Anul 1953. Sute de studenți, ofițeri și intelectuali anticomuniști erau forțați să muncească până la epuizare în mina de plumb de la Cavnic (Maramureș). Regimul era de exterminare lentă. Ion Ioanid, un tânăr aristocrat, a decis alături de alți 13 deținuți că preferă să moară de glonț decât de foame și gaze toxice.
Planul lor a fost o capodoperă tactică. În subteran, la sute de metri adâncime, au atacat prin surprindere și au imobilizat brigadierii și soldații care îi păzeau. Nu au ucis pe nimeni. I-au legat și le-au luat uniformele și armele. Îmbrăcați în hainele călăilor lor, deținuții au urcat cu colivia minei la suprafață.
S-au așezat în formație de defilare militară. Au mărșăluit direct spre poarta principală a lagărului, cu armele pe umăr. Soldații din foișoarele de pază, crezând că este schimbul de tură al colegilor lor, le-au deschis porțile. Au intrat direct în pădure. Securitatea a intrat în alertă națională, mobilizând zeci de mii de trupe pentru a-i prinde. Au stat ascunși în munți săptămâni întregi, fiind capturați rând pe rând abia după ce foamea și frigul i-au copleșit, dar evadarea lor a umilit definitiv mitul lagărului perfect.
Morala: O dictatură își bazează puterea pe iluzia că este invincibilă. Ion Ioanid și camarazii săi au demonstrat că un grup de oameni flămânzi, dar cu mintea ascuțită, poate sparge și cele mai groase ziduri de beton folosindu-se doar de prostia sistemului.
Vasile Juravle