue studiile şi să se înscrie la doctorat. Lucrarea de doctorat a avut ca obiect aceaşi operă, Tâlcuirea la Facere, dar de data aceasta i s-a stabilit un obiectiv precis: să dovedească faptul că Sfinţii Părinţi şi-au elaborat operele avându-l ca model pe predecesorul lor, ereticul Origen. Tânăra s-a apucat de lucru fără să-şi dea seama, dintru început, ce i se cere. Pe măsură ce înainta în cercetare, îşi dădea seama că dimpotrivă, Sfinţii Părinţii nu l-au urmat pe Origen în tâlcuirile lor, ci l-au combătut vehement pe acest eretic. Înţelegem că dacă Svetlana Mihaela Tanasă ar fi acceptat să ducă până la capăt propunerea murdară ce i s-a făcut, lucrarea ei ar fi fost folosită ca o hulă aruncată asupra Sfinţilor Părinţi. Spre cinstea ei, a refuzat să intre în acest joc josnic. Faptul a făcut-o însă să-şi pună întrebări temeinice privitoare le cei care-i erau profesori. Aşa a aflat că majoritatea lor erau evrei, fervenţi duşmani ai Bisericii Ortodoxe, care urmăreau cu obstinaţie falsificarea operelor Sfinţilor Părinţi, obiectiv pentru care nu duceau lipsă de bani, de titluri şi de catedre universitare.
În cele din urmă, Mihaela Tanasă a părăsit Budapesta şi revenind în ţară a simţit primele semne ale deteriorării sănătăţii sale. După un consult medical, i s-a comunicat adevărul: în urma iradierii, în regiunea omoplatului stâng i s-a declanşat o formă de cancer cu evoluţie rapidă. S-a reîntors la Budapesta pentru a-şi aduce în ţară lucrurile care-i rămăseseră. Profesorii criminali au încercat să o reţină, să-i promită şi remediul pentru vindecare. Zadarnic. Hotărârea era luată şi fata a revenit acasă şi s-a dus la Mănăstirea Petru Vodă unde a povestit Părintelui Iustin întâmplările nefericite prin care a trecut. Se întâmpla în anul 1997. Părintele a sfătuit-o să rămână în Mănăstirea de maici unde, după o vreme, a depus voturile monahale. Starea sănătăţii tinerei se deteriora văzând cu ochii şi era însoţită de dureri greu de imaginat şi de suportat. A ales să trecă prin toate suferinţele, refuzând să primească morfină spre alinare, socotind că aşa Dumnezeu Milostivul îi va ierta toate păcatele vieţii. În noaptea de 7 spre 8, noiembrie 1998, de Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli, Dumnezeu a chemat pe Maica Heruvima spre locaşurile cele cereşti ,,să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stăpânitorilor acestui veac’’.
Cele relatate aici ilustrează în mod semnificativ realitatea unei lumi ce se apropie cu repeziciune de sfârşitul său istoric şi ne arată, cu exactitate, locul unde se situează catolicismul, care se prezintă pe sine ca singura Biserică, urmărind a strânge în jurul său toate celelalte adunări eretice, dar şi Biserica Ortodoxă pe care ar dori-o pierdută în acest amalgam al rătăcirii.
În 1978 a început în Biserica Ortodoxă Română traducerea şi tipărirea operelor Sfinţilor Părinţi şi ale unor scriitori bisericeşti, în Colecţia ,,Părinţi şi Scriitori Bisericeşti’’, urmând a se finaliza într-un număr de 90 de volume. Din raţiuni pe care doar le bănuiesc, întreprinderea s-a oprit, înainte de a se ajunge măcar la jumătatea ei. În schimb, din înaltă iniţiativă patriarhală, a început revizuirea Operelor deja traduse. Faptul îşi are tâlcul său, uşor de desluşit, şi m-aş bucura dacă viitorul ar arăta că m-am înşelat în evaluările mele.
Am relatat cele de mai sus pentru a arăta că adevărul se apără, uneori, cu jertfă. Catolicii au falsificat în multe rânduri operele Sfinţilor Părinţi pentru a-şi ,,fundamenta’’ pretenţiile lor absurde. Numai Bunul Dumnezeu ştie cât au denaturat scrierile Părinţilor Bisericii, mânaţi de ambiţii nesăbuite. Cunoaştem însă prea bine pilda Mântuitorului despre omul nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip (Matei 7, 24-27).
Presbiter Iovița Vasile
Sfinții Sfinţiţi Mucenici Efrem de Tomis și Vasile
Dintre Sfinţii care se pomenesc astăzi, ne vom învăţa despre Sfântul Efrem, care a păstorit pe pământ românesc, în Tomis (Constanţa de azi), şi Sfântul Vasile, cel care a luminat Chersonul cu Evanghelia lui Hristos. Amândoi au fost trimişi la propovăduire de Patriarhul Ierusalimului, Ermon, în vremea împăratului păgân Diocleţian.
Cel dintâi a binevestit sciţilor dintre Dunăre şi mare, înfruntând multe primejdii şi împotriviri. I s-a tăiat capul, într-o zi de 7 martie.
Sfântul Episcop Vasile a suferit mult, văzând rătăcirea celor din Cherson. Aceştia l-au bătut fără milă şi l-au alungat din cetate, de aceea Sfântul s-a aşezat în peştera unui munte, unde se ruga fierbinte pentru întoarcerea la Dumnezeu a păgânilor. Înţelepciunea lui Dumnezeu a orânduit lucrurile în aşa fel încât păstorul să nu rămână despărţit de Turmă. Singurul fiu al unui demnitar din Cherson a murit. După ce l-au îngropat, părinţii au rămas lângă mormântul lui în noaptea aceea. Atunci li s-a arătat în vis fiul lor, care le-a spus: ,,Pentru ce plângeţi şi vă tânguiţi de moartea mea? Nu puteţi să mă luaţi de aici viu, fiincă zeii noştri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsufleţiţi, învăţându-se de la diavol spre amăgirea şi pierderea oamenilor. Dar de voiţi să mă aveţi viu, rugaţi pe omul acela străin pe care bătându-l l-aţi izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, şi să credeţi în Acel Dumnezeu, pe Care el Îl propovăduieşte’’. Aşa a ajuns Sfântul lui Dumnezeu iarăşi în cetate, a făcut semnul Sfintei Cruci peste mort, l-a stropit cu apă sfinţită şi a chemat Preasfânta Treime. Dumnezeu l-a înviat pe copil, iar mare parte din mulţime văzând minunea, a crezut în Hristos. Biserica sporea în cetate, spre binele locuitorilor ei.
,,Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creştinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau: Se va risipi cu înlesnire creştinătatea, dacă se va ucide dascălul lor’’. Sfatul cel rău al iudeilor a fost ascultat şi Arhiereul lui Hristos a fost prins, legat de picioare, târât prin cetate până ce, în dreptul unei cruci ridicate de Biserică, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p.125-129).
Cunoaşte din această pildă, iubite cititorule, răutatea iudeilor împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale şi înţelege că multe din relele de-acum sunt pricinuite de ei, care lucrează din umbră.
Pentru rugăciunile Sfinţilor pomeniţi astăzi, şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.
Presbiter Iovița Vasile
Cel dintâi a binevestit sciţilor dintre Dunăre şi mare, înfruntând multe primejdii şi împotriviri. I s-a tăiat capul, într-o zi de 7 martie.
Sfântul Episcop Vasile a suferit mult, văzând rătăcirea celor din Cherson. Aceştia l-au bătut fără milă şi l-au alungat din cetate, de aceea Sfântul s-a aşezat în peştera unui munte, unde se ruga fierbinte pentru întoarcerea la Dumnezeu a păgânilor. Înţelepciunea lui Dumnezeu a orânduit lucrurile în aşa fel încât păstorul să nu rămână despărţit de Turmă. Singurul fiu al unui demnitar din Cherson a murit. După ce l-au îngropat, părinţii au rămas lângă mormântul lui în noaptea aceea. Atunci li s-a arătat în vis fiul lor, care le-a spus: ,,Pentru ce plângeţi şi vă tânguiţi de moartea mea? Nu puteţi să mă luaţi de aici viu, fiincă zeii noştri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsufleţiţi, învăţându-se de la diavol spre amăgirea şi pierderea oamenilor. Dar de voiţi să mă aveţi viu, rugaţi pe omul acela străin pe care bătându-l l-aţi izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, şi să credeţi în Acel Dumnezeu, pe Care el Îl propovăduieşte’’. Aşa a ajuns Sfântul lui Dumnezeu iarăşi în cetate, a făcut semnul Sfintei Cruci peste mort, l-a stropit cu apă sfinţită şi a chemat Preasfânta Treime. Dumnezeu l-a înviat pe copil, iar mare parte din mulţime văzând minunea, a crezut în Hristos. Biserica sporea în cetate, spre binele locuitorilor ei.
,,Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creştinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau: Se va risipi cu înlesnire creştinătatea, dacă se va ucide dascălul lor’’. Sfatul cel rău al iudeilor a fost ascultat şi Arhiereul lui Hristos a fost prins, legat de picioare, târât prin cetate până ce, în dreptul unei cruci ridicate de Biserică, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p.125-129).
Cunoaşte din această pildă, iubite cititorule, răutatea iudeilor împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale şi înţelege că multe din relele de-acum sunt pricinuite de ei, care lucrează din umbră.
Pentru rugăciunile Sfinţilor pomeniţi astăzi, şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.
Presbiter Iovița Vasile
Sfinții patruzeci şi doi de Mucenici din Amoreea
Astăzi pomenim în rândul Sfinţilor lui Dumnezeu pe cei patruzeci şi doi de Sfinţi Mucenici din Amoreea. Faptele asupra cărora ne vom opri s-au petrecut în secolul IX după Naşterea Mântuitorului, în vremea împăratului Teofil, cel cu nume mincinos, pentru că nu era iubitor de Dumnezeu. Dimpotrivă, se făcuse vrăjmaş al Său, pentru că ura sfintele icoane, iar pe cei care le priveau cu drag, îi prigonea.
Pentru păcatele lui Teofil a îngăduit Dumnezeu să cadă cetatea Amoreea în mâinile păgânilor turci. Aceştia au trecut prin sabie pe locuitorii cetăţii, lăsând în viaţă, patruzeci şi doi slujbaşi împărăteşti, stăruind pe lângă ei să se lepede de Hristos: ,,Voi, o, bărbaţilor de care tocmai vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă sfătuim bine; abateţi-vă de la calea aceasta strâmtă, pe care vă porunceşte vouă Fiul Mariei să călătoriţi, şi mergeţi pe calea ce este prea largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune… Căci Dumnezeu fiind foarte milostiv şi văzând că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed să ridice toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege’’.
Sfinţii din Amoreea n-au slăbit în Credinţă. Au mărturisit cu mult curaj şi nădejde: ,,Cu slobozirea lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, aţi biruit în timpul din urmă, prin puterea oştiririi voastre. Şi se întâmplă de multe ori şi nouă creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, când mâniem pe Hristos, Domnul nostru, şi suntem fără pocăinţă atunci aduce asupra noastră oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi şi pedepsiţi fiind, nu ne lepădăm de Stăpânul nostru. Ci Lui ne rugăm, şi împreună cu Credinţa avem şi Nădejdea către El că ne va milui. Iar pe al vostru învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai vârtos fiindcă este şi potrivnic Sfinţilor Prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm’’ Apoi au întărit această mărturisire cu aceste cuvinte: ,,Anatema lui Mahomed şi tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!’’
Sfinţii din Amoreea au păşit spre mucenicie şi au fost ucişi cu sabia.
Cine-şi închipuie că Biserica lui Hristos se poate uni cu musulmanii şi cu alţi rătăciţi, spre a alcătui o religie unică, este în mare înşelare. Mulţi din cei ce sunt creştini doar cu numele, vor accepta unirea. Biserica Ortodoxă va rămâne nebiruită, oricâte ,,porţi ale iadului’’ se vor ridica împotriva ei.
Presbiter Iovița Vasile
Sfânta Scriptură în lumea papistașă
În secolul IV, Fericitul Ieronim (347-420) a realizat o traducere a Sfintei Scripturi în limba latină, cunoscută sub numele Vulgata. Textele de bază au fost cele ebraice, pentru Vechiul Testament, şi cele greceşti pentru Noul Testament, dar s-a ajutat şi de Exapla lui Origen. Fiind cea mai bună traducere în latină, Vulgata a devenit Biblia oficială a catolicismului, fapt confirmat de Conciliul de la Trento (1545). După acest Conciliu, papa Sixtus al V-lea (1585-1590) a alcătuit o comisie însărcinată cu revizuirea textului Vulgatei. Nefiind mulţumit de varianta comisiei, papa a luat iniţiativa şi a intervenit el însuşi în modificarea textului. Ceea ce a rezultat din munca lui Sixtus al V-lea a fost prezentată ca fiind Vulgata autentică, când de fapt era un text cu multe erori, însă nimeni nu-l putea contrazice pe papă. A trebuit să survină moartea acestuia, în 1590, pentru ca versiunea sa să poată fi retrasă. Faptul este relevant în privinţa infailibilităţii papei, pentru că nu se poate spune că pontiful a exprimat idei personale. Munca sa de învăţător şi de revizuire a textului scripturistic a fost, în acest caz, ex cathedra, iar gravele erori sunt imputabile în întregime pontifului roman.
În zilele noastre, catolicii sunt îndemnaţi de la Vatican să folosească drept text de bază pentru traducerile în limbile naţionale, versiunea TOB (Traduction Oecumenique de Biblie), la care au lucrat peste 300 de savanţi catolici, protestanţi şi de alte orientări religioase. Prin punerea în circulaţie a acestei versiuni, se urmăreşte ca religia unică a viitorului, dorită de puternicii lumii de astăzi, să aibă şi o Biblie unică şi obligatorie pentru toţi, al cărei text denaturat să servească întronizării antihristului.
Textul ebraic al Vechiului Testament care a ajuns până în zilele noastre nu mai poate fi considerat ca bază a traducerilor scripturistice. Aşa cum rezultă şi din lucrarea ,,Dialogul cu iudeul Trifon’’, evreii care au lucrat la varianta masoretică, din ură faţă de Mântuitorul, au falsificat textul ebraic, mai ales în părţile care conţineau profeţii mesianice. În atari circumstanţe, textul de referinţă rămâne cel al Septuagintei, adoptat şi păstrat de Biserica Ortodoxă.
Presbiter Iovița Vasile
În zilele noastre, catolicii sunt îndemnaţi de la Vatican să folosească drept text de bază pentru traducerile în limbile naţionale, versiunea TOB (Traduction Oecumenique de Biblie), la care au lucrat peste 300 de savanţi catolici, protestanţi şi de alte orientări religioase. Prin punerea în circulaţie a acestei versiuni, se urmăreşte ca religia unică a viitorului, dorită de puternicii lumii de astăzi, să aibă şi o Biblie unică şi obligatorie pentru toţi, al cărei text denaturat să servească întronizării antihristului.
Textul ebraic al Vechiului Testament care a ajuns până în zilele noastre nu mai poate fi considerat ca bază a traducerilor scripturistice. Aşa cum rezultă şi din lucrarea ,,Dialogul cu iudeul Trifon’’, evreii care au lucrat la varianta masoretică, din ură faţă de Mântuitorul, au falsificat textul ebraic, mai ales în părţile care conţineau profeţii mesianice. În atari circumstanţe, textul de referinţă rămâne cel al Septuagintei, adoptat şi păstrat de Biserica Ortodoxă.
Presbiter Iovița Vasile
Sublimul Legilor Dumnezeiești, silnicia legilor omenești
Omul nu este dator să respecte legile samavolnice. Când voinţa ticăloasă a vreunui sistem silnic, a unui dictator sau tiran, este turnată în tiparele legilor strâmbe, este de lăudat cel care nu le respectă. Cel care respectă orbeşte o lege îndreptată voit împotriva binelui cetăţenilor ţării, se face complice nemernicului care a impus acea lege. Deasupra tuturor legilor civile, stau legile Dumnezeieşti şi nu ne este îngăduit să le nesocotim pe acestea, de dragul cine ştie cărui puternic al zilei, care se consideră pe sine îndreptăţit de a face orice, fără îngrădire.
Vă puteţi imagina că Sfântul Prooroc Daniel s-ar fi supus legii regelui Darius Medul? Vă aduceţi aminte: când trepăduşii din jurul regelui au vrut să-l învinuiască, nu i-au găsit nicio pricină. Şi ce-au făcut? I-au inventat una: ,,Dacă nu-i găsim lui Daniel nicio pricină, cu toate acestea, îi vom afla lui una, în legea Dumnezeului său’’ (Daniel 6, 6). Aşa au ticluit o poruncă scrisă, o lege prin care se interzicea tuturor ca vreme de treizeci de zile să se închine altui dumnezeu sau om, bine ştiind că Proorocul Daniel va fi primul care o va încălca. Şi aşa s-a întâmplat. Imediat ce a aflat de acea lege abuzivă, a intrat în cămara sa şi, ca totdeauna, s-a rugat şi a lăudat pe Dumnezeul adevărului, conştient fiind de primejdia la care se expune. Trepăduşii au dat năvală şi l-au surprins. Urmarea a fost că Proorocul lui Dumnezeu a fost aruncat în groapa cu lei, spre moarte. Dar Dumnezeu, Care dă legile Sale, ocroteşte pe cei care le urmăresc şi le respectă. Aşa s-au petrecut lucrurile şi-n acest caz. Daniel Proorocul a scăpat teafăr, iar răutatea vrăjmaşilor lui s-a întors împotriva lor.
În vremea persecuţiilor împăraţilor romani păgâni, aceştia au dat legi draconice împotriva fiilor Bisericii lui Hristos, interzicându-le Credinţa în Mântuitorul lumii şi obligându-i să jertfească demonilor. Au ţinut seama Sfinţii Mucenici de aceste legi? Sau: era bine ca ei să respecte aceste legi? Nici vorbă. Ei au ales să moară pentru Cel Care a murit pentru ei şi pentru lumea întreagă pe Cruce, pentru Domnul nostru Iisus Hristos.
În vremea noastră se prefigurează silniciile sistemului tiranic al antihristului. Mai voalat ori pe faţă, sunt date legi împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Acestea se vor înăspri cu trecerea vremii, până când se va ajunge la ,,strâmtorarea cea mare’’. Fericit va fi acela care va preţui fără rezerve legile Dumnezeieşti, iar pe cele antihristice le va dispreţui, după cum merită. Acela va fi primit în locaşurile cele veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile (articol din 2011)
Vă puteţi imagina că Sfântul Prooroc Daniel s-ar fi supus legii regelui Darius Medul? Vă aduceţi aminte: când trepăduşii din jurul regelui au vrut să-l învinuiască, nu i-au găsit nicio pricină. Şi ce-au făcut? I-au inventat una: ,,Dacă nu-i găsim lui Daniel nicio pricină, cu toate acestea, îi vom afla lui una, în legea Dumnezeului său’’ (Daniel 6, 6). Aşa au ticluit o poruncă scrisă, o lege prin care se interzicea tuturor ca vreme de treizeci de zile să se închine altui dumnezeu sau om, bine ştiind că Proorocul Daniel va fi primul care o va încălca. Şi aşa s-a întâmplat. Imediat ce a aflat de acea lege abuzivă, a intrat în cămara sa şi, ca totdeauna, s-a rugat şi a lăudat pe Dumnezeul adevărului, conştient fiind de primejdia la care se expune. Trepăduşii au dat năvală şi l-au surprins. Urmarea a fost că Proorocul lui Dumnezeu a fost aruncat în groapa cu lei, spre moarte. Dar Dumnezeu, Care dă legile Sale, ocroteşte pe cei care le urmăresc şi le respectă. Aşa s-au petrecut lucrurile şi-n acest caz. Daniel Proorocul a scăpat teafăr, iar răutatea vrăjmaşilor lui s-a întors împotriva lor.
În vremea persecuţiilor împăraţilor romani păgâni, aceştia au dat legi draconice împotriva fiilor Bisericii lui Hristos, interzicându-le Credinţa în Mântuitorul lumii şi obligându-i să jertfească demonilor. Au ţinut seama Sfinţii Mucenici de aceste legi? Sau: era bine ca ei să respecte aceste legi? Nici vorbă. Ei au ales să moară pentru Cel Care a murit pentru ei şi pentru lumea întreagă pe Cruce, pentru Domnul nostru Iisus Hristos.
În vremea noastră se prefigurează silniciile sistemului tiranic al antihristului. Mai voalat ori pe faţă, sunt date legi împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Acestea se vor înăspri cu trecerea vremii, până când se va ajunge la ,,strâmtorarea cea mare’’. Fericit va fi acela care va preţui fără rezerve legile Dumnezeieşti, iar pe cele antihristice le va dispreţui, după cum merită. Acela va fi primit în locaşurile cele veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile (articol din 2011)
Arhiepiscopul Viganò: Dezvăluiri incredibile privitoare la papa Francisc
Monseniorul Carlo Maria Viganò a dat publicității un mesaj devastator în care solicită anchetarea modului în Benedict XVI a fost înlocuit în mod fradulos de Jorge Mario Bergoglio ca Papă pentru a aplica agenda Forumului Economic Mondial.
Iată-l reprodus integral:
Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga.
Luca, 19:40
Informațiile contradictorii despre starea medicală a lui Jorge Mario Bergoglio aruncă o lumină neplăcută asupra modului în care Vaticanul își gestionează comunicarea.
Există oameni care cred că „papa a decedat deja” iar acest fapt este ascuns publicului.
Este clar că Vaticanul și „biserica paralelă” bergogliană sunt în stare de panică și ar face orice pentru a obține un consens al cardinalilor în jurul unei persoane care să continue revoluția bergogliană.
Sunt mulți care au tot interesul să-și ascundă propriile fărădelegi – alături de cele ale lui Bergoglio – în timp ce, în SUA, conferința episcopilor se opune frontal administrației Trump după ce scandalul fondurilor Agency for International Development (USAID) a adus la lumină complicitatea Bisericii Catolice în foarte lucrativa afacere care este imigrația.
Trebuie să împiedicăm ierarhia progresistă să-și impună propriul reprezentant ca succesor al lui Bergoglio, adică un nou uzurpator al Tronului Sfântului Petru, care să fie moștenitor și continuator al celui dinainte.
Înainte de a se bate ultimul cui în coșciugul lui Bergoglio, este, de aceea, esențial și urgent să se scoată la lumină uzurparea pe care a comis-o acesta și faptul că Biserica Catolică a fost ocupată de o ierarhie coruptă și trădătoare, al cărei unic obiectiv este să distrugă Biserica din interior.
– Manevrele Mafiei Saint Gallen, în tandem cu stânga ultra-progresistă;
– Fărădelegile lui Theodore McCarrick, rămase nepedepsite;
– Rolul lui McCarrick în administrațiile democrate;
– Influența exercitată de McCarrick pentru a obține episcopate pentru „moștenitorii” lui – care sunt, toți, homosexuali și corupți – ca aceștia să ocupe poziții importante în SUA și la Vatican;
– Acțiunile lui McCarrick ca om de legătură al lui Bergoglio cu regimul comunist din China pentru a obține semnarea unui acord secret cu Sfântul Scaun;
– Rolul iezuiților în promovarea agendei globaliste;
– Scandaloasa protecție pe care Bergoglio a asigurat-o și o mai asigură abuzatorilor și perverșilor;
– Mușamalizarea dosarului despre rețelele de corupție ale Vaticanului, pe care papa emerit Benedict al XVI-lea i l-a dat lui Bergoglio în aprilie 2013 și asupra căruia nu s-a mai revenit;
– Rolul lui Bergoglio în crimele împotriva umanității comise în timpul „pandemiei Covid” și în impunerea vaccinurilor;
– Exploatarea cinică a imigranților ilegali pentru a distruge țesătura socială a Vestului…
Toate astea și multe altele confirmă că biserica bergogliană este nu doar complice la planul subversiv al Forumului Economic Mondial, ci un protagonist de frunte. Credincioșii au dreptul să afle tot adevărul despre aceste evenimente.
După ani de minciună, disimulare și tăcere, frauda lui Jorge Mario Bergoglio trebuie recunoscută și el trebuie judecat, pentru restaurarea adevărului și a dreptății pe care o cer victimele represiunii lui, ale actelor lui de intimidare și ale complicității lui la crimele instigatorilor și protejaților săi.
Trebuie investigate viața sa anterioară, crimele comise de el în Argentina (din cauza cărora nu s-a întors niciodată în țara lui natală ca „papă”) și evenimentele tulburi care sugerează că Jorge Maria Bergoglio personal a comis abuzuri sexuale asupra tinerilor iezuiți când era Novice Master în Argentina.
Trebuie clarificat dacă Tomas Ricardo Arizaga (cunoscut ca Tomasito), care a murit pe data de 20 iulie 2014 la vârsta de 11 ani și a fost incinerat și îngropat în 2019 la Cimitirul Teutonic de la Vatican după ce i s-au scos dinții este, într-adevăr, fiul lui Bergoglio, așa cum s-a zvonit prea multă vreme și sunt multe indicii care ne îndeamnă s-o credem.
O alianță criminală internațională și-a reunit forțele subversive pentru a-l elimina pe Benedict al XVI-lea, forțându-l să demisioneze și înlocuindu-l cu un emisar al globalismului.
Cardinalul Godfried Danneels însuși a recunoscut acest lucru, referindu-se la Mafia Saint Gallen: McCarrick a reiterat acest lucru în discursul de la Universitatea Villanova, pe 11 octombrie 2013; președinte și fondatorul Voices of Progress – un grup de presiune care se ocupă de schimbare climatică, migrațiune și alte chestiuni woke – a plănuit acest lucru, discutându-l cu John Podesta (președintele de campanie al lui Hillary Clinton) în emailuri care au fost apoi făcute publice de Wikileaks.
„Primăvara catolică” s-a folosit de Jorge Mario Bergoglio, un personaj corupt și manevrabil, impus în mod fraudulos Bisericii Catolice ca „papă”.
Cerem autorităților Statelor Unite ale Americii și Argentinei să pună la dispoziție documente și probe privind aceste fapte. Asta va dovedi că Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată papă al Bisericii Catolice; toate actele lui de guvernare și toate învățăturile sale sunt nule și neavenite, toate numirile făcute de el sunt nule și neavenite, inclusiv numirea acelor cardinali care-i vor alege acum succesorul.
Este momentul acum să confruntăm cu curaj adevărul, astfel ca eliberarea Bisericii Catolice de indivizii subversivi care au ocupat-o prea multă vreme pentru a o distruge să fie o eliberare autentică și radicală, iar complicii la această fraudă – care sunt, încă, la Vatican și-i vor supraviețui lui Bergoglio – să fie descoperiți și judecați, înainte ca acțiunile lor criminale să distrugă probele fărădelegilor pe care le-au comis.
Preluare de pe ANS
Iată-l reprodus integral:
Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga.
Luca, 19:40
Informațiile contradictorii despre starea medicală a lui Jorge Mario Bergoglio aruncă o lumină neplăcută asupra modului în care Vaticanul își gestionează comunicarea.
Există oameni care cred că „papa a decedat deja” iar acest fapt este ascuns publicului.
Este clar că Vaticanul și „biserica paralelă” bergogliană sunt în stare de panică și ar face orice pentru a obține un consens al cardinalilor în jurul unei persoane care să continue revoluția bergogliană.
Sunt mulți care au tot interesul să-și ascundă propriile fărădelegi – alături de cele ale lui Bergoglio – în timp ce, în SUA, conferința episcopilor se opune frontal administrației Trump după ce scandalul fondurilor Agency for International Development (USAID) a adus la lumină complicitatea Bisericii Catolice în foarte lucrativa afacere care este imigrația.
Trebuie să împiedicăm ierarhia progresistă să-și impună propriul reprezentant ca succesor al lui Bergoglio, adică un nou uzurpator al Tronului Sfântului Petru, care să fie moștenitor și continuator al celui dinainte.
Înainte de a se bate ultimul cui în coșciugul lui Bergoglio, este, de aceea, esențial și urgent să se scoată la lumină uzurparea pe care a comis-o acesta și faptul că Biserica Catolică a fost ocupată de o ierarhie coruptă și trădătoare, al cărei unic obiectiv este să distrugă Biserica din interior.
– Manevrele Mafiei Saint Gallen, în tandem cu stânga ultra-progresistă;
– Fărădelegile lui Theodore McCarrick, rămase nepedepsite;
– Rolul lui McCarrick în administrațiile democrate;
– Influența exercitată de McCarrick pentru a obține episcopate pentru „moștenitorii” lui – care sunt, toți, homosexuali și corupți – ca aceștia să ocupe poziții importante în SUA și la Vatican;
– Acțiunile lui McCarrick ca om de legătură al lui Bergoglio cu regimul comunist din China pentru a obține semnarea unui acord secret cu Sfântul Scaun;
– Rolul iezuiților în promovarea agendei globaliste;
– Scandaloasa protecție pe care Bergoglio a asigurat-o și o mai asigură abuzatorilor și perverșilor;
– Mușamalizarea dosarului despre rețelele de corupție ale Vaticanului, pe care papa emerit Benedict al XVI-lea i l-a dat lui Bergoglio în aprilie 2013 și asupra căruia nu s-a mai revenit;
– Rolul lui Bergoglio în crimele împotriva umanității comise în timpul „pandemiei Covid” și în impunerea vaccinurilor;
– Exploatarea cinică a imigranților ilegali pentru a distruge țesătura socială a Vestului…
Toate astea și multe altele confirmă că biserica bergogliană este nu doar complice la planul subversiv al Forumului Economic Mondial, ci un protagonist de frunte. Credincioșii au dreptul să afle tot adevărul despre aceste evenimente.
După ani de minciună, disimulare și tăcere, frauda lui Jorge Mario Bergoglio trebuie recunoscută și el trebuie judecat, pentru restaurarea adevărului și a dreptății pe care o cer victimele represiunii lui, ale actelor lui de intimidare și ale complicității lui la crimele instigatorilor și protejaților săi.
Trebuie investigate viața sa anterioară, crimele comise de el în Argentina (din cauza cărora nu s-a întors niciodată în țara lui natală ca „papă”) și evenimentele tulburi care sugerează că Jorge Maria Bergoglio personal a comis abuzuri sexuale asupra tinerilor iezuiți când era Novice Master în Argentina.
Trebuie clarificat dacă Tomas Ricardo Arizaga (cunoscut ca Tomasito), care a murit pe data de 20 iulie 2014 la vârsta de 11 ani și a fost incinerat și îngropat în 2019 la Cimitirul Teutonic de la Vatican după ce i s-au scos dinții este, într-adevăr, fiul lui Bergoglio, așa cum s-a zvonit prea multă vreme și sunt multe indicii care ne îndeamnă s-o credem.
O alianță criminală internațională și-a reunit forțele subversive pentru a-l elimina pe Benedict al XVI-lea, forțându-l să demisioneze și înlocuindu-l cu un emisar al globalismului.
Cardinalul Godfried Danneels însuși a recunoscut acest lucru, referindu-se la Mafia Saint Gallen: McCarrick a reiterat acest lucru în discursul de la Universitatea Villanova, pe 11 octombrie 2013; președinte și fondatorul Voices of Progress – un grup de presiune care se ocupă de schimbare climatică, migrațiune și alte chestiuni woke – a plănuit acest lucru, discutându-l cu John Podesta (președintele de campanie al lui Hillary Clinton) în emailuri care au fost apoi făcute publice de Wikileaks.
„Primăvara catolică” s-a folosit de Jorge Mario Bergoglio, un personaj corupt și manevrabil, impus în mod fraudulos Bisericii Catolice ca „papă”.
Cerem autorităților Statelor Unite ale Americii și Argentinei să pună la dispoziție documente și probe privind aceste fapte. Asta va dovedi că Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată papă al Bisericii Catolice; toate actele lui de guvernare și toate învățăturile sale sunt nule și neavenite, toate numirile făcute de el sunt nule și neavenite, inclusiv numirea acelor cardinali care-i vor alege acum succesorul.
Este momentul acum să confruntăm cu curaj adevărul, astfel ca eliberarea Bisericii Catolice de indivizii subversivi care au ocupat-o prea multă vreme pentru a o distruge să fie o eliberare autentică și radicală, iar complicii la această fraudă – care sunt, încă, la Vatican și-i vor supraviețui lui Bergoglio – să fie descoperiți și judecați, înainte ca acțiunile lor criminale să distrugă probele fărădelegilor pe care le-au comis.
Preluare de pe ANS