ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

N-aș fi în stare să fac rău vreunui jidan. N-aș ridica mâna asupra lui pentru nimic în lume. Nu mă pot împiedica însă să nu ridic cuvântul asupra lor atunci când mint cu nerușinre și batjocoresc Poporul Român, care a avut nesăbuința să-i găzduiască pe Pământ Românesc, când au fost izgoniți din alte țări. Oameni fără Dumnezeu, fără țară, fără simțământul apartenenței la valorile eterne ale omenirii.

Citiți cu atenție fragmentul de mai jos, și-apoi voi formula câteva considerații.

Din cauza lipsei de cadre de la începutul regimului comunist, conducerea superioară de partid și de stat a recurs la serviciile minorităților naționale oprimate în timpul regimului carlist și fascist, în special a celei evreiești. În marea lor majoritate, evreii erau ştiutori de carte, mulţi trăiau în mediul urban, cunoșteau limbi străine și înainte de toate suferiseră crunt, mai ales în timpul regimurilor legionar și antonescian. Partidul Comunist se putea baza pe loialitatea, ba chiar entuziasmul lor cu privire la instaurarea unui nou regim politic care promitea deplina egalitate a cetățenilor.

(Revista Babel)

Dăm dreptate autorului când sugerează că dragii comuniști români erau inculți, neciopliți, rudimentari, proști, dar nici comuniștii jidani nu erau mai breji. S-au asemănat, s-au adunat.
Aci vreau să spun că evreii ne-au adus comunisml în România, l-au impus cu sălbăticie și ne- au adus nenorociri incomensurabile, concretizate într-un genocid cu circa două milioane de victime. Nu vorbim de niciun holocaust românesc, pentru că n-a existat, n-a fost dovedit și nici nu va putea fi. Punem pe masa dovezile genocidului asupra Românilor oricând.

Numai că ce să vezi, evreii, se dezic acum de comunism. Afirmă cu nerușinare că rușii, marxiștii, bolșevicii, comuniștii, sovieticii au adus comunismul pe Pământ Românesc. Ei – nu. Doar au dat o mână de ajutor comuniștilor români, pentru că ei, jidanii erau mai răsăriți și credeau în deplina ,,egalitate a cetățenilor”.

Când au instaurat comunismul sălbatic în România, jidanii au pus mâna pe toate posturile cheie ale Țării, au evreizat toate ministerele, instituțiile și puterea economică a Țării. Încă din 1938, dețineau 80% din economia României. Acum ne spun că suntem antisemiți.

Când delegațiile lumii se duceau în SUA, la sesiunile ONU, jidanii participau cu două delegații: una din Israel, cealaltă din România. Ministerul de Externe Român era evreizat, excepții fiind femeile de serviciu și șoferii.

Pot să sară jiidanii din România șapte coți în sus, vina lor rămâne și nu voi înceta să arăt nedreptățile și minciunile lor. Propaganda lor mincinoasă poate schimba percepția unora, nu și realitatea

Presbiter Iovița Vasile

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
https://www.versuri.ro/w/vh17

La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul..
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
„Ce mâini frumoase are domnişoara! „.
.. Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară..

În 1970 a pătruns în catolicism aşa numita mişcare de reînnoire harismatică. Această mişcare, care nu e altceva decât o extensie a sectei penticostale în interiorul adunării catolice, o omologare a unei rătăciri sau o poartă pentru intrarea penticostalilor sub jurisdicţia papei. Ce au în comun cele două entităţi religioase? Faptul că amândouă se pretind ,,biserici’’ şi nu sunt, apoi o sumă de erezii, nu neapărat comune, dar care le fac compatibile între ele.

Mişcarea harismatică este alcătuită din aşa numite ,,frăţii’’ de zece persoane, frăţii ce sunt cuprinse în formaţii de sute de membri. Frăţiile au în alcătuire mireni, dar şi celibatari din tagma monastică, laolaltă bărbaţi şi femei, precum şi persoane căsătorite cu copii. Convieţuirea bărbaţilor cu femeile, cu pretenţii de castitate, este o realitate străină adevăratului monahism şi arată până unde se poate ajunge atunci este părăsită Sfânta Tradiţie a Bisericii. Harismaticii stau sub oblăduirea ,,episcopilor’’catolici şi au ca preocupare, zic ei, reînvierea harismelor cu care Dumnezeu a înzestrat Biserica la început: darurile proorociei, vindecărilor, vorbirii în limbi şi discernământului. Vaticanul motivează mişcarea harismatică prin criza prin care trece catolicismul. Apusul este într-o criză perpetuă din anul marii schisme, 1054, şi chiar dinainte, din vremea când au încolţit primele erezii. Ieşirea din criză nu stă nicidecum în însoţirea cu penticostalii. Pocăinţa şi revenirea lor în Biserică sunt căile de urmat.

În 1975 a avut loc în bazilica Sfântul Petru – ce blasfemie! – un congres care a reunit aproximativ 10 000 de ,,harismatici’’, cu ,,binecuvântarea’’ papei Paul al VI-lea! Trei ani mai târziu, la Dublin, 30 000 de persoane din 75 de ţări s-au adunat în prezenţa a doi cardinali, 30 de ,,episcopi’’ şi 1500 de ,,preoţi’’ catolici. Asemenea penticostalilor, aceştia pretind că Duhul Sfânt se pogoară asupra unui om atunci când se adună mai mulţi şi îşi pun mâinile pe creştetul aceluia, rostind o anume invocare. Este lucru îndeobşte cunoscut că adunările penticostale, cu manifestări bizare, străine cu totul Bisericii, stau sub înrâurirea duhurilor demonice, lucru uşor de constatat de un observator atent şi avizat, dar pun toate actele lor pe seama Duhului Sfânt. Translaţia sectei penticostale către adunarea catolică arată un adevăr dureros: orice mişcare eretică şi demonică este bine primită de papa, care nu mai cunoaşte măsură în tendinţa lui de dominaţie asupra întregii lumi. Erezia naşte erezie.

Presbiter Iovița Vasile

În căutare de informații, am tastat titlul unui articol, ,,Evreii au pus stăpânire pe România după 1989”. Se pare că mi-a răspuns celebra inteligeță artificială. Iată răspunsul:

Ideea că evreii au pus stăpânire pe România după 1989 este o teorie a conspirației nefondată, care nu are nicio bază în realitatea istorică, politică sau demografică. Schimbările economice și politice de după căderea comunismului au fost gestionate de elitele politice românești, în timp ce comunitatea evreiască din țară se afla deja într-un declin numeric sever din cauza valurilor succesive de emigrare din secolul XX.
Contextul real și datele istoricDeclinul demografic: În anul 1989, numărul evreilor din România era deja extrem de redus, scăzând la sub 20.000 de persoane, majoritatea fiind în vârstă. Recensămintele oficiale ulterioare au arătat că această comunitate a continuat să se micșoreze, ajungând la doar câteva mii de persoane.

Conducerea instituțiilor: Toate guvernele, parlamentele și instituțiile cheie ale statului român de după 1989 au fost formate și conduse de lideri politici autohtoni. Deciziile strategice au aparținut partidelor politice din România și electoratului român.
Originea narațiunii: Retorica privind „oculta” sau „controlul străin” a fost promovată intens în anii ’90 de anumite grupări naționalist-populiste. Această strategie a fost folosită pentru a explica într-un mod simplist eșecurile economice, inflația și dificultățile tranziției către capitalism, transferând vina asupra unor minorități.

Tra-la-la…

Înțelegeți acum? Evreii sun niște mielusei nevinovați, care n-au nicio vină privind dezastrul în care a fost adusă România. Toată vina aparține Românilor, care au avut impertinența de a-i scoate vinovați pe bieții evrei. Luăm o listă cu 11 nume, care ce ne spune?

1 Ion Iliescu, țigan-jidan

2.Petre Roman, jidan

3.Virgil Măreanu, ungur, nume real Azstaloș Imre

4.Nicolae Militaru, țigan

5.Alexandru Bârlădeanu, jidan

6.Dan Marțian, jidan

7.Răz. Theodorescu, jidan

8.Mugur Isărescu, jidan, fost prim-ministru, candidat la președinția României, numit guvernator al Băncii Naționale pentru o mie de ani

9.Mihai Răzvan Ungureanu, jidan, fost prim-ministru, fost șef SIE

10.Eduard Helvig, jidan, fost șef SRI

11.Silviu Brucan, jidan, mare ideolog.

Avem 9 jidani și jumătate, un țigan și jumătate și un ungur, nici un Român. În această înșiruire de nume, arătați-mi și mie opinca de Român. Nu veți putea. Nu există. Fără Români în funcțiile publice!

Arătați-mi o țară care și-a pus serviciile secrete în mâinile jidanilor. Nu știu să existe. Noi, Românii, mari antisemiți, am făcut-o.

Înțelegeți ce este inteligența artificială, care e rostul ei și cine a pus-o la cale?

Presbiter Iovița Vasile

Dumnezeu Cel Atotputernic a rânduit această zi în care să se nască, din Părinţii Sfinţi Ioachim şi Ana, Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă de Părintele Luminilor să poarte în preacuratu-i pântece pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este cea dintâi sărbătoare a anului bisericesc, înscrisă în calendarele noastre. După ce vei veni de la sfânta biserică, să nu lipsească de pe buzele tale, cinstite cititorule, Acatistul Maicii Domnului, ori măcar această frumoasă şi înălţătoare rugăciune: ,,O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia Care împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare, şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi Dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus celui preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse, de strălucirea luminii Treimii Celei cu trei străluciri, şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Acelei măriri şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi Sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împăratului Celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales întru acest ceas, mă auzi pe mine cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc cântare şi rugăciune’’ (Din Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, p. 68).
Preacurata Fecioară Maria este tuturor credincioşilor grabnic ajutătoare. Prin urmare, iubite cititorule, nu uita ori de câte ori te afli în vreme de strâmtorare, de necaz, de întristare, în situaţii grele din care nu mai vezi nicio ieşire, roagă-te Maicii Domnului şi Preacurata nu te va lăsa fără răspuns.

Presbiter Iovița Vasile

Octavian Goga: Apostolul

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.

Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliţă –
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiţă.

Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.

Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.

Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi fusul se opreşte-n mâna
Înduioşatelor neveste.

Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinşi, feciorii strâng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.

Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Şi-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.

Bătrânul mag înalţă fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârşit de jale!

Acelaşi dor tresare-n piepturi
Când glasul strigător răsună,
Şi gemăt înfioară firea
Prelung şi greu, ca o furtună.

Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.

Din cetăţuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunţii lui boltite
Din aur împletesc cunună.

Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

Sfântul Ierarh Vavila a păstorit Biserica Antiohiei în zilele împăratului păgân Numerian. S-a scris despre împărat că a înjunghiat un copil ce i-a fost încredinţat spre creştere, şi i-a amestecat sângele cu jertfele cele spurcate aduse idolilor. Sfântul Vavila, laolaltă cu credincioşii săi, aduceau Jertfa cea nesângeroasă pe Sfântul Altar. Numerian s-a îndreptat cu suita sa spre sfânta biserică. Auzind lucrul acesta, Sfântul Vavila a ieşit la uşa bisericii şi a încercat cu vorbă bună să-l oprească, căci nu se cădea ca un ucigaş idolatru să intre în locaşul sfânt. ,,Nu ţi se cade, împărate, fiind închinător la idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu şi să o necinsteşti cu intrarea ta’’. Şi fiindcă împăratul a stăruit să intre, Sfântul a avut curajul să-i pună mâna în piept şi să-l împingă afară. Împăratul s-a supus, dar păstra în sufletul său dorinţa de răzbunare şi aştepta vremea potrivită. Sfântul Vavila i-a vorbit iarăşi fără teamă: ,,Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă ruşinez de faţa lui, ci privesc la Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor oilor Sale şi-mi porunceşte să fiu treaz când năvăleşte lupul şi să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci ştiu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa ar fi vrut să necinstească sfinţenia lui Dumnezeu şi să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulţumeşti că te-am oprit de la un plan rău ca acesta, prin care ţi-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la Care a cădea este mai cumplit decât orice moarte’’.

Sfântul Vavila avea lângă sine trei fraţi, Urn, Prilidian şi Epolonie, pe care i-a crescut, în frică de Dumnezeu. Împăratul a încercat să-i aducă la drăceasca slujire idolească, făgăduindu-le multe daruri. Răspunsul acestor prunci sfinţi a fost fără clintire: ,,Suntem creştini şi nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învăţaţi să cunoaştem pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Aceluia ne închinăm, şi nu idolilor!’’

Sfântul Vavila şi cei trei fraţi ai săi au fost luaţi şi duşi la locul unde li s-au tăiat capetele. Au murit pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care le-a primit sufletele curate în locaşurile cereşti (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 79-86) .

Învaţă, iubite cititorule, din pilda acestor Sfinţi ai lui Dumnezeu, să iubeşti sfinţenia bisericii şi să nu te înfricoşezi în faţa mai-marilor zilei, când va trebui să mărturiseşti pentru Hristos Domnul.

Presbiter Iovița Vasile

,,Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12; 21). Aceste cuvinte ale Psalmistului sintetizează toată măreţia fiinţelor omeneşti, dar şi decăderea acestora, atunci când trăiesc în necunoaştere de Dumnezeu sau, şi mai rău, ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Într-adevăr, de multe şi alese daruri s-a învrednicit omul din partea Creatorului său. Rugăciunea bisericească mărturiseşte că Dumnezeu ,,l-a întocmit după chipul şi asemănarea Sa, l-a împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe ca pe o cinstită făptură cerească’’.

Din păcate, a urmat fapta necugetată a părinţilor noştri Adam şi Eva, prin care au nesocotit porunca Dumnezeiască şi de-aici a început istoria omului păcătos, pe care Dumnezeu nu l-a părăsit, ci în tot chipul a căutat să-l întoarcă spre Sine. Îndărătnicia omului în faţa chemării Dumnezeieşti îl aşează pe acesta, de multe ori, în rândul necuvântătoarelor, sau încă şi mai rău decât acestea. Amărăciunea acestui comportament anormal, nefiresc al omului a simţit-o Sfântul Prooroc Isaia, care a scris, la începutul Cărţii sale, despre Israel: ,,Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe. Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele’’ (Isaia 1, 2-4).

Dacă în vremea aceea iudeii erau mustraţi cu cuvinte atât de aspre, ce s-ar putea spune despre ei, după ce s-au împotrivit Mântuitorului Iisus Hristos şi, în cele din urmă, L-au răstignit pe Golgota? Până în vremea noastră evreii se poartă cu o ură mereu crescândă faţă de Domnul Iisus şi faţă de Biserica Sa cea sfântă, oriunde în lume. Uită-te, iubite cititorule, câte cărţi blasfemiatoare se scriu la adresa Domnului Iisus, prin grija lor. Priveşte cum îşi bat joc Maica Domnului, de Sfinţii Apostoli şi de tot ce are sfânt Biserica Dreptmăritoare.

Învaţă de-aici, iubitorule de Hristos, să nu urăşti pe evrei, cum nici Mântuitorul nu i-a urât. Dacă vreodată vei fi ţinta nedreptăţii lor, lasă toate în seama lui Dumnezeu şi gândeşte-te la cuvintele Mântuitorului: ,,Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El, ziua şi noaptea, şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând’’ (Luca 18, 7-8).

Presbiter Iovița Vasile

Octavian Goga: Aducerile-aminte

Aducerile-aminte, posomorâte urne
Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie,
Uitate-n țintirimuri cu umbre taciturne,
Ce-s mute ziua-ntreagă și noaptea reînvie
Aducerile-aminte sunt harfe spânzurate
De ramura dintâi ce-atinge casa noastră,
Amurgul când adie tresar înfiorate,
Și până-n zorii zilei ne cântă la fereastră.
Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieții,
Ce rătăcesc pe câmpuri și dorm printre ruine,
Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereții,
Aducerile-aminte de ce mai vin la mine?!

Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidența; am dovedit că deasupra poporului românesc istoric pe care-l cunoaștem toți de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra țăranului a moșneanului, a breslașului, a boierului mare și mic s-a superpus o pătură de populație străină, romanizată în parte în privința limbei, dar neavând deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru.
E clar că această populație joacă în viața noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decât trunchiul în care s-a altoit și, drept vorbind, fructe veninoase.
Altoit în stejar, trăiește din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populația moșneană a acestei țări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C.A. Rosetti) și supus unei mari mortalități.

Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceștia, cari sunt aproape toți roșii, sunt mărginiți în privirea inteligentei, răi, meschini, falși în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naște un autor de exemplu, un om de științe sau de litere, un om care să compenseze, prin știință sau talent, munca națională ce-l susține; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleșugului, al pungășiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pișicherlâcul ; inima și caracterul prin surogate și mai rele, prin falsitate și înclinări de trădare.
Iată ceea ce am dovedit clar.

De aceea principiile nu sunt pentru ei decât niște pretexte sunătoare pentru a amăgi mulțimea, gata de-a renunța la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.
Astfel cel mai aprig republican și redactor al „Republicei Rumâne” aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploiești pentru o funcție.

Dac’ ar fi consecuenți, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac – ai ști de ce să te ții, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.

Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meșteșug cu care să se hrănească cinstit nu știe, ea carte nu știe, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăți-o de-a juca un rol în viața publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.
De aci vezi directori de drum de fier ce nu știu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă națională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se știu iscăli. În toate ramurile vieții intelectuale și a statului, în toate încheieturile organice ale națiunei s-a încuibat paraziți; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc și se înmulțesc.

Dar asta n-ar fi nimic.

Existența tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva. Precum însă aproape singurul producător în țara noastră e țăranul, trei din patru părți a poporului, susținerea întregei xenocrații se traduce în muncă țărănească, în bir plătit de țăran sub sute de forme!
Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune țăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensație; el cheltuiește din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea.
Se poate traduce în formule această socoteală.
Daca înainte vreme ar fi fost în țară 1500000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inși, munca socială necesară pentru a o susține era reprezentată prin fracția 5/15 000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea țăranul statului.
Azi sunt zeci și iarăși zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeași pungă a țăranului. Sunt în fiecare sat cel puțin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. dacă om pune 100 000 nu greșim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic și trăiește numai din scumpirea obiectelor de consumațiune? Aceștia sunt 500000. La un loc toți străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracția nu mai [e] cea de sus 1/3000, ci 2/3, adecă două din trei părți din viața sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susține statul și societatea, care nu-i da nici o compensație.

Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atâta putere încât să se susțină pe el însuși și familia și un prea mic prisos la dispoziția vieței publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o și vedem dovedit în monografia d-lui A.V. Millo, care, făcând bugetul unui țăran condei cu condei, arată că abia fruntașii se pot ține în echilibru; țăranul cu doi boi, pălmașul, își încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii.

A, dacă clasele dirigente compensau munca țăranului prin munca lor, dacă o administrație cinstită [î]l ocrotea de spoliare, dacă un cler luminat [î]l ferea de vicii și de demoralizare, dacă o legislațiune onestă ținea seamă de starea lui și-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziții cosmopolite; daca, c-un cuvânt, exista înțelegere, pentru ceea ce e în adevăr esența statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora și de propriile sale înclinațiuni, arunci era altceva! Daca, cu aceeași sumă de putere musculară, țăranul, prin instrucție, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atât pe cât poate produce azi cu instrumente primitive și cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă față. Atunci clasele de jos ar fi ținut pas în producțiune cu trebuințele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru și ar fi fost bine.
Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineștii sunt tot atât de inculte ca și țăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui.
Credem cel puțin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie și Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri și diurne de zeci de mii de franci pe an.

Și pe lângă aceasta, pe lângă că sunt necapabili de muncă, leneși și tâmpiți, malonești și răi, mai sunt și străini, veniți de ieri alaltăieri, ridicați de la covrig și bragă la ranguri sociale înalte.

Fără îndoială că și în alte țări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor câștiga decât minimul necesităților lor. Dar acolo populația e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producțiune a pământului.
Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară și o rezolvă întrucâtva capitalul industrial, care caută a plasa munca țării suprapopulate în țări nepopulate.
Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească. jidovească, căreia [îi] e rușine de muncă sau care nu știe și nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru și-l stoarce până la sânge.
Și ce plebe?

Comună, mult mai puțin inteligentă decât poporul nostru, fizic decrepită, moralicește putrezită.
Nu xenocrație prin cucerire, ci xenocrație prin furișare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare.
De aceea nu e de mirare că toate instituțiile noastre s-au discompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, școala nu mai e școală; nimic nu e acătării.
Dar unde punem trebuințele acestei plebe? Trebuințe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau.

La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea și bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund acești arhistrăini?
Că suntem socialiști. Ei, cari în adevăr sunt socialiști când n-au slujbe, dar foarte regaliști când sunt în pensii reversibile și în cumul, nici nu înțeleg însemnătatea teoretică a cuvântului.
Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialiști însă numai atunci când am propune o soluțiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluțiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacționară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziți; paraziții însăși trebuiesc, prin o riguroasă organizație, siliți la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci și tâmpiți în demnitățile statului, nu cocoterie și pungășie în afacerile publice.
O reorganizare socială având de principiu apărarea și încurajarea muncii, înlăturarea feneanților și paraziților din viața publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.

Așadar să ne înțelegem.

Nu cerem și nu voim, precum insinuă „Românul”, esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem nimic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru și, până la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi și de a-l cruța.
Și, când vorbim de poporul român, știm foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniți de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieșit din încrucișarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul țărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să și rămâie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adâncimea rasei istorice și superficialitatea celor superpuse e mare o știe oricine.

În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment național românesc decât într-o sută de mii de Caradale și [în] craniul unui singur român încape de cinci ori pe atâția creieri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiață ale patrioților.

 

Octavian Goga: Cantorul Cimpoi

Cântăreț de lege veche,
Cântăreț și om de treabă,
Biata mintea mea zadarnic
De păcatul lui se-ntreabă

Cantorul Cimpoi, bătrânul,
Cu făptura lui vitează,
Cum cântă de mult în strană
Cântecul de Bobotează!

De troparele-i măiestre
Se-nchină adânc poporul
Și se lumina icoana
Lui Isus mântuitorul

Povesteau pe-atunci nănașii
Că-i mai sfântă cununia
Dacă glasul lui mărește
Pe prorocul Isaiia.

Și la orice zi de praznic
Îl poftea un colț de țară
Câte cântece de lume
N-a cântat odinioară!

Dar, vezi, vremea fără suflet
Duce cântecul și gluma.
Azi e rău de satul nostru,
Și-i de cantor rău acuma.

Cum l-a-mbătrânit necazul
De când i-a murit muierea,
Dumnezeu i-a luat glasul,
Domnii i-au vândut averea.

Astăzi doarme unde poate,
N-are casă, n-are șură:
I le-a dus pe toate darea
Și-un fecior la-nvățătură

Cu noile modificări la accesul pacienților la medicii de familie, de la 1 septembrie, am ajuns în același punct ca la vaccinare. Nici vaccinarea n a fost obligatorie prin lege, dar nu puteai face mare lucru fără nazipasul ăla, asa încât mulți s au înțepat ca să aibă acces mai ușor la diverse servicii…

Acum, ca să poti face programare la medic, trebuie să intri pe platforma medicală, acces ce este imposibil fără CIE. Chiar dacă ai o vârstă și valabilitate pentru CI model 97 până mori, va trebui să ti- l preschimbi cu un CI electronic cu CIP!

Ca să ti poti face programarea la doctor… Practic cardul de sănătate zboară din ecuație, rămânând valabil DOAR CI Electronică, cu cip-cirip…. Fantastic ce șantaj oribil pentru toată populația care nu dorește digitalizarea excesivă și nici aceste documente electronice, înțelegând din timp ca ele sunt premergătoare cipării, asa cum scrie la carte.

Inclusiv la dosarul electronic de sănătate,de pe site ul CNAS nu se poate intra fără identificarea cu CIE. După ce că au obținut datele medicale ale pacienților fără acordul acestora, căci pacientilor nu li s a spus că medicii la care merg, la stat sau în privat, sunt obligați să trimita electronic diagnosticele și tratamentele… Practic datele care trebuie să rămână secrete între pacienți și medicii lor au fost transmise de aceștia către organele ce le au așezat frumos în dosarul electronic,călcând în picioare chiar GDPR ul! În plus, nu li s a spus oamenilor ce alte instituții mai au acces la datele lor de pacienti și nici dacă aceste informații sunt securizate 100%…

Datele medicale sunt extrem de importante și există suspiciuni ca oricine poate intra, modifica tratamente, schimba informații din dosare, după cum are pata pusă pe un pacient mai recalcitrant în fața sistemului, de ex.
Consider ca începând cu această situație abuzivă de a obliga oamenii să și facă documente de identitate electronice, deși nu vor și până la acest Dosar electronic al pacientului și accesul la el, începe prigoana digitală, obligarea oamenilor să-și ia identități digitale ca să poată avea acces la serviciu.. Cred ca nici la Nibiru, la anul, nu se va mai intra fără CIE. Anul ăsta au creat dependentă de spectacole, iar la anul or să spună celor cu acte normale, PAS!!! Da, e începutul…

DACĂ ACUM NU OPUNEM O REZISTENȚĂ MAXIMĂ LA ASTFEL DE PORCARII, S A ZIS CU NOI, CU DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE NOASTRE!

Scurt comentariu

Dumnezeu e de partea noastră, dreptatea e de partea noastră. Statul antihristic n-are dreptul moral să ne constrângă la acte, împotriva voinței noastre. De decenii bune ni se impune cnp-ul, desi nu-l dorim, încălcându-ni-se libertate religioasă.

Statul e obligat să ne asigure servicii medicale în temeiul contribuțiilor noastre din anii cât am fost activi. Mai mult, după pensionare, plătim în continuare pentru sistemul de sănătate, cum a hotărât idiotul patentat, numit Ilie Bolojan. Și-atunci, cum veniți voi, otrepelor, să ne impuneți tot felul de idioțenii prin care vreți să ne atrageți spre pecetluirea finală, cu semnul pierzător al antihristului?

Avem încă dreptul să solicităm ambulanța, în caz de urgență, iar medicii sunt obligați să ne trateze fără discriminare! Se vor găsi, în continuare, medici credincioși care ne vor acorda asistență medicală. De vom muri din pricina lipsei asistenței medicale, Dumnezeu ne va vedea credincioșia și ne-o va răsplăti.

Și-apoi, desupra tuturor acestor considerente omenești, este Dumnezeu, Care va face să n-avem nevoie de servicii medicale. Nu vă temeți! Cum am trecut prin costrângerile criminale ale plandemiei, vom trece și prin aceste încercări. Nu primiți portofelul digital!

Presbiter Iovița Vasile

 

Octavian Goga: Acasă

..Dar nici că vrei să pleci atunci,
Știi că de groaza-nvățăturii
Ai prins vreo două nopți întregi
Și te-ai ascuns în podul șurii

Câți ani vor fi de când te-ai dus?
Mai spune-ne cum ai umblat?
Fără astâmpăr îmi erai,
Și cât ești azi de așezat!

Nu m-ascultai Știi ce-ai pățit
Atunci în seara de ajun?
Acum și gândul mi-l citești,
Cât de cuminte ești și bun

Nu te-ar cunoaște nicidecum
Să te-ntâlnească-n drum vecinii,
Vezi, ieși în poartă și le zi:
,,Mai știți, eu sunt feciorul Linii?!”

Te-ar râde fără crezământ,
Necum în drum să te oprească -;
Și-ar zice: ,,Uite-un domn aici,
Dar nu-i de legea românească!”

Și mă sărută împăcată:
,,Fecior cuminte are mama!..”.
Eu îmi întorc o clipă fața,
Și-o lacrimă-mi udă năframa”

Sfântul Ciprian s-a născut în cetatea Cartagina, în nordul Africii, într-o familie de păgâni. Multă ştiinţă de carte a primit el de la învăţaţii vremii, dar darul cel mai de preţ, comoara Sfintei Credinţe, a primit-o de la un preot. Fiind căsătorit, s-a botezat împreună cu casa lui şi pentru a sluji cu mai multă osârdie lui Hristos, s-au învoit cu soţia sa să petreacă în curăţie. Pentru a se uşura de povara grijilor celor multe, şi-a vândut averile, împărţind săracilor, astfel că el însuşi era sărac.

Văzând viaţa lui bineplăcută lui Hristos, Biserica l-a chemat la slujirea preoţească, apoi, fără voia lui, l-a înălţat în treapta arhieriei. Spun cărţile bisericeşti că nu se simţea vrednic de aşa înaltă slujire, însă poporul lui Dumnezeu s-a adunat la uşa casei lui şi n-a plecat până când Sfântul a primit să le fie episcop. Alegerea lui s-a făcut de Biserică, deoarece toţi îl iubeau.

Ca păstor al poporului binecredincios din Cartagina, a scris mai multe cărţi împotriva ereticilor, a închinătorilor la idoli şi a iudeilor. În vremea prigoanelor au fost creştini care, de frica morţii, s-au lepădat formal de Hristos, de aceea a scris şi pentru aceştia, învăţându-i să se pocăiască, pentru a putea fi primiţi iarăşi în Biserică. S-a întâmplat în cetate o epidemie de ciumă, din care pricină mulţi au plecat de-acolo. Sfântul episcop a rămas lângă credincioşii săi şi fiindcă erau mulţi morţi neîngropaţi, el însuşi îi îngropa, fie că erau credincioşi, fie că erau închinători la idoli.

Diavolul şi slujitorii săi păgâni nu puteau răbda viaţa curată a fiilor Sfintei Biserici, de aceea împăraţii Romei voiau cu tot dinadinsul să piară învăţătura cea Dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos. Au dat legi aspre, astfel încât Biserica nu avea voie să-şi ţină soboarele şi să săvârşească Sfintele Slujbe. Un anume Partenie a venit în Cartagina ca ighemon, pentru a sili pe creştini să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la păgânătate. A chemat pe Sfântul Ciprian şi i-a cerut numele tuturor preoţilor din cetate. ,,Nu voi pârî pe fraţii mei’’, a fost răspunsul de neclintit al păstorului celui bun. A fost trimis în surghiun, însă nu s-a tulburat, ci îşi spunea: ,,Unde este Dumnezeu, acolo este şi patria adevăratului rob al lui Dumnezeu; iar străinătatea lui este acolo unde nu s-ar fi aflat Dumnezeu’’.

A fost condamnat la moarte. Şi-a plecat singur capul sub sabie, intrând în Biserica cerească, unde este rugător pentru binele lumii (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.421-426).

Presbiter Iovița Vasile

Din ciclul: războiul hibrid al evreilor contra românilor
blocat de khazari

Prof.dr în istorie Gică Manole

„Confiscarea statului de către alogenii khazari este o certitudine. Ei și-au făcut complice și și-au subordonat instituțiile statului care, în schimbul privilegiilor primite, au abandonat interesele Națiunii. Istoria romanilor este mutilată, mistificată grotesc. Cultura română în toată Existenţa ei este acuzată de un antisemitism visceral de la Coresi, Grigorie Ureche, Miron Costin la Eminescu, Blaga, Sadoveanu și încă o mie… Îngrozitoare blasfemie prin care poporul român, Cultura română, în toată Existența lor, sunt culpabilizate de antisemitism endemic urmărește îngenunchierea definitivă a poporului român.

Nimeni să nu ridice capul… Nimeni să nu aibă curajul de a vorbi despre români ca un popor nobil, civilizat, mult tolerant. Nu… Ei, alogenii khazari consideră că România este proprietatea lor… Iar noi, o Națiune de slugi… Ale lor, firește.

Un caz unic în Istoria popoarelor lumii, acești dușmani de moarte ai României Eterne, au obligat prin lege ca în învățământ să fie învățată Istoria lor. Ei zic că au fost mereu, în Istorie, loiali statului și poporului român.
Realitatea istorică infirmă drastic asemenea minciuni…
Astfel:

1.În anii 1857 -1859, când s-a dus lupta pentru Unirea Principatelor Române, alogenii khazari au fost categoric împotrivă.

2. Odată format statul român, respectivii au reclamat România în lumea largă cum că ei, alogenii, sunt uciși în masă și discriminați.

3. Independența României a avut dușmani de moarte pe alogeni, care au reclamat statul român la Congresul de Pace de la Berlin, cum că nu au drepturi în România. Și că marile puteri să nu recunoască independența României până ce țara nu le este dată lor.

4. În fond, evr. li s-a interzis de guvern să deschidă cârciumi la sate, prin intermediul cărora otrăveau poporul român cu rachiu falsificat. Faptul l-a determinat pe Eminescu să scrie despre ei: „De când rachiul otrăvitor este creator de civilizație?”.

5. În războiul de întregire națională au luptat 25.000 de etnici evrei. 20.000 au dezertat la inamic, 4.000 au stat ascunși în spatele frontului, iar 800 au luptat pe front. Iar ei afirmă că lor le datorăm Marea Unire… Nu vă sufocați de revoltă la așa blasfemie?!

6. Când Puterile Centrale au ocupat Bucureștii și sudul țării, alogenii khazari au primit pe dușmani cu urale și flori. Doi ani au ajutat pe dușmani să exploateze România. Citește Ctin Capitala sub ocupația Dușmanului.
Când am înfăptuit Marea Unire, la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, niciun alogen nu a votat Unirea provinciilor cu România.

7. La Conferința păcii de la Paris – Versailles, la 1919-1920, alogenii au șantajat și acuzat România cu reclamații mincinoase.

Alogenii au fost dușmani ireductibili ai Statului Român.
Cu excepția evreilor pământeni, o minoritate restrânsă, hoardele de alogeni care au invadat România în secolul 19 au venit ca dușmani.

Concluzia este că alogenii khazari nu au dovedit loialitate poporului român și statului Român… Dimpotrivă…
Cât mai stați în genunchi? Cât mai acceptați ca istoria și cultura română, toată istoria și cultura noastră să fie murdărite de minciuni degradante? Vă place să fiți robi?
Nu este de ajuns că ne-au furat toate bogățiile??
Îi lăsați să ne fure și sufletele? Îi lăsați să acopere cu noroi mormintele sfinților noștri Eroi? Nu vedeți că vi se dărâmă statuile unor mari eroi chiar acasă la noi?
Nu înțelegeți că alogenii khazari ne vor moartea ca Națiune istorică?
Dacă nu reacționați și nu vă împotriviți, sfârșitul este aproape…

Voi reveni…”

Dumnealui, dom părinte Necula Constantin de la Sibiu, și-a luat obiceiul să ne dăscălească din Sfinele Scripturi, într-o suită de episoade, care nu știm când a început, și nici când se va sfârși. Toate bune și frumoase, numai că în timpul expunerilor stă sub un clop de care nu vrea să se despartă. Ce să înțelegem?, că venerabilul nu vrea să fie acuzat de erezie, știți prevederea canonică de a predica cu capul descoperit. Sau a adoptat obiceiul evreiesc, acela de a avea capul acoperit tot timpul.

Mai am o nedumerire. Necula nu-și începe învățăturile însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci. La fel, și la sfârșit, nu catadicsește să încheie cu același semn. Nu de alta, dar așa se obișnuiește în Biserica Ortodoxă. Poate se găsește cineva să-i spună. M-am gândit că poate s-a dat ordin pe unitate să mai termine cu atâtea Cruci. (Martorii lui Iehova le zic stâlpi de tortură). În aceași notă, s-a ordonat ca Sfintele Cruci să fie înlăturate din altare și uitați-vă că dumnealor, distinșii ierarhi, se conformează.

Și uite așa, pas cu pas, din aproape-n aproape, renunțăm la sfintele rânduieli Ortodoxe. Cine nu mă crede, să intre pe site-ul Episcopiei Sălajului, să acceseze catehezele și predicile măriei sale, Benedict. Nici din greșeală nu-l va vedea însemnându-se cu Sfânta Cruce.

Presbiter Iovița Vasile

E bine să știm

Volodimir Zelenski nu luptă împotriva Rusiei, ci împotriva poporului ucrainean pentru a-l „distruge”, a declarat purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, citată de agentia rusă de presă Tass.

„Zelenski nu luptă împotriva Rusiei. Zelenski luptă împotriva poporului ucrainean. Iar misiunea sa, care i-a fost scrisă de cineva, este să distrugă poporul ucrainean, să-l distrugă sub steagurile naționalismului, sub steagurile unei identități naționale, dar să-l distrugă fizic”, a subliniat ea la radioul Sputnik , comentând refuzul Kievului de a accepta o mie de soldați ucraineni capturați ca parte a schimbului. „Ei [Kievul] nu au nevoie de cetățeni ucraineni, nici vii, nici morți.”

În secolul IV s-a ridicat cu semeţie un preot, numit Arie, care a cutezat să hulească Preasfânta Treime şi să înveţe că Domnul nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci numai o creatură, căci a fost un timp în care El n-a existat. Erezia aceasta a produs multă tulburare în Biserică, deoarece arienii erau şi foarte violenţi întru propovăduirea rătăcirii lor. Din această pricină, în anul 325 de la Naşterea Mântuitorului, s-a adunat la Niceea Sfântul Sinod a toată lumea, unde Părinţii Bisericii au apărat adevărul revelat de Dumnezeu şi au condamnat pe Arie şi pe cei de un cuget cu el.

După câţiva ani de la Sinod, dreptcredinciosul împărat Constantin a chemat pe Arie la Constantinopol ca să-l cerceteze în legătură cu credinţa lui. Fiind deosebit de viclean, a ascuns în sânul său o hârtie pe care a scris erezia sa. Când împăratul l-a întrebat dacă crede precum Sfinţii Părinţi de la Sinod, ereticul lovea cu mâna în piept şi zicea: ,,Aşa cred’’, dând impresia că s-a învoit a primi Dreapta Credinţă, însă în mintea lui cugeta: ,,Aşa cred, precum am scris cu mâna mea şi cum am în sânul meu’’.

Pentru că împăratul l-a socotit pe Arie ca având Credinţă Dreaptă, a poruncit Patriarhului Constantinopolului, Alexandru, să-l primească la împărtăşirea bisericească. Arhiereul lui Hristos s-a întristat adânc, pentru că nu voia cu nici un chip să aibă vreun amestec cu ereticul Arie. Atunci a căzut cu umilinţă în faţa sfântului altar, rugând pe Bunul Dumnezeu, precum oarecând Proorocul Iona, ori să-i ia sufletul, ori să piardă de pe pământ pe hulitorul Său, numai să nu ajungă ziua în care Arie se va apropia de Dumnezeieştile Taine.

În vreme ce Arie mergea spre sfânta biserică, Dumnezeu a adus asupra lui dureri cumplite şi, căutând un loc ferit, a intrat şi şi-a sfârşit viaţa ticăloasă, deoarece a crăpat şi şi-a lepădat maţele spurcate, împlinindu-se rugăciunea Patriarhului Alexandru şi cuvintele Psalmistului: ,,moartea păcătoşilor este cumplită’’. Vestea morţii sale s-a răspândit în cetate şi arienii au fost ruşinaţi, iar Biserica lui Hristos s-a bucurat că a scăpat de un lup îmbrăcat în piei de oaie, care mult rău îi făcuse până atunci (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 401-403).

Presbiter Iovița Vasile

De două ori am scris acest articol, de două ori mi-a fost șters fără urmă, de cenzura statului de drept, aflat sub dominația jidanilor. M-au urmărit până mi-am pus semnătura, apoi mi l-au șters, și n-am putut nicicum să-l recuperez. Promit să nu mă las până nu va ajunge pe blog.

Reiau. În România nu a existat holocaust. Holocaust înseamnă ardere de tot a unui animal adus ca jertfă. Românii nu practică un asemenea ritual păgân. Noi, Ortodocșii, avem Jerfa cea Nesângeroasă adusă la Sfânta Liturghie. Altceva nu ne mai trebuie. Înaintașii noștri aveau același Crez. Pentru nimic în lume, n-ar fi jertfit vreun evreu, arzăndu-l în întregime. Nici nu l-ar fi ucis în alt mod, pentru că Evanghelia Mântuitorului nu îngăduie să ridici mâna asupra vreunui om. Necum să-l ucizi și să-l arzi în întregime.

N-a existat holocaust în România. Au existat represalii justificate împotriva evreilor care au deschis focul împotriva armatelor Române și germane, care se îndreptau spre front. Aceste represalii nu sunt creștinești, dar sunt justificate din punct de vedere al armatei. Ai atacat, ți se dă replica. În Iași, au pierit câteva sute de evrei, din casele cărora s-a tras asupra Armatei Române. Mișelie mai mare ca aceasta, nu poate exista. Când comiți asemenea mârșăvii, în loc să taci, te-apuci să minți și să revendici!

Să ne dumirim. Evreii pretind că în perioada 1941 – 1944, Românii au ucis 600 000 de ovrei Oare?
În perioada respectivă, de 4 ani, avem 1460 de zile X 100 de victme, înseamnă 140 000 de ovrei morți nevinovați. Unde-I diferența până la 600 000?

Haideți să dublăm cifra, și să spunem că Românii au ucis câte 200 de ovrei pe zi. Avem 1460 de zile X 200 = 292 000. Suntem departe de ce spun, în chip mincinos, ovreii.

Presbiter Iovița Vasile (va urma)

Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’ (Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?

Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’ (Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să-l ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5). Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt.

A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.

Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’ (Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).

Presbiter Iovița Vasile