Dezbinătorul s-a metamorfozat. A devenit unificator
4 mai 2019 iovita_vasile13 comentarii
Hristos a înviat
Una din semnificaţiile numelor diavoleşti este aceea de ,,dezbinător’’ şi exprimă o realitate tristă a lucrării funeste a acestuia. Cu adevărat, dacă ne uităm în istorie constatăm că cel rău a fost prezent în toate evenimentele majore ale lumii care au adus rupturi între făpturile lui Dumnezeu. A fost prezent în persecuţia iudeilor îndreptată împotriva Sfintei Biserici, încă de la întemeierea ei. Nu întâmplător pe aceştia îi numeşte Sfântul Evanghelist Ioan ,,sinagoga satanei’’ (Apocalipsa 2, 9 şi 3, 9) sau ,,scaunul satanei’’ (Apocalipsa 2, 13). O armă puternică folsită de diavolul pentru învrăjbire şi sciziune constă din mulţimea ereziilor izvodite în străfundurile iadului şi răspândite de slujitorii săi dintre oameni. Prin erezii au fost îndepărtaţi din Biserică milioane de oameni şi cu acestea au avut de luptat Părinţii Bisericii reuniţi în cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Diavolul n-a fost străin nici de schisma din 1054, când Apusul a fost smuls din sânul Bisericii şi înzestrat cu numeroase erezii, pe care le răspândesc asiduu până în ziua de azi. Vrăjmaşul şi cohortele sale de demoni l-au inspirat pe trufaşul Luther şi l-au împins să-i dezbine şi pe papistaşi prin aşa zisa reformă Aşa a apărut protestantismul pe care l-a divizat apoi într-o puzderie de secte, care mai de care mai agresive şi bizare. La rândul lor, acestea s-au dezbinat, încât ceea ce numesc unii ,,creştinism’’ e un amalgam de ciudăţenii, căruia nici nu i se mai poate ţine socoteala cu exactitate. V-aduceţi aminte de secta ,,templul poporului’’ din Guyana? Membrii ei s-au sinucis în masă, sau au fost omorâţi. Diavolul a fost prezent în războaiele absurde, în revoluţiile semănătoare de ură şi teroare. A dezbinat popoare, cărora le-a mutat graniţele fireşti şi noi, românii, am simţit din plin aceste drame. Învrăjbeşte familii, prieteni, rudenii. Se foloseşte şi de politicieni pentru a îndemna la ură, aţâtându-i pe unii împotriva altora.
După atâte secole de dezbinare, a venit vremea ca acest geniu al răului să se transforme în unificator. Aşa a apărut ecumenismul care ne spune în chip mincinos că iarăşi trebuie să fim una, precum a voit Mântuitorul. Adică toate relele lumii vor să le unească, spre a da un rău şi mai mare. Ecumeniştii ştiu că sunt realităţi de neunit, incopatibile unele cu altele, însă nu încetează a ne aduce aminte că ,,dragostea toate le rabdă’’ (I Corinteni 13, 7) şi trecând cu vederea că ,,dragostea se bucură de adevăr’’ (I Corinteni 13, 6). Tocmai adevărul îi înspăimântă pe ecumenişti. Caută să-l ascundă cu orice preţ. Unirea nu se poate face decât în adevăr. Asta-nseamnă că aceia care doresc ,,unitatea creştinilor’’ ar trebui să îmbrăţişeze întâi adevărul şi unirea se va face de la sine. Nu asta vor ei, ci să amestece toate relele lumii ca într-un malaxor imens, în care să fie adusă şi Biserica lui Hristos, care în acest chip s-ar pierde ireversibil, gândesc ei. Nu va fi aşa.
Ce-ar rezulta din amestecul gândit de ecumenişti? Exact ceea ce voieşte ,,tatăl minciunii’’ (Ioan 8, 44), adică o ,,religie’’ unică, din care să fie alungat Dumnezeul Adevărului şi în locul lui să fie adus ,,fiul pierzării, potrivnicul – înălţându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, şi să se dea pe sine drept dumnezeu’’ (II Tesaloniceni 2, 3-4). Privind la ceea ce se întâmplă astăzi în Biserică, nu putem decât să constatăm, cu uimire şi întristare, câtă dreptate au Scripturile Sfinte de Dumnezeu insuflate.
Distinşi ecumenişti români, nici acum nu înţelegeţi pentru cine lucraţi voi cu atâta sârg?
Presbiter Ioviţa Vasile
Primit-ați voi Duhul Sfânt?
Materialismul dialectic a lăsat urme greu de șters în conștiințele celor care s-au infestat de această ideologie. Acesta a mers braț la braț cu idealurile Consiliului Mondial al Bisericilor care a desăvârșit ideologia ecumenistă și a pus-o în aplicare tacit în cel mai crunt mod. Arestarea episcopilor, a preoților și a călugărilor a servit atât idealurilor comuniste, cât și celor ecumeniste. De aici reiese că ambele au fost inspirate de același duh demonic.
Acest lucru și-a pus amprenta mai apoi și în învățământul teologic care devine interesat din ce în ce mai puțin de unirea minții omului cu Dumnezeu și din ce în ce mai mult de o unire politică între toate confesiunile creștine. Acest lucru se realizează acum prin studierea sistematică a ecumenismului și prin trecerea pe un plan secundar a asceticii și misticii creștine.
Preoții ideologizați astfel nu mai percep ecumenismul ca pe o erezie pierzătoare de suflet, ci consideră că procedează corect în această săptămână când organizează rugăciuni comune cu cei de alte confesiuni. Cei care cred că Sinodul Creta a fost ,,mare și sfânt” nu-i pot înțelege pe cei care le spun că nu a fost așa. În documentele acestui sinod se pot vedea niște texte ambigue în care cuvântul ,,mântuire” nu e de găsit. Sigurele fraze clare sunt cele care sugerează pedepsirea preoților care luptă pentru puritatea Ortodoxiei! Și abia atunci înțelegem că acolo s-a semnat, de fapt, trădarea Ortodoxiei.
Pentru a înțelege corect lucrurile, e nevoie de minți îndumnezeite. Dar tocmai de acest lucru ideologia ecumenistă se ferește ca de foc și îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire!
Primul lucru pe care Sfântul Apostol Pavel îi întreabă pe ucenicii din Corint este: ,,Primit-ați voi Duhul Sfânt când ați crezut?” (Fapte, 29,2) Aceștia îi răspund că nici nu au auzit de Duhul Sfânt, deoarece fuseseră botezați în botezul pocăinței a lui Ioan. Pavel îi botează în numele Domnului Iisus Hristos și Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor și au început să facă minuni. Asta înseamnă că erau deja despătimiți. Ortodocșii cred în teofanii și în minuni și sunt interesați de respectarea poruncilor evanghelice ( iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui) ca lucrări ale Duhul Sfânt. Asta presupune lupta cu păcatul, preocuparea pentru mântuirea aproapelui și stabilirea unei relații cât mai frumoase cu Dumnezeu pentru a gusta bucuria divină încă din această viață.
Ecumeniștii ignoră minunile și teofaniile și sunt interesați de politizarea și mercantilizarea Ortodoxiei cu riscul de a călca în picioare Canoanele Ortodoxe.
Unirea minții cu Dumnezeu nu se poate face în tovărășia patimilor sufletești și/ sau trupești, de aceea aceleași duhuri necurate scornesc alte ideologii pierzătoare de suflet prin care unele păcate mari, despărțitoare de Dumnezeu precum avorturile, vrăjitoria și desfrânarea sunt acceptate tacit.
În loc să fie condamnată masoneria, avem încă de la începutul secolului trecut patriarhi ecumenici masoni care deturnează Ortodoxia din misiunea ei îndumnezeitoare. Masoneria i-a cooptat și pe unii clerici și astfel se explică ascultarea oarbă de ideologii străine de Ortodoxie ale unora care propovăduiesc cu zel ecumenismul.
Ortodoxia este preocupată de omul interior, despătimit, iluminat și îndumnezeit sub călăuzirea Duhului Sfânt, pe când ecumenismul este preocupat de omul aparențelor, la fel ca fariseismul din vremea Mântuitorului.
Ecumeniștii vor, de fapt, o aparență de viață creștină și o aparență de biserică, în care Duhul Sfânt este ignorat. Pentru ecumenism, iubirismul este o mască fragilă care pică la prima probă. Cum poți iubi pe cineva și să nu-i dorești bucuria veșnică și vremelnică în tovărășia Duhului Sfânt? Dacă Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, cum pot dobândi Duh Sfânt cei care hulesc icoanele, cei care o hulesc pe Maica Domnului sau cei care săvârșesc practici păgâne? De aceea Canoanele Ortodoxe interzic cu desăvârșire rugăciuni comune cu cei de alte confesiuni și religii. De ce? Ca să putem agonisi Duh Sfânt, care este scopul viețuirii creștine. Rugăciunea în comun cu cei de alte confesiuni presupune părtășia cu duhurile căzute care au dus la apariția sectelor respective. Dacă ne rugăm împreună cu ei, Duhul Sfânt ne părăsește, iar ei nu-și pot vedea căderea. Dacă nu ne rugăm împreună cu ei, îi încurajăm să caute Adevărul, iar aceasta e o dovadă de iubire, nu de ură.
Așadar nu unirea Adevărului cu minciuna reprezintă scopul viețuirii creștine, ci despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Și atunci îi întrebăm pe ecumeniștii care recită rugăciuni comune:
1) Primit-ați voi Duh Sfânt?
2) Dacă Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, iar voi acceptați minciuna, cui vă rugați?
3) Dacă scopul vostru nu e dobândirea Duhului Sfânt, ci unitatea în diversitate, cum îi ajutați pe oameni să se mântuiască?
4) Dacă nu vă mai interesează mântuirea sufletelor noastre, în ce vreți să transformați Sfintele Altare Ortodoxe?
În concluzie, unitatea creștinilor este o lucrare de Duh Sfànt și se realizează pe verticală prin comuniunea omului cu Dumnezeu. Oamenii care au același duh (Duhul Sfânt!) comunică și se comunică răspândind roadele Acestuia. Noi pentru aceasta ne rugăm.
Ideologia ecumenistă privește unitatea credinței ca pe o lucrare omenească, pe orizontală. Ei consideră că unitatea creștinilor a fost pierdută, nu sfidată intenționat de către întemeietorii de secte. Nu există altă unitate în afara unității dintre mintea omului și Duhul Sfânt. Nici Hristos nu S-a rugat pentru lume, ci doar pentru cei care L-au urmat. Cine dorește unitatea tuturor creștinilor și chiar a tuturor credințelor are o singură opțiune: să dobândească el însuși Duh Sfânt, să facă misiune și să-i întoarcă pe neortodocși la Ortodoxie urmând exemplul sfinților.
Dumnezeu să ne ajute pe toți să facem voia Sa! Amin.
Sora Pelaghia
Acest lucru și-a pus amprenta mai apoi și în învățământul teologic care devine interesat din ce în ce mai puțin de unirea minții omului cu Dumnezeu și din ce în ce mai mult de o unire politică între toate confesiunile creștine. Acest lucru se realizează acum prin studierea sistematică a ecumenismului și prin trecerea pe un plan secundar a asceticii și misticii creștine.
Preoții ideologizați astfel nu mai percep ecumenismul ca pe o erezie pierzătoare de suflet, ci consideră că procedează corect în această săptămână când organizează rugăciuni comune cu cei de alte confesiuni. Cei care cred că Sinodul Creta a fost ,,mare și sfânt” nu-i pot înțelege pe cei care le spun că nu a fost așa. În documentele acestui sinod se pot vedea niște texte ambigue în care cuvântul ,,mântuire” nu e de găsit. Sigurele fraze clare sunt cele care sugerează pedepsirea preoților care luptă pentru puritatea Ortodoxiei! Și abia atunci înțelegem că acolo s-a semnat, de fapt, trădarea Ortodoxiei.
Pentru a înțelege corect lucrurile, e nevoie de minți îndumnezeite. Dar tocmai de acest lucru ideologia ecumenistă se ferește ca de foc și îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire!
Primul lucru pe care Sfântul Apostol Pavel îi întreabă pe ucenicii din Corint este: ,,Primit-ați voi Duhul Sfânt când ați crezut?” (Fapte, 29,2) Aceștia îi răspund că nici nu au auzit de Duhul Sfânt, deoarece fuseseră botezați în botezul pocăinței a lui Ioan. Pavel îi botează în numele Domnului Iisus Hristos și Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor și au început să facă minuni. Asta înseamnă că erau deja despătimiți. Ortodocșii cred în teofanii și în minuni și sunt interesați de respectarea poruncilor evanghelice ( iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui) ca lucrări ale Duhul Sfânt. Asta presupune lupta cu păcatul, preocuparea pentru mântuirea aproapelui și stabilirea unei relații cât mai frumoase cu Dumnezeu pentru a gusta bucuria divină încă din această viață.
Ecumeniștii ignoră minunile și teofaniile și sunt interesați de politizarea și mercantilizarea Ortodoxiei cu riscul de a călca în picioare Canoanele Ortodoxe.
Unirea minții cu Dumnezeu nu se poate face în tovărășia patimilor sufletești și/ sau trupești, de aceea aceleași duhuri necurate scornesc alte ideologii pierzătoare de suflet prin care unele păcate mari, despărțitoare de Dumnezeu precum avorturile, vrăjitoria și desfrânarea sunt acceptate tacit.
În loc să fie condamnată masoneria, avem încă de la începutul secolului trecut patriarhi ecumenici masoni care deturnează Ortodoxia din misiunea ei îndumnezeitoare. Masoneria i-a cooptat și pe unii clerici și astfel se explică ascultarea oarbă de ideologii străine de Ortodoxie ale unora care propovăduiesc cu zel ecumenismul.
Ortodoxia este preocupată de omul interior, despătimit, iluminat și îndumnezeit sub călăuzirea Duhului Sfânt, pe când ecumenismul este preocupat de omul aparențelor, la fel ca fariseismul din vremea Mântuitorului.
Ecumeniștii vor, de fapt, o aparență de viață creștină și o aparență de biserică, în care Duhul Sfânt este ignorat. Pentru ecumenism, iubirismul este o mască fragilă care pică la prima probă. Cum poți iubi pe cineva și să nu-i dorești bucuria veșnică și vremelnică în tovărășia Duhului Sfânt? Dacă Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, cum pot dobândi Duh Sfânt cei care hulesc icoanele, cei care o hulesc pe Maica Domnului sau cei care săvârșesc practici păgâne? De aceea Canoanele Ortodoxe interzic cu desăvârșire rugăciuni comune cu cei de alte confesiuni și religii. De ce? Ca să putem agonisi Duh Sfânt, care este scopul viețuirii creștine. Rugăciunea în comun cu cei de alte confesiuni presupune părtășia cu duhurile căzute care au dus la apariția sectelor respective. Dacă ne rugăm împreună cu ei, Duhul Sfânt ne părăsește, iar ei nu-și pot vedea căderea. Dacă nu ne rugăm împreună cu ei, îi încurajăm să caute Adevărul, iar aceasta e o dovadă de iubire, nu de ură.
Așadar nu unirea Adevărului cu minciuna reprezintă scopul viețuirii creștine, ci despătimirea, iluminarea și îndumnezeirea, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Și atunci îi întrebăm pe ecumeniștii care recită rugăciuni comune:
1) Primit-ați voi Duh Sfânt?
2) Dacă Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, iar voi acceptați minciuna, cui vă rugați?
3) Dacă scopul vostru nu e dobândirea Duhului Sfânt, ci unitatea în diversitate, cum îi ajutați pe oameni să se mântuiască?
4) Dacă nu vă mai interesează mântuirea sufletelor noastre, în ce vreți să transformați Sfintele Altare Ortodoxe?
În concluzie, unitatea creștinilor este o lucrare de Duh Sfànt și se realizează pe verticală prin comuniunea omului cu Dumnezeu. Oamenii care au același duh (Duhul Sfânt!) comunică și se comunică răspândind roadele Acestuia. Noi pentru aceasta ne rugăm.
Ideologia ecumenistă privește unitatea credinței ca pe o lucrare omenească, pe orizontală. Ei consideră că unitatea creștinilor a fost pierdută, nu sfidată intenționat de către întemeietorii de secte. Nu există altă unitate în afara unității dintre mintea omului și Duhul Sfânt. Nici Hristos nu S-a rugat pentru lume, ci doar pentru cei care L-au urmat. Cine dorește unitatea tuturor creștinilor și chiar a tuturor credințelor are o singură opțiune: să dobândească el însuși Duh Sfânt, să facă misiune și să-i întoarcă pe neortodocși la Ortodoxie urmând exemplul sfinților.
Dumnezeu să ne ajute pe toți să facem voia Sa! Amin.
Sora Pelaghia
Cum să scapi de taxe, impozite, amenzi și alte biruri, în mediul rural
Să te declari țigan sau să faci ca țiganul e prima condiție. Să te stabilești într-un sat al cărui primar are mare nevoie de votul tău și al celor din familia ta. Ai o înțelegere explicită sau tacită cu el, și din acel moment a scăpat de toate obligațiile. Pur și simplu nu le mai plătești, chiar dacă primești somații în aceste sens.
Țiganii nu plătesc impozit pe pământ, pentru că nu au. Pământul presupune muncă ți investiții. Nu e pentru ei. Nu plătesc impozit nici pe proprietăți (case, mașini) și după ani și ani, se adună sume imense. Cum să-l constrângi să plătească taxe restante cu penalizări, de 800 de milioane? Nu-i de unde. Și chiar de-ar fi… Cum să evacuezi o sută de țigani din case? Ce faci cu ei, unde-i relochezi?
Majoritatea nu au prestat măcar o zi în câmpul muncii. De vechime-n muncă și pensie nu poate fi vorba. Ajutoarele de la stat sunt singura sursă de venit, să zicem decentă. La aceasta se adaugă, firește, ciordeala, împrumuturi niciodată restituite și înșelăciunea.
Vecinii mei sunt țigani onorabili. N-au nicio calificare, n-au avut și nu vor avea niciodată calitatea de angajați. Au șapte copii și trei mașini, din care un microbus. Circulă zilnic, ei știu unde și cu ce bani.
Țiganii circulă fără asigurare la mașină, fără rovignetă, fără impozit plătit. Dacă sunt amendați de poliție, amenzile ajung la primărie și are grijă primarele. Pot să încalce toate regulile de circulație, amenzile rămân în evidența primăriei și țiganul nostru nu scoate niciun leuț din buzunar.
Când au de-a face cu băncile, au grijă să-și depună banii pe numele altora, nu cumva să li se rețină amenzile care totalizează două-trei sute de milioane.
Presbiter Iovița Vasile
Țiganii nu plătesc impozit pe pământ, pentru că nu au. Pământul presupune muncă ți investiții. Nu e pentru ei. Nu plătesc impozit nici pe proprietăți (case, mașini) și după ani și ani, se adună sume imense. Cum să-l constrângi să plătească taxe restante cu penalizări, de 800 de milioane? Nu-i de unde. Și chiar de-ar fi… Cum să evacuezi o sută de țigani din case? Ce faci cu ei, unde-i relochezi?
Majoritatea nu au prestat măcar o zi în câmpul muncii. De vechime-n muncă și pensie nu poate fi vorba. Ajutoarele de la stat sunt singura sursă de venit, să zicem decentă. La aceasta se adaugă, firește, ciordeala, împrumuturi niciodată restituite și înșelăciunea.
Vecinii mei sunt țigani onorabili. N-au nicio calificare, n-au avut și nu vor avea niciodată calitatea de angajați. Au șapte copii și trei mașini, din care un microbus. Circulă zilnic, ei știu unde și cu ce bani.
Țiganii circulă fără asigurare la mașină, fără rovignetă, fără impozit plătit. Dacă sunt amendați de poliție, amenzile ajung la primărie și are grijă primarele. Pot să încalce toate regulile de circulație, amenzile rămân în evidența primăriei și țiganul nostru nu scoate niciun leuț din buzunar.
Când au de-a face cu băncile, au grijă să-și depună banii pe numele altora, nu cumva să li se rețină amenzile care totalizează două-trei sute de milioane.
Presbiter Iovița Vasile
Serviciul secret rus, atac la Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului: Este „Antihristul Constantinopolului”. Bartolomeu, acuzat că vrea să submineze Biserica Ortodoxă Sârbă
Serviciul de Informații Externe al Rusiei (SVR) a lansat un atac fără precedent asupra Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, liderul spiritual al creștinilor ortodocși din lume, numindu-l „Antihristul Constantinopolului”. Patriarhului Ecumenic Bartolomeu este acuzat de SVR că încercat să „semene discordie” în lumea ortodoxă rusă cu sprijinul serviciului secret britanic.
„Bazându-se pe aliații ideologici sub forma naționaliștilor locali și a neonaziștilor, el încearcă să smulgă bisericile ortodoxe lituaniană, letonă și estonă din Patriarhia Moscovei, ademenind preoții și enoriașii în structurile religioase marionete create artificial de Constantinopol”, se arată în comunicat citat de presa elenă.
SVR afirmă, de asemenea, că intenționează să se acorde autocefalie Bisericii Ortodoxe Muntenegrene, nerecunoscută, pentru a submina Biserica Ortodoxă Sârbă.
„Cercurile bisericești notează că Bartolomeu sfâșie literalmente corpul viu al Bisericii”, conchide declarația SVR, comparându-l pe Bartolomeu cu „profeții mincinoși… care vin în haine de oi, dar în interior sunt lupi răpitori”.
Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Patriarhia Ortodoxă Greacă au fost întrerupte în 2019, după ce Bartolomeu a acordat independența Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, o mișcare pe care Moscova o consideră o încălcare a jurisdicției canonice.
În declarația publicată pe site-ul său, SVR îl acuză că Bartolomeu „a dezmembrat Ucraina ortodoxă”, iar acum vizează statele baltice, dorind să înlocuiască structurile ortodoxe ruse cu biserici „complet aflate sub controlul Fanarului”, cu referire la sediul patriarhiei la Istanbul.
Luciana Pop
Scurt comentariu.
Așa încearcă antihriștii vremurilor noastre să distrugă Biserica lui Hristos din interior, prin aceia care joacă rolul de slujitori, fiind, în realitate, lupi îngrozitori, îmbrăcați în piei de oaie.
Sfantul Marcu al Efesului, apărătorul nebiruit al Ortodoxiei
Sfântul Ierarh Marcu, Mitropolitul Efesului, este praznuit pe 19 ianuarie.
Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.
Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.
Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.
La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.
Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.
Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.
Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!
Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.
Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.
Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.
În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.
Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”
La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”
Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”
Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.
În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.
La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.
Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.
Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.
Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.
În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.
Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.
Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”
Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.
Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.
Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”
Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)
Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.
Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.
Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.
Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…
Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.
Rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Marcu al Efesului
Risipeşte, Curată, norii întristărilor din sufletul meu şi luminează-mă cu razele bucuriei, ceea ce ai născut lumina cea dumnezeiească şi neînserată. Cel ce din ţărână m-ai zidit, Stăpâne, după chipul Tău, şi m-ai învrednicit de înfierea Ta, Iubitorule de oameni, păzeşte-mă ca un îndurat. Aruncat sunt, Curată, în nemăsurate păcate şi în necazurile celor răi, unul după altul, pentru aceea, dăruieşte-mi mie iertare şi izbăveşte-mă din supărări. Izbăveşte-mă pe mine de osânda cea veşnică, Stăpână curată, şi învredniceşte-mă de bucuria cea dumnezeiască şi de desfătarea Raiului cu rugăciunile tale. Pleacă-te la rugăciunile celor ce aleargă acum la tine şi du-le pe acestea la Atotmilostivul Dumnezeu şi plineşte cererile, Marie mult lăudată. Scutură somnul lenevirii mele şi luminează, rogu-mă, Cuvioasă, simţirile mele, dând priveghere şi vrednică pocăinţă.
Text trimis de Ștefan Arad
Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.
Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.
Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.
La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.
Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.
Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.
Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!
Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.
Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.
Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.
În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.
Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”
La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”
Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”
Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.
În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.
La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.
Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.
Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.
Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.
În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.
Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.
Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”
Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.
Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.
Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”
Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)
Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.
Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.
Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.
Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…
Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.
Rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Marcu al Efesului
Risipeşte, Curată, norii întristărilor din sufletul meu şi luminează-mă cu razele bucuriei, ceea ce ai născut lumina cea dumnezeiească şi neînserată. Cel ce din ţărână m-ai zidit, Stăpâne, după chipul Tău, şi m-ai învrednicit de înfierea Ta, Iubitorule de oameni, păzeşte-mă ca un îndurat. Aruncat sunt, Curată, în nemăsurate păcate şi în necazurile celor răi, unul după altul, pentru aceea, dăruieşte-mi mie iertare şi izbăveşte-mă din supărări. Izbăveşte-mă pe mine de osânda cea veşnică, Stăpână curată, şi învredniceşte-mă de bucuria cea dumnezeiască şi de desfătarea Raiului cu rugăciunile tale. Pleacă-te la rugăciunile celor ce aleargă acum la tine şi du-le pe acestea la Atotmilostivul Dumnezeu şi plineşte cererile, Marie mult lăudată. Scutură somnul lenevirii mele şi luminează, rogu-mă, Cuvioasă, simţirile mele, dând priveghere şi vrednică pocăinţă.
Text trimis de Ștefan Arad
Ori suntem în Dreapta Credință, ori în erezie. Tertium non datur
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov: ,, Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă ușor și hotărâtor – ca păcat al minții – prin darea ei nefățarnică, din toată inima, anatemei.(…)
Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om și după mărturisirea păcatului și după părăsirea lui (pe cei căzuți în curvie, chiar dacă își mărturisesc și părăsesc păcatul, Biserica poruncește, urmând apostoleștilor rânduieli, să fie despărțiți de Sfintele Taine pentru mulți ani); urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei.
Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc și nu încetează a-l clătina cu nedumeriri și îndoieli pricinuite de împreună-simțirea netăiată din rădăcină față de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înțelegerii lui Hristos (2 Cor. 9,5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ținut în legăturile lor, ținut în legăturile nesupunerii și împotrivirii față de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtășire cu satana”.
Acuma, cei aflați în comuniune cu ecumeniștii vor spune că asta îi privește pe ecumeniști, nu pe ei, că ei nu sunt ecumeniști, nu primesc ecumenismul și au cuget ortodox…
Deci, nu ei trebuie să se lepede de erezie, ci ecumeniștii…
Însă în erezie se află și unii și alții…
Bine, ecumeniștii trebuie să se lepede de erezie,adică cei cu cuget eretic. Dar atunci, cei care petrec în erezie împreună cu ecumeniștii, de ce nu se îngrădesc de ea?De ce petrec în ecumenism, dacă nu sunt de acord cu el?
Oare nu tocmai cugetul tău ortodox este cel care îți spune să nu petreci în erezie? În erezia în care alții te-au băgat, fără voia ta? Și dacă alții te-au băgat, fără voia ta, atunci tu acuma de ce de bunăvoie stai în erezie și nu te îngrădești/ieși din ea? Pentru că erezia este lucrarea dracilor, este părtășie cu duhurile necurate…
Și dacă despre cel care are cugete eretice și nu le leapădă, se spune că este ,, ținut în legăturile nesupunerii și împotrivirii față de Hristos, pentru că rămâne în împărtășire cu satana”, atunci tu cel cu cuget ortodox, aflat în comuniune/unit cu cel aflat ,,în împărtășire cu satana”, cum vrei să fi în comuniune cu Hristos?
Sau de fapt, cu cine alegi să fi în comuniune? Cu Hristos-Adevărul sau cu erezia , care este lucrarea satanei?
Sau vei spune că tu ești în Biserică, nu în erezie?
Dar Biserica (BOR) a fost atrasă /băgată în erezie de ierarhii ei, iar erezia a fost legiferată/acceptată în numele tuturor celor aflați în comuniune cu ierarhii ecumeniști.
Iar comuniunea cu ei în acest moment arată faptul că ești de acord și tu cu ei…
Singurele modalități concrete de a ieși din erezie în acest moment sunt fie îngrădirea de erezie prin întreruperea pomenirii/comuniunii cu ecumeniștii/erezia , fie prin ieșirea BOR din erezie și condamnarea oficială a ereziei pe care a acceptat-o.
Altă cale de a ieși din lucrarea diavolului (erezia) nu este în acest moment…
Ori cu Hristos-Adevărul , ori cu satana în erezie…Altă cale nu este…
PS: Cele scrise mai sus nu sunt pentru a silui conștiința cuiva, ci ca un îndemn la meditare…
Iona
Sfanta Cuvioasa Muceniță Evloghia de la Samurcășești
Sfânta Cuvioasă Mucenișă Evloghia de la Samurcâșești este cinstită la 19 decembrie. Canonizarea ei a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 1 iulie 2025.
Sfânta Evloghia s-a născut în 24 noiembrie 1908, în satul Nevesca (azi Nimfeo), din nordul Greciei, primind la botez numele Ecaterina. Părinții ei, Evanghelița și Panaiot, făceau parte dintr-o comunitate istorică de vlahi care locuiau în acele ținuturi.
De timpuriu s-au abătut asupra acestei copile încercările și suferințele. A rămas orfană de mamă la o vârstă fragedă. Apoi, recăsătorindu-se tatăl ei, a avut de îndurat multe necazuri pricinuite de mama sa vitregă. Într-una din zile, pe când strângea fânul, soția tatălui său a împins-o pe Ecaterina de pe o căpiță de fân. Copila și-a fracturat coloana vertebrală și a fost cuprinsă de o neputință trupească ce a țintuit-o la pat vreme de nouă ani. Invalidă fiind, la vârsta de 10 ani, ea a fost trimisă în București, la familia unchiului ei dinspre mamă, Ioan Ciciu, și la soția acestuia Epifania, în casa cărora a petrecut ani grei de suferință și boală.
În anul 1927, când tânăra Ecaterina s-a îmbolnăvit de peritonită și a fost părăsită de rude, care credeau că nu mai scapă cu viață, i s-a arătat aievea Maica Domnului împreună cu Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, ocrotitoarea ei. Venind ambele la patul de suferință, în chip de doctori, au vindecat-o. Sfânta Ecaterina îi spunea cu multă smerenie Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Maica Domnului, taie aici, coase aici, leagă aici.”. Iar Preacurata Fecioară, cu dulci cuvinte s-a adresat bolnavei, care până atunci era cu pântecele umflat și cu genunchii ghemuiți: „Iată, fiica mea, de acum te vei face sănătoasă.”. Și, arătându-i că pricina bolii a fost înlăturată, i-a zis: „Aceasta a fost toată boala și toată răutatea.”. Apoi i-a zis: „De acum te vei face sănătoasă.”. Și îndată tânăra Ecaterina s-a vindecat, fiind plină de recunoștință către Dumnezeu, către Maica Domnului și către Sfânta Mare Muceniță Ecaterina.
Într-o sâmbătă spre duminică noaptea, pe când se ruga, ea a ațipit și a primit în vis chemarea Mântuitorului, Care i s-a arătat pe norii cerului, zicând de trei ori: „Vai, vai, mare război vine din pricina necredinței oamenilor și nu am pe cine trimite să vestească lumii acest mare prăpăd.”. Iar ea, luând aminte la cea de-a treia chemare, a răspuns cu râvnă: „Mă duc eu, Doamne Iisuse, să vestesc!”.
La scurtă vreme, se alătură Asociației Misionare Ortodoxe – „Patriarhul Miron” și, cu binecuvântarea arhimandritului Teofil Ionescu, la acea vreme slujitor la Catedrala Patriarhală din București, a început propovăduirea Evangheliei din sat în sat, chemând oamenii la pocăință, la milă și la înnoirea vieții. Pe cei bolnavi îi cerceta cu dragoste, pe copiii orfani îi ocrotea, pe fetele pierdute le aducea la viața de curăție, pe cei ce trăiau în păcate îi convingea să primească Sfânta Taină a Cununiei, pe cei ce fumau și pe cei ce se aflau în patima beției îi convingea să renunțe la viciile lor. Glasul ei de trâmbiță se auzea până departe, luptând împotriva dezmățului, a dezbinărilor, crimelor, cruzimii, nemilostivirii, avorturilor, beției, tutunului, vrăjilor, descântecelor, spiritismului și a altor păcate de moarte, depărtând poporul de pericolul sectar și de superstiții.
După adormirea bătrânilor ei protectori, care o crescuseră de la vârsta de 10 ani, simțind chemarea spre viața monahală, sora Ecaterina Țârlea se închinoviază în Mănăstirea Samurcășești în luna septembrie a anului 1939. După trei ani de ucenicie, la 21 noiembrie 1942, primește, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, tunderea în monahism cu numele Evloghia.
Văzând starea jalnică în care se afla Mănăstirea Samurcășești după cutremurul din anul 1940, Cuvioasa Evloghia a organizat colecte prin satele în care propovăduia cuvântul lui Dumnezeu și astfel s-au putut restaura chiliile și biserica mănăstirii.
Sfânta Evloghia se nevoia aspru, fiind plină de smerenie și iubitoare de rugăciune. Nu dormea pe pat, ci în genunchi, stând pe niște zdrențe. Iarna, nu făcea foc în chilie, îngrijindu-se ca celelalte maici să nu ducă lipsă de lemne, purtând mereu grija celor din preajma ei. Nu își odihnea trupul, nu se cruța pe sine, ci cutreiera satele, înfruntând lipsuri, primejdii și prigoniri.
A continuat această activitate misionară și în vremea prigoanei comuniste, suferind bătăi și chinuri pentru că nu înceta a vesti Evanghelia lui Hristos și a împărți oamenilor cărți duhovnicești și icoane. A avut de înfruntat mari pericole puse la cale de oamenii înrăiți, care erau deranjați de cuvintele ei ce îndemnau la schimbarea vieții și apropierea de Hristos. De aceea, niște cârciumari din satul Epurești, județul Giurgiu, care văzuseră că datorită predicilor ei oamenii nu mai veneau să petreacă în beții și desfrânări, au pus la cale uciderea ei. Atunci, cel care fusese tocmit să o omoare, a fost lovit de un fulger. În altă împrejurare, a fost dusă cu forța la o casă de desfrânare spre a fi batjocorită. Și s-a stârnit furtună mare, iar omul desfrânat care a încercat să facă acestea a paralizat și planul lui demonic a eșuat.
În decembrie 1949, predicând prin satele dunărene, ducând cărți de rugăciuni, icoane și broșuri duhovnicești, a fost prinsă în satul Ulmeni, din județul Călărași, de niște huligani comuniști care au călcat-o în picioare și au bătut-o cu bestialitate. A fost internată la Spitalul Brâncovenesc din București. În ziua de 19 decembrie, a fost înștiințată de Maica Domnului și de Sfântul Arhanghel Mihail că va pleca la Domnul. A cerut să fie dusă urgent la mănăstirea sa de metanie. După ce și-a luat rămas bun de la bolnavii din spital și i-a încurajat să aibă încredere în Dumnezeu, a fost dusă la Mănăstirea Samurcășești. Seara, pe când băteau clopotele pentru vecernie, a ajuns la mănăstire. A fost spovedită și a primit Sfânta Împărtășanie, apoi a trecut la Domnul, fiind împodobită cu slăvită cunună mucenicească.
După adormirea sa, Sfânta Evloghia s-a arătat grabnică ajutătoare și făcătoare de minuni celor ce i-au cerut ajutorul, vindecând pe cei bolnavi și pe cei aflați în primejdie de moarte.
Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Cuvântul Ortodox
Observație. Și bestiile comuniste au ridicat Sfinți Mucenici din rândurile Românilor.
Sfânta Evloghia s-a născut în 24 noiembrie 1908, în satul Nevesca (azi Nimfeo), din nordul Greciei, primind la botez numele Ecaterina. Părinții ei, Evanghelița și Panaiot, făceau parte dintr-o comunitate istorică de vlahi care locuiau în acele ținuturi.
De timpuriu s-au abătut asupra acestei copile încercările și suferințele. A rămas orfană de mamă la o vârstă fragedă. Apoi, recăsătorindu-se tatăl ei, a avut de îndurat multe necazuri pricinuite de mama sa vitregă. Într-una din zile, pe când strângea fânul, soția tatălui său a împins-o pe Ecaterina de pe o căpiță de fân. Copila și-a fracturat coloana vertebrală și a fost cuprinsă de o neputință trupească ce a țintuit-o la pat vreme de nouă ani. Invalidă fiind, la vârsta de 10 ani, ea a fost trimisă în București, la familia unchiului ei dinspre mamă, Ioan Ciciu, și la soția acestuia Epifania, în casa cărora a petrecut ani grei de suferință și boală.
În anul 1927, când tânăra Ecaterina s-a îmbolnăvit de peritonită și a fost părăsită de rude, care credeau că nu mai scapă cu viață, i s-a arătat aievea Maica Domnului împreună cu Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, ocrotitoarea ei. Venind ambele la patul de suferință, în chip de doctori, au vindecat-o. Sfânta Ecaterina îi spunea cu multă smerenie Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Maica Domnului, taie aici, coase aici, leagă aici.”. Iar Preacurata Fecioară, cu dulci cuvinte s-a adresat bolnavei, care până atunci era cu pântecele umflat și cu genunchii ghemuiți: „Iată, fiica mea, de acum te vei face sănătoasă.”. Și, arătându-i că pricina bolii a fost înlăturată, i-a zis: „Aceasta a fost toată boala și toată răutatea.”. Apoi i-a zis: „De acum te vei face sănătoasă.”. Și îndată tânăra Ecaterina s-a vindecat, fiind plină de recunoștință către Dumnezeu, către Maica Domnului și către Sfânta Mare Muceniță Ecaterina.
Într-o sâmbătă spre duminică noaptea, pe când se ruga, ea a ațipit și a primit în vis chemarea Mântuitorului, Care i s-a arătat pe norii cerului, zicând de trei ori: „Vai, vai, mare război vine din pricina necredinței oamenilor și nu am pe cine trimite să vestească lumii acest mare prăpăd.”. Iar ea, luând aminte la cea de-a treia chemare, a răspuns cu râvnă: „Mă duc eu, Doamne Iisuse, să vestesc!”.
La scurtă vreme, se alătură Asociației Misionare Ortodoxe – „Patriarhul Miron” și, cu binecuvântarea arhimandritului Teofil Ionescu, la acea vreme slujitor la Catedrala Patriarhală din București, a început propovăduirea Evangheliei din sat în sat, chemând oamenii la pocăință, la milă și la înnoirea vieții. Pe cei bolnavi îi cerceta cu dragoste, pe copiii orfani îi ocrotea, pe fetele pierdute le aducea la viața de curăție, pe cei ce trăiau în păcate îi convingea să primească Sfânta Taină a Cununiei, pe cei ce fumau și pe cei ce se aflau în patima beției îi convingea să renunțe la viciile lor. Glasul ei de trâmbiță se auzea până departe, luptând împotriva dezmățului, a dezbinărilor, crimelor, cruzimii, nemilostivirii, avorturilor, beției, tutunului, vrăjilor, descântecelor, spiritismului și a altor păcate de moarte, depărtând poporul de pericolul sectar și de superstiții.
După adormirea bătrânilor ei protectori, care o crescuseră de la vârsta de 10 ani, simțind chemarea spre viața monahală, sora Ecaterina Țârlea se închinoviază în Mănăstirea Samurcășești în luna septembrie a anului 1939. După trei ani de ucenicie, la 21 noiembrie 1942, primește, la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, tunderea în monahism cu numele Evloghia.
Văzând starea jalnică în care se afla Mănăstirea Samurcășești după cutremurul din anul 1940, Cuvioasa Evloghia a organizat colecte prin satele în care propovăduia cuvântul lui Dumnezeu și astfel s-au putut restaura chiliile și biserica mănăstirii.
Sfânta Evloghia se nevoia aspru, fiind plină de smerenie și iubitoare de rugăciune. Nu dormea pe pat, ci în genunchi, stând pe niște zdrențe. Iarna, nu făcea foc în chilie, îngrijindu-se ca celelalte maici să nu ducă lipsă de lemne, purtând mereu grija celor din preajma ei. Nu își odihnea trupul, nu se cruța pe sine, ci cutreiera satele, înfruntând lipsuri, primejdii și prigoniri.
A continuat această activitate misionară și în vremea prigoanei comuniste, suferind bătăi și chinuri pentru că nu înceta a vesti Evanghelia lui Hristos și a împărți oamenilor cărți duhovnicești și icoane. A avut de înfruntat mari pericole puse la cale de oamenii înrăiți, care erau deranjați de cuvintele ei ce îndemnau la schimbarea vieții și apropierea de Hristos. De aceea, niște cârciumari din satul Epurești, județul Giurgiu, care văzuseră că datorită predicilor ei oamenii nu mai veneau să petreacă în beții și desfrânări, au pus la cale uciderea ei. Atunci, cel care fusese tocmit să o omoare, a fost lovit de un fulger. În altă împrejurare, a fost dusă cu forța la o casă de desfrânare spre a fi batjocorită. Și s-a stârnit furtună mare, iar omul desfrânat care a încercat să facă acestea a paralizat și planul lui demonic a eșuat.
În decembrie 1949, predicând prin satele dunărene, ducând cărți de rugăciuni, icoane și broșuri duhovnicești, a fost prinsă în satul Ulmeni, din județul Călărași, de niște huligani comuniști care au călcat-o în picioare și au bătut-o cu bestialitate. A fost internată la Spitalul Brâncovenesc din București. În ziua de 19 decembrie, a fost înștiințată de Maica Domnului și de Sfântul Arhanghel Mihail că va pleca la Domnul. A cerut să fie dusă urgent la mănăstirea sa de metanie. După ce și-a luat rămas bun de la bolnavii din spital și i-a încurajat să aibă încredere în Dumnezeu, a fost dusă la Mănăstirea Samurcășești. Seara, pe când băteau clopotele pentru vecernie, a ajuns la mănăstire. A fost spovedită și a primit Sfânta Împărtășanie, apoi a trecut la Domnul, fiind împodobită cu slăvită cunună mucenicească.
După adormirea sa, Sfânta Evloghia s-a arătat grabnică ajutătoare și făcătoare de minuni celor ce i-au cerut ajutorul, vindecând pe cei bolnavi și pe cei aflați în primejdie de moarte.
Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Cuvântul Ortodox
Observație. Și bestiile comuniste au ridicat Sfinți Mucenici din rândurile Românilor.
Ion Măldărescu: Azilul de boli mintale „The White House”
La azilul de boli mintale, „The White House”, Terminatorul „Heinrich” Trump – alias Neo Caligula și-a exteriorizat din nou manifestările phihopate. Americanii care au comis genocidul împotriva locuitorilor originari ai teritoriilor lor au tupeul să se declare apărători ai drepturilor omului. Amerindienii, cunoscuţi drept „indieni” sau „pieile roşii”, au fost primii locuitori ai continentului Nord-American. De-a lungul timpului, au fost lăsaţi fără pământuri, măcelăriţi, umiliţi şi marginalizaţi, iar prin „Indian Removal Act”, exterminarea amerindienilor a devenit politică oficială a Statelor Unite. Masacrul a fost comis la 29 decembrie 1890, la Wounded Knee (Dakota de Sud), de către armata SUA, împotriva triburilor Lakota/Sioux Miniconjou și Hunkpapa. Masacrul de la Wounded Knee va rămâne una dintre cele mai rușinoase şi sângeroase pagini din istoria militară a SUA. Statisticile arată că guvernul federal american a iniţiat peste 1.500 de atacuri împotriva triburilor de indieni, pentru a le ocupa teritoriul. În secolul al XXI- lea, SUA au lansat o serie de politici de integrare impusă a indienilor. În jur de 70.000 de femei indiene au fost sterilizate în mod forţat
.
Revenind la actualitate, Casa Albă nu este altceva decât un azil de boli mintale, comandament al crimei organizate împotriva altor popoare, lista asasinatelor programate și comise la ordinul trecătorilor prin Biroul Oval, caracterizând adevărata față a președinților SUA:
– În 1989, după ce Bush Sr. a păcălit o lume întreagă prin Mihail Gorbaciov (liderul de atunci al URSS), jocurile au fost declanșate. România a fost prima victimă a escrocheriei de la Malta. Au urmat: J Iugoslavia, Egipt, Irak, Libia…
– doi criminali – Obama și scorpia Hillari Clinton – au urmărit în direct din biroul Casei Albe asasinarea lui Bin Laden – creație a serviciilor SUA și autor al acelui 11 septembrie fabricat și cosmetizat ca justificare a atacurilor împotriva țărilor civilizate pentru a le fura bogățiile naturale;
– din 2021, SUA au fost conduseă de un împiedicat, (Joe Biden, declarat oficial senil de către Departamentul de Justiție al S.U.A.);
– din 2025, Casa Albă, așezământul de boli mintale american, a fost reocupat de psihopatul instabil mintal Donald Trump, cu comportament impulsiv şi iresponsabil. Să nu uităm că au trecut doar câteva luni de când SUA şi Israel au bombardat Iranul, fără mandat ONU, fără justificare, acţiune soldată cu mii de morţi! Vedeţi cine a creat războaiele, cine a creat această instabilitate în lume?
Recenta intervenţie a lui Trump în Venezuela, prin răpirea Președintelui Nicolas Maduro și a soției sale) se numește terorism internațional, act comis de un stat împotriva altui stat, la comanda unui psihopat. Actualul președinte al SUA deține personal întreaga dotare a phihopatului standard: are mare putere de manipulare, este iresponsabil, narcisist și niciodată nu-și admite greșelile comise, fiind un mincinos patologic. Caracterul său impulsiv a avut inițial simpatizanți pe care i-a pierdut odată cu trecerea timpului, iar regretul nu se află în sfera sa emoţională. Îi place să-și exercite puterea exhibiţionistă asupra celor fragili, harțuirea sau agresivitatea, fiindu-i caracteristice.
„Heinrich” Trump 26 (HT 26) dă dovada de lipsă de empatie, lipsă de preocupare pentru alți oameni și îi percepe pe ceilalți ca pe niște obiecte. „Heinrich” Trump, alias Caligula, este extrem de egoist, egocentric, lipsit de orice remușcare pentru acţiunile injuste şi dramatice comise, fiind pe deplin conștient de actele de manipulare a maselor în favoarea sa.
Coordonarea emoțională dintre ideile şi acţiunile lui HT 26 este absentă, iar lipsa de empatie, lipsa de preocupare pentru alți oameni și capacitatea de a-i percepe ca pe niste obiecte este o preocupare supremă. El și cei ca el sunt extrem de egoiști, egocentrici, sunt deplin constienți de ceea ce fac și lipsiți de orice remușcări pentru cele comise în favoarea lor. Trump e unul dintre marii criminali nebuni ai planetei, instabil din punct de vedere al dispoziției, al imaginii proprii, al comportamentului, al relațiilor interpersonale și internaționale, un pericol pentru întreaga planetă, iar actul iresponsabil de capturare a președintelui Venezuelei și a soției sale este caracteristic terorismului internațional (deși în jurul acestei probleme se află multe semne de întrebare). Trump a favorizat instalarea noului președinte al Venezuelei, în ideea că acesta va fi omul lui, care îi va sluji interesele, petrolul fiind unul dintre acestea. S-a înșelat, iar „procesul lui Maduro e o copie a Tribunalului Poporului din România anilor ’40, cu o enormitate de ambiguități și semne de întrebare fără răspuns.
„Heinrich” Trump 26, alias Neo-Caligula (cum îl numește jurnalistul Pepe Escobar) ar putea bombarda din nou Venezuela. SUA va fura vânzarea de țiței, banii fiind teoretic depuși în conturi offshore controlate de SUA… Guvernul interimar al lui Delcy Rodriguez nu va accepta în niciun caz această situație care echivalează cu un furt de facto. Mai nou, „Heinrich” Trump 26, alias Neo-Caligula vrea să atașeze și Groenlanda steagului SUA! /
Starea actuală a planetei unde „bilderbergii” fac „legea” se prezintă astfel:
– „The White House” e condusă de un psihopat periculos care, cu ajutorul conducerii cretinoide a UE, poate declanșa Al Treilea Război Mondial – sfârșitul omenirii.
– Comisia Europeană are la conducere o escroacă nepedepsită pentru infracțiunile comise.
Uniunea Europeană este o calamitate distructivă a națiunilor.
România EXIT UE, EXIT NATO!
Preluare de pe blogul Ion Coja
.
Revenind la actualitate, Casa Albă nu este altceva decât un azil de boli mintale, comandament al crimei organizate împotriva altor popoare, lista asasinatelor programate și comise la ordinul trecătorilor prin Biroul Oval, caracterizând adevărata față a președinților SUA:
– În 1989, după ce Bush Sr. a păcălit o lume întreagă prin Mihail Gorbaciov (liderul de atunci al URSS), jocurile au fost declanșate. România a fost prima victimă a escrocheriei de la Malta. Au urmat: J Iugoslavia, Egipt, Irak, Libia…
– doi criminali – Obama și scorpia Hillari Clinton – au urmărit în direct din biroul Casei Albe asasinarea lui Bin Laden – creație a serviciilor SUA și autor al acelui 11 septembrie fabricat și cosmetizat ca justificare a atacurilor împotriva țărilor civilizate pentru a le fura bogățiile naturale;
– din 2021, SUA au fost conduseă de un împiedicat, (Joe Biden, declarat oficial senil de către Departamentul de Justiție al S.U.A.);
– din 2025, Casa Albă, așezământul de boli mintale american, a fost reocupat de psihopatul instabil mintal Donald Trump, cu comportament impulsiv şi iresponsabil. Să nu uităm că au trecut doar câteva luni de când SUA şi Israel au bombardat Iranul, fără mandat ONU, fără justificare, acţiune soldată cu mii de morţi! Vedeţi cine a creat războaiele, cine a creat această instabilitate în lume?
Recenta intervenţie a lui Trump în Venezuela, prin răpirea Președintelui Nicolas Maduro și a soției sale) se numește terorism internațional, act comis de un stat împotriva altui stat, la comanda unui psihopat. Actualul președinte al SUA deține personal întreaga dotare a phihopatului standard: are mare putere de manipulare, este iresponsabil, narcisist și niciodată nu-și admite greșelile comise, fiind un mincinos patologic. Caracterul său impulsiv a avut inițial simpatizanți pe care i-a pierdut odată cu trecerea timpului, iar regretul nu se află în sfera sa emoţională. Îi place să-și exercite puterea exhibiţionistă asupra celor fragili, harțuirea sau agresivitatea, fiindu-i caracteristice.
„Heinrich” Trump 26 (HT 26) dă dovada de lipsă de empatie, lipsă de preocupare pentru alți oameni și îi percepe pe ceilalți ca pe niște obiecte. „Heinrich” Trump, alias Caligula, este extrem de egoist, egocentric, lipsit de orice remușcare pentru acţiunile injuste şi dramatice comise, fiind pe deplin conștient de actele de manipulare a maselor în favoarea sa.
Coordonarea emoțională dintre ideile şi acţiunile lui HT 26 este absentă, iar lipsa de empatie, lipsa de preocupare pentru alți oameni și capacitatea de a-i percepe ca pe niste obiecte este o preocupare supremă. El și cei ca el sunt extrem de egoiști, egocentrici, sunt deplin constienți de ceea ce fac și lipsiți de orice remușcări pentru cele comise în favoarea lor. Trump e unul dintre marii criminali nebuni ai planetei, instabil din punct de vedere al dispoziției, al imaginii proprii, al comportamentului, al relațiilor interpersonale și internaționale, un pericol pentru întreaga planetă, iar actul iresponsabil de capturare a președintelui Venezuelei și a soției sale este caracteristic terorismului internațional (deși în jurul acestei probleme se află multe semne de întrebare). Trump a favorizat instalarea noului președinte al Venezuelei, în ideea că acesta va fi omul lui, care îi va sluji interesele, petrolul fiind unul dintre acestea. S-a înșelat, iar „procesul lui Maduro e o copie a Tribunalului Poporului din România anilor ’40, cu o enormitate de ambiguități și semne de întrebare fără răspuns.
„Heinrich” Trump 26, alias Neo-Caligula (cum îl numește jurnalistul Pepe Escobar) ar putea bombarda din nou Venezuela. SUA va fura vânzarea de țiței, banii fiind teoretic depuși în conturi offshore controlate de SUA… Guvernul interimar al lui Delcy Rodriguez nu va accepta în niciun caz această situație care echivalează cu un furt de facto. Mai nou, „Heinrich” Trump 26, alias Neo-Caligula vrea să atașeze și Groenlanda steagului SUA! /
Starea actuală a planetei unde „bilderbergii” fac „legea” se prezintă astfel:
– „The White House” e condusă de un psihopat periculos care, cu ajutorul conducerii cretinoide a UE, poate declanșa Al Treilea Război Mondial – sfârșitul omenirii.
– Comisia Europeană are la conducere o escroacă nepedepsită pentru infracțiunile comise.
Uniunea Europeană este o calamitate distructivă a națiunilor.
România EXIT UE, EXIT NATO!
Preluare de pe blogul Ion Coja
Trebuia să poarte un nume
de Marin Sorescu
Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ¬-
„Miorița” și „Luceafărul” și „Scrisoarea III”.
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Þării Bârsei și ai Þării Vrancei
Și ai altor țări românești.
Au mai existat și niște codri adânci
Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
Legăturile familiei Eminescu cu Biserica şi Ortodoxia
“În cultura lumii, locuim eminescian”, spune profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că “vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru Credinţa Ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Eminescu şi familia lui au trăit Credinţa Ortodoxă.
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.
Unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton.
De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”
Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul “Eminescu şi mistica nebuniei”.
Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la “Timpul”, în iunie 1883, când era “stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”.
De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul “păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de “alienat”. “Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la “Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“, îi spunea poetul.
În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă.
Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din “Sărmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă.
Încheiem această scurtă prezentare citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că “tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar “că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp”
.
Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Eminescu, atunci când spune: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
Dumitru Manolache
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.
Unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton.
De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”
Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul “Eminescu şi mistica nebuniei”.
Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la “Timpul”, în iunie 1883, când era “stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”.
De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul “păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de “alienat”. “Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la “Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“, îi spunea poetul.
În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă.
Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din “Sărmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă.
Încheiem această scurtă prezentare citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că “tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar “că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp”
.
Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Eminescu, atunci când spune: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
Dumitru Manolache
O cămașă de forță pentru ecumenistul Constantin Necula din Sibiu
Este prima oară când, văzându-l într-un videoclip, am râs cu poftă. Nici una, nici alta, omul nostru îmbrăcat în reverendă, cu Crucea la gât, cu ochelarii la locul lor, în biserică, în fața Sfântului Altar, face două salturi acrobatice pe spate, aterizează în picioare și apoi ne dă o rețetă miraculoasă pentru articulații.
Da, omul la 60 de ani e de admirat. Condiție fizică excelentă, voință și dorință de a ne ajuta. Numai că se face de minune la o țară întreagă. Nu e prima oară. Toți vedem ridicolul popii și râdem. Numai dumnealui e mândru de isprăvile sale. Se jură pe Dumnezeu, își dă cuvântul de arhiepiscop (?) că rețeta lui va da rezultate în cel mai scurt timp. În caz contrar, ,,voi scoate Crucea de pe mine, pe care o port de 40 de ani, și o voi înapoia Bisericii”. Da, îl credem. Niciodată n-a avut nevoie de ea, a purtat-o ca pe un accesoriu inutil.
Revenind la un ton serios, remarc gestul lui ca pe unul de nebunie. Acel tip de nebunie profețit de Sfântul Antonie cel Mare: ,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească…”
Constantin Necula e familist, tata a doi fii, maturi bănuiesc. Asta nu l-a împiedicat să se înhăiteze cu lgtb-iștii și să participle la reuniunea de la Mănăstirea Sihăstria Putnei, cot la cot cu Vasilică Danileț. Nea Costică a fost în prima linie în campania criminală de vaccinare, fiind numit în comitetul acela de impulsionare a procesului. Bănuiesc că de-acolo i se trage, de la vaccinul care, când nu ucide, dereglează mintal. Ca profesie colaterală, e cadru universitar la Facultatea de Teologie din Sibiu. E oareșce conferențiar. De la catedră, predă vârtos ecumenismul găunos și absurd.
Căutați degrabă videoclipul. Ar fi păcat să nu-l vedeți. Eu l-aș vedea pe Costică în locul cel mai potrivit, în chingile unei cămăși de forță.
Presbiter Iovița Vasile
Când ne confruntăm cu ereziile, știm că ereticii sunt purtați de duhurile necurate
,,Învățăturile eretice nu sunt simple enunțuri, ci puteri (adică duhuri n.m.), care, odată acceptate, se dezvoltă și transformă încet – încet omul, fără ca acesta să-și dea seama. De aceea interziceau Sfinții orice părtășie, fie și banală, cu ereticii, mai ales pentru cei neîntăriți în dreapta credință”.- Dreapta Credință în Scrierile Sfinților Părinți,pag.167.
Sfinții Părinți văzând că nu-l pot convinge pe Fericitul Teodorit al Kirului să renunțe la ideile lui, n-au mai continuat dialogul cu el (adică cu duhurile din spatele lui), ci i-au cerut imperativ, un singur lucru, să renunțe/să lepede acele idei…, căci dacă nu, îl vor anatemiza śi pe dânsul împreună cu ele…Atunci Fericitul, fiind pus în fața acestei alegeri, a ales să lepede acele idei…Urmarea? După aceea s-a liniștit și nu a mai simțit nevoia să le justifice…
Concluzia: duhurile fiind respinse, s-au îndepărtat, lăsându-l în pace…Deci, cu duhurile nu se intră în dialog, ci trebuie respinse, altfel…, îți faci de lucru cu ele…
Ecumenismul și ideile lui trebuie respinse din start, nu trebuie cochetat cu ele (cu duhurile). Orice este diferit de Învățătura ce am primit de la Sfinții Apostoli și de la Părinți trebuie respins din start, iar de ,,purtătorii” acestor învățături, după prima și a doua mustrare trebuie luat distanță, altfel omul își face de lucru cu duhurile din văzduhuri…
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici: ,, Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nici o comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este a lor. Trebuie să spunem lucrul acesta cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre. Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de Credință, e epoca în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți”.
(Fragment dintr-un text al Sfântului Ioan Maximovici)
Iona
Sfinții Părinți văzând că nu-l pot convinge pe Fericitul Teodorit al Kirului să renunțe la ideile lui, n-au mai continuat dialogul cu el (adică cu duhurile din spatele lui), ci i-au cerut imperativ, un singur lucru, să renunțe/să lepede acele idei…, căci dacă nu, îl vor anatemiza śi pe dânsul împreună cu ele…Atunci Fericitul, fiind pus în fața acestei alegeri, a ales să lepede acele idei…Urmarea? După aceea s-a liniștit și nu a mai simțit nevoia să le justifice…
Concluzia: duhurile fiind respinse, s-au îndepărtat, lăsându-l în pace…Deci, cu duhurile nu se intră în dialog, ci trebuie respinse, altfel…, îți faci de lucru cu ele…
Ecumenismul și ideile lui trebuie respinse din start, nu trebuie cochetat cu ele (cu duhurile). Orice este diferit de Învățătura ce am primit de la Sfinții Apostoli și de la Părinți trebuie respins din start, iar de ,,purtătorii” acestor învățături, după prima și a doua mustrare trebuie luat distanță, altfel omul își face de lucru cu duhurile din văzduhuri…
Sfântul Ierarh Ioan Maximovici: ,, Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nici o comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este a lor. Trebuie să spunem lucrul acesta cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre. Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de Credință, e epoca în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți”.
(Fragment dintr-un text al Sfântului Ioan Maximovici)
Iona
Ipocrizii ecumeniste
1.Să recunoști sectelor și tuturor comunităților eretice statutul de ,,biserici”, iar în simbolul Credinței să mărturisești credința într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, e semn de mare fățărnicie. Sau de inconștiență, pentru că în acest caz nu operăm cu teorii sau enunțuri obișnuite. Ne aflăm în prezența unei Dogme – cea a unicității sau unimii Sfintei Biserici – iar Dogma este, precum știm, adevăr Dumnezeiesc nesupus vremurilor și schimbărilor omenești. Odată formulată Dogma de către Biserică, ea rămâne neschimbată în veșnicie.
Ni se repetă obsesiv că după sinodul tîlhăresc din Creta, nimic nu s-a schimbat. S-au schimbat multe lucruri, și din păcate, în rău. Cmb-ul numără în jur de 350 zise biserici. Cum mai putem vorbi și mărturisi, în acest caz, despre Unica Biserică a Mântuitorului?
2.Povestea cu potirul comun, limita până la care, chipurile, Biserica Ortodoxă își îngăduie să meargă în relațiile cu papistașii, este praf aruncat în ochii credincioșilor sau fumigenă menită să ascundă adevărul și să răspândească un val de confuzii. De vreme ce ai recunoscut sacramentele papistașe ca fiind Sfinte Taine, ce relevanță mai are potirul comun? În acel moment, toate potirele ecumeniștilor ziși ortodocși și ale papistașilor sunt comune. Canonul 46 Apostolic: Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne¬credinciosul? (II Cor. 6,15). Cine să-i caterisească? Dumnezeu.
3.Unitatea în diversitate. Este un concept ecumenist absurd în cel mai înalt grad. Cum să unești contrariile, antagonismele, sau să apropii extremele? În viziunea nătîngâ a ecumeniștilor, poți să împărtășești orice credință, să ai orice idee proprie, dacă ești în căutatea unității creștinilor, ești pe drumul bun. Adică unim toate cele ce sunt de neunit, spre a alcătui zisa religie a lui antihrist. În acest sens, căutăm și cultivăm cele ce ne unesc și le lăsăm deoparte pe cel care ne despart.
Credința Ortodoxă o păstrăm așa cum ne-a dat-o Dumnezeu, fără adaosuri, fără omisiuni, fără interpretări și denaturări personale.
Am relevat cîteva din vicleșugurile ecumeniste tocmai spre a atrage atenția asupra lor. Pentru că putem cu ușurință, de multe ori, să alunecăm în rătăcire, atunci când ne bizuim prea mult pe puterea noastră de înțelegere.
Presbiter Iovița Vasile
Ni se repetă obsesiv că după sinodul tîlhăresc din Creta, nimic nu s-a schimbat. S-au schimbat multe lucruri, și din păcate, în rău. Cmb-ul numără în jur de 350 zise biserici. Cum mai putem vorbi și mărturisi, în acest caz, despre Unica Biserică a Mântuitorului?
2.Povestea cu potirul comun, limita până la care, chipurile, Biserica Ortodoxă își îngăduie să meargă în relațiile cu papistașii, este praf aruncat în ochii credincioșilor sau fumigenă menită să ascundă adevărul și să răspândească un val de confuzii. De vreme ce ai recunoscut sacramentele papistașe ca fiind Sfinte Taine, ce relevanță mai are potirul comun? În acel moment, toate potirele ecumeniștilor ziși ortodocși și ale papistașilor sunt comune. Canonul 46 Apostolic: Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne¬credinciosul? (II Cor. 6,15). Cine să-i caterisească? Dumnezeu.
3.Unitatea în diversitate. Este un concept ecumenist absurd în cel mai înalt grad. Cum să unești contrariile, antagonismele, sau să apropii extremele? În viziunea nătîngâ a ecumeniștilor, poți să împărtășești orice credință, să ai orice idee proprie, dacă ești în căutatea unității creștinilor, ești pe drumul bun. Adică unim toate cele ce sunt de neunit, spre a alcătui zisa religie a lui antihrist. În acest sens, căutăm și cultivăm cele ce ne unesc și le lăsăm deoparte pe cel care ne despart.
Credința Ortodoxă o păstrăm așa cum ne-a dat-o Dumnezeu, fără adaosuri, fără omisiuni, fără interpretări și denaturări personale.
Am relevat cîteva din vicleșugurile ecumeniste tocmai spre a atrage atenția asupra lor. Pentru că putem cu ușurință, de multe ori, să alunecăm în rătăcire, atunci când ne bizuim prea mult pe puterea noastră de înțelegere.
Presbiter Iovița Vasile
Ion Iliescu a fost unul din cei mai sângeroși criminali ai istoriei
Printre primele isprăvi ale lui Iliescu și a bandei sale, după ce i-au ucis pe Ceaușești, a fost să desființeze pedeapsa cu moartea. Știu ce-a fost în capul lui. Se gândea ca nu cumva unii dintre tovarășii lui întru fărădelege să ajungă în fața plutoanelor de execuție. Foarte bine, mi-am zis, ajunge moartea mișelească a celor doi, ajung morțile celor peste o mie de români, sacrificați de acești demenți.
Numai că mărinimia lui Iliescu a fost iluzorie. A transferat molima morții în altă parte a societății, mult mai eficientă, la femeile care nu-și doreau să nască copiii pe care-i purtau în pântece de frica nu a lui Dumnezeu, ci a legilor ceaușiste.
În 26 ianuarie, din câte-mi amintesc, a legalizat avortul. De-aici a început tragedia națiunii române. Deschizând stăvilarele care împiedicau uciderea pruncilor, criminalul Iliescu e părtaș la uciderea milioanelor de prunci fără apărare, lepădați de niște mame care nu merită acest nume, și cu participare osârdnică a medicilor, criminali și ei.
,,Din nefericire pentru poporul român, statistici ale Asociației Pro Vita pentru Născuți și Nenăscuți arată că de la primele decrete ale Frontului Salvării Naționale (FSN) de după decembrie 1989, care au inclus și liberalizarea avorturilor, și până astăzi, a fost ucis încă un popor român, respectiv peste 22 de milioane de copii nenăscuți, între care se puteau afla genii universale” (Prof. Dr. Nicolae Suciu).
Mult hulitul Sfânt Arsenie Boca de la Prislop, vorbea cu mult înainte de 1989, credincioșilor: ,,Vă plângeți că nu aveți preoți vrednici? Cum să aveți, dacă-i ucideți înainte de a se naște?”
Așa încât, să ne asumăm cu pocăință starea jalnică în care ne găsim ca popor. Bunul Dumnezeu să ne ierte și să ne lumineze pentru a ieși cu bine din aceste cumplite încercări, la care ne supun păgânii, barbarii și toate scursorile venite din cele patru vânturi.
Presbiter Iovița Vasile
Numai că mărinimia lui Iliescu a fost iluzorie. A transferat molima morții în altă parte a societății, mult mai eficientă, la femeile care nu-și doreau să nască copiii pe care-i purtau în pântece de frica nu a lui Dumnezeu, ci a legilor ceaușiste.
În 26 ianuarie, din câte-mi amintesc, a legalizat avortul. De-aici a început tragedia națiunii române. Deschizând stăvilarele care împiedicau uciderea pruncilor, criminalul Iliescu e părtaș la uciderea milioanelor de prunci fără apărare, lepădați de niște mame care nu merită acest nume, și cu participare osârdnică a medicilor, criminali și ei.
,,Din nefericire pentru poporul român, statistici ale Asociației Pro Vita pentru Născuți și Nenăscuți arată că de la primele decrete ale Frontului Salvării Naționale (FSN) de după decembrie 1989, care au inclus și liberalizarea avorturilor, și până astăzi, a fost ucis încă un popor român, respectiv peste 22 de milioane de copii nenăscuți, între care se puteau afla genii universale” (Prof. Dr. Nicolae Suciu).
Mult hulitul Sfânt Arsenie Boca de la Prislop, vorbea cu mult înainte de 1989, credincioșilor: ,,Vă plângeți că nu aveți preoți vrednici? Cum să aveți, dacă-i ucideți înainte de a se naște?”
Așa încât, să ne asumăm cu pocăință starea jalnică în care ne găsim ca popor. Bunul Dumnezeu să ne ierte și să ne lumineze pentru a ieși cu bine din aceste cumplite încercări, la care ne supun păgânii, barbarii și toate scursorile venite din cele patru vânturi.
Presbiter Iovița Vasile
Nimic nu s-a schimbat după sinodul tâlhăresc din Creta?
Practicile ecumeniste se răspândesc ca o pecingine în Biserica noastră, grație pseudo-ierarhilor vânduți, cu contribuția preoților slugarnici și cu participarea largă a credincioșilor ignoranți.
Mă uit la un filmuleț care ni-l înfățișează pe Andrei Andreicuț de la Cluj în ziua Botezului Domnului. Omul acesta, pe care securitatea îl alinta cu numele conspirativ ,,Ionică”, trece, în dorul lelii, printre stivele de flacoane cu apă, aduse de la supermarket cu motostivuitoarele, și fără vlagă, fără a rosti formulele de sfințire, stropește anemic ambalajele, nicidecum în semnul Sfintei Cruci, și când a isprăvit, a răsuflat ușurat pentru că a împlinit o formalitate. Aceasta nu e Slujba de Sfințire a apei, e o batjocură prin care-L sfidează pe Dumnezeu și desființează bunele rânduieli bisericești, cum sunt ele statornicite în cărțile cult.
Întunecimea minții e mare. După ce s-au afundat ani de zile în mocirla ecumenismului, pseudo-ierarhilor le e din ce în ce mai greu, dacă nu imposibil, să se întoarcă la Dreapta Credință. Voia lui Dumnezeu, Care-i așteaptă de decenii să-și revină.
Presbiter Iovița Vasile