ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

,,Păzește-te pe tine însuți și învățătura” (I Timotei 4, 16)
,,Luptă-te lupta cea bună a Credinței” (I Timotei 6, 12)
,,Luptați pentru Credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

Textele de mai sus conturează cu limpezime una din datoriile episcopului, așezat în fruntea unei Turme pentru a o călăuzi spre mântuire. De la Teofan Savu n-avem nicio așteptare. Ar fi absurd, după ce L-a trădat pe Hristos în Creta, semnând documentele eretice, să-i cerem acum să apere Sfânta Credință Ortodoxă în fața avalanșei de hule, venite din partea păgânilor și a falșilor creștini. Pentru că toate aceste manifestări satanice sunt orchestrate de domnii cu care Teofan a jucat ritualic în sinagoga din Iași. Cum să-și supere stăpânii, ridicînd glasul de păstor când neisprăviții neo-protestanți o batjocoresc pe Sfânta Cuvioasă Paraschiva, binefăcătoarea Moldovei și a toată România? Am spus de multă vreme că sectele sunt opera iudeilor, înființate pentru a lupta împotriva Bisericii noastre și a atrage cât mai multe suflete nestatornice pe calea pierzării. Uitați-vă cum au împânzit Țara cu locașurile lor zise de rugăciune. În satul meu au construit trei capiști satanice, în care se adună naivii care s-au lepădat de Sfânta Credință Ortodoxă.

Despre secta penticostală nu vreau să spun prea multe. Ce să spui despre niște demonizați care au manifestările acelea urâte și penibile, în momentele când pretind că Duhul Sfânt a venit asupra lor și le dă să grăiască în limbi necunoscute. Ce blasfemie!

Teofan Savu rămâne impasibil. E în cea mai bună poziție pentru a fi ales ca patriarh al României, acum când se vorbește tot mai insistent despre plecarea lui Daniel. De multă vreme am spus, și în timp se confirmă, că acești oameni au fost infiltrați în Biserică noastră spre a o distruge din interior. Pentru a se face credibili, simulează slujirea arhierească, învață poporul rostind cuvinte, zise de învățătură serbede, pline de platitudini și banalități. Dacă i s-ar fi cerut lui Teofan să organizeze o reuniune a lgtb-iștilor într-una din Mănăstiri, fiți siguri că organizarea ar fi fost la înălțime și n-ar fi lipsit Constantin Necula, Vasilică Danileț și muierea aceea nesăbuită, Daniela Cerdeev.

,,Vai de de părinții care pierd și împtăștie oile Turmei Mele, zice Domnul. De aceea, așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc pe Poporul Meu: ați risipit oile mele și le-ați împrăștiat și nu le-ați păzit; de aceea, vă voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele, zice Domnul” (Ieremia 23, 1).

Presbiter Iovița Vasile

Precum putem vedea, citind sinaxarul acestei zile, între Sfinţii lui Dumnezeu şi ai noştri stă Sfântul Nifon, Ierarh al Ţării Româneşti.

Iubitorul de Dumnezeu Nifon era de neam străin. Văzând dreapta lui vieţuire, Biserica lui Hristos l-a chemat la vrednicia slujirii preoţeşti. ,,Cine sunt eu, puturosul şi păcătosul, să primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul rănit?’’, se întreba plăcutul lui Dumnezeu. Deşi nu-şi dorea, a ascultat de glasul Bisericii, care l-a înălţat în scaunul de Patriarh al Constantinopolului. Păstorind aici, îndruma bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos spre izvoarele cele limpezi ale Dumnezeieştilor învăţături. ,,Dar diavolul, urâtorul de bine, n-a suferit să vadă nişte bunătăţi ca acestea şi a pornit pe nişte clerici făcători de sminteală să izgonească pe Sfânt departe de turma lui şi făcând tovărăşii împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească, izgonindu-l din Patriarhie’’.

S-a rugat pentru răufăcătorii săi şi s-a retras în liniştea unei mănăstiri. După o vreme, Radu, domnul Ţării Româneşti, a auzit de Sfântul şi în mai multe rânduri a stăruit să vină pentru a păstori în ţara sa. Sfântul Nifon s-a învoit, spunând domnului: ,,Orice voi face pentru îndreptarea voastră, să o primiţi cu mulţumire şi chiar tu de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat’’.

În vremea aceea, un boier din Moldova, cu apucături rele, a fugit în Ţara Românească, lăsând în urmă soţie şi copii. Făcându-se prieten cu domnitorul Radu, acesta i-a dat spre însoţire nelegiuită chiar pe sora sa. Când a auzit arhiereul lui Hristos, Nifon, s-a mâhnit adânc a chemt pe moldoveanul împricinat şi i-a vorbit cu blândeţe, îndemnându-l să lase însoţirea cea întru fărădelege şi să se întoarcă la soţia luată după legea lui Dumnezeu. Pe domn l-a mustrat pentru călcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii şi i-a prevestit rele întâmplări, care au şi venit asupra sa. A îmbrăcat apoi veşmintele arhiereşti, a afurisit pe moldoveanul nelegiuit şi pe cei care-l ajutau. După aceasta, a pus veşmintele sfinţite pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane şi a plecat, lăsându-se în voia lui Dumnezeu.

A vieţuit într-o casă mică la margine de sat şi un tânăr, Neagoe, fiul său duhovnicesc, venea şi-i aducea cele de trebuinţă. Zadarnic a vrut Radu să-l aducă iarăşi pe scaunul arhieresc. Sfântul s-a dus la Mănăstirea Vatopedu ca un străin şi a fost pus ca argat să păzească catârii. Abia mai târziu, prin iconomie Dumnezeiască, a fost cunoscut ca fiind arhiereu al lui Hristos. A trecut la Domnul într-o zi de 11 august, după o viaţă bineplăcută (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed.. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 120-140).

Presbiter Iovița Vasile

Mărturia a fost făcută la o dezbatere publică în Israel, la 50 de ani după „holocaust” Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm…
Pentru a afla cât a fost de „antisemit” Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu (pseudonimul lui Israel Marcus), fratele academicianului Solomon Marcus și al scriitorului Marcel Marcian.

Marius Mircu a fost ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel. La o jumătate de secol după consumarea „holocaustului” din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile „antisemite” ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei”.

În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;
– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;
– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă¬minte şi medicamente;
– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo¬dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;
– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei) […].
– nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;
– nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti”.

„Urmăriţi colecţia ‘Gazeta evreiască’ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.”
„La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare – n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea ‘Colegiului pentru Studenţii Evrei’, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2.000 de studenţi. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii, a ajutat ‘facultatea’ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […]. Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat, care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor”.
Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein:

„Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu”.
Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu:
„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest ‘mic Israel’ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?”.

P.S.: Recomandăm acest text care conține mărturia unui evreu întreg la minte, dată în Israel, în fața altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au prins guvernarea Mareșalului, deci cunoscători ai realității. Citatul ne-a fost pus la dispoziție de alte evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică al evreilor care neagă binefacerile de care au avut parte în România.

A consemnat pentru dumneavoastră Ion Coja.
Post scriptum 2026: Despre rețeaua de școli și facultăți

,,Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le strică. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură’’ (Matei 8, 19-20).

Sfântul Arhidiacon Lavrentie a trăit în vremea tiranului împărat Deciu, care a dus o luptă sălbatică împotriva Bisericii lui Hristos. În această prigoană a pătimit şi Sfântul Sixt, Episcopul Romei. Spun cărţile noastre bisericeşti că în acei ani, cel care era ridicat în scaunul episcopal la Roma, era hotărât pentru o moarte sigură, de aceea Episcopii Romei de-atunci au pătimit ca Mucenici.

Sfântul Lavrentie primise poruncă de la Sfântul Sixt să ia toate avuţiile Bisericii şi să le împartă săracilor şi celor care aveau trebuinţă. A luat, deci, Sfântul toate câte i-au fost încredinţate şi i-a căutat pe cei lipsiţi, dându-le cele de trebuinţă până acestea s-au isprăvit. Stăpânirea păgână a vremii a aflat precum că Sfântului Arhidiacon Lavrentie i s-a încredinţat toată avuţia Bisericii, fără să ştie că afusese dată săracilor, de aceea a fost întemniţat şi i s-a pus în vedere: ,,Lasă-ţi împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se zice că sunt la tine’’. Sfântul a răspuns: ,,Dă-mi vreme două sau trei zile şi ţi le voi arăta’’. Eliberat fiind, Sfântul s-a dus şi a adunat pe săraci, văduve, sărmani, orbi, şchiopi şi neputincioşi. Cu aceştia s-a înfăţişat stăpânitorilor, care se aşteptau la bogăţii imense. Pe aceştia i-a arătat păgânului Valerian, spunându-i: ,,Iată, aveţi vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăţie’’.

Văzându-se înşelaţi în aşteptările lor, mai-marii vremii au poruncit cumplite chinuri asupra Sfântului. Acesta s-a întărit cu putere de la Mântuitorul Iisus Hristos şi a răbdat cu bărbăţie, nevrând măcar să audă de zeii cei spurcaţi. Au adus un pat de fier şi l-au întins pe slujitorul Domnului pe el, apoi au făcut foc dedesupt. În aceste chinuri greu de imaginat a petrecut Sfântul Arhidiacon Lavrentie, având grijă să spună necuratului Deciu: ,,Vezi, ticălosule, că aceşti cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar ţie munci veşnice! Căci Domnul meu ştie, că pentru Sfânt Numele Lui fiind pârât, nu m-am lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El; iar acum, fiind ars, Îi mulţumesc Lui’’. Şi-a dat sufletul său cel curat în mâinile lui Dumnezeu Celui Atotputernic, într-o zi de 10 august, zi în care Biserica face pomenirea sa (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 111-119).

Pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie, Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte Sfânta Biserică Ortodoxă.

Presbiter Iovița Vasile

Consternant. Trist. Oameni care sunt legați de Biserică și chiar participă la viața acesteia, s-au îngrijit din iarnă să-și rezerve locuri la hotel pentru trei nopți, pe durata cinstirii diavolului de către adepții săi, la Cluj, la untoldul blestemat. Din dragoste pentru fiica lor de 17 ani, o fată cuminte, pentru că, nu-i așa?, părinții știu să dea daruri bune copiilor lor . Le dau, dar vin apoi cu o nesăbuință de neînțeles și surpă educația clădită cu trudă de-a lungul anilor. Șapte milioane a fost prețul unui bilet care le permite să intre în atmosfera satanică a untoldului. Diavolul și adepții săi, cu homosexualii la loc de cinste, trebuie finanțați cu generozitate.

O doamnă româncă, pe care-o știam serioasă și așezată, stabilită în Canada, și-a orânduit atent lucrurile și concediul pentru a trece oceanul și a-l cinsti pe necuratul, împreună cu fiul și fiica, oameni maturi. Anul acesta se vor bucura de prezența unui demonizat, venit tocmai din India, care va presta spre cinstirea lui. Emil Boc are grijă ca stadionul orașului să le stea la dispoziție, ca oamenii să nu aibă surpriza vreunei pene de curent, care să la perturbe buna dispoziție. Vedeți cu câtă viclenie au ales Sărbătoarea Schimbării la față a Domnului, ca primă zi a untoldului, apoi Duminica din 9 august ca zi de încheiere.

Mă tem că nu va trece mult și acești oameni vor culege niște roade amare, cum numai marele arhitect poate să ofere. Când te duci benevol, cu bucurie chiar, spre vrăjmașul lui Dumnezeu și a tot binele, ce va fi când slujitorii drăcești îi vor constrânge pe oameni să primească, pe frunte, ori pe mâna dreaptă, a semnului lui antihrist, care-i va despărți pentru veșnicie de Hristos?

Presbiter Iovița Vasile

Cine dintre oameni nu-şi doreşte să fie sănătos cu trupul? Toţi alergăm după sănătatea trupului, foarte puţini ne îngrijim de cea a sufletului.

Pomenim între Sfinţii lui Dumnezeu pe pe Cuviosul Pimen, cel cu multe dureri. Acesta s-a născut bolnav trupeşte şi aşa a trăit. Părinţii lui l-au dus la Sfânta Mănăstire Pecersca, cerându-le monahilor să se roage pentru fiul lor. ,,Iar Cuvioşii Părinţi, ostenindu-se mult întru rugăciuni, nimic nu au folosit bolnavului, căci rugăciunea lui biruia pe toţi, fiindcă el singur nu-şi cerea sănătate de la Domnul, ci mai ales cerea adăugare de boală, ca nu cumva, însănătoşindu-se, să-l ia părinţii săi de la mănăstire şi să nu-şi mai câştige dorinţa’’. Cu multă osârdie se ruga şi pentru ca Dumnezeu să-l învrednicească de viaţa călugărească. Şi cum Dumnezeu are nebănuite căi, într-o noapte au venit Îngeri luminaţi, ca nişte tineri frumoşi, alţii în chip de egumeni şi au calugărit pe Pimen, după toată rânduiala Sfintei Biserici. Mirarea obştii a fost mare şi a trebuit oarecare timp pentru a se dumiri că Îngerii lui Dumnezeu au împlinit dorinţa cea de multă vreme a Cuviosului Pimen.


A fost încredinţat celor care se îngrijeau de bolnavi, dar aceştia îl lăsau în părăsire chiar câte trei zile, încât Cuviosul suferea de foame şi sete, şi o făcea cu bucurie, răbdând toate pentru Domnul. A fost adus lângă el un frate bolnav, pe care l-a tămăduit prin rugăciune, pentru ca el să se facă slujitor al celor bolnavi. Fratele a uitat degrabă de făgăduinţă şi l-a lăsat în părăsire pe Cuvios. Atunci Dumnezeu a adus iarăşi boală fratelui, şi iarăşi Cuviosul l-a tămăduit. Ar fi putut Sfântul Pimen să se roage şi pentru sine, ca Dumnezeu să-i dea sănătate, însă spunea: ,,Mai de folos îmi este să putrezesc cu totul în această viaţă, pentru ca în cealaltă, trupul meu să fie fără de stricăciune. Aici să sufăr urâta putoare, ca acolo să mă umplu de buna mireasmă. Bună este, frate, bisericeasca stare înainte, întru luminatul, curatul şi preasfântul loc, unde poţi, cu îngereştile puteri nevăzute, a înălţa cântare lui Dumnezeu’’.

Douăzeci şi opt de ani a răbdat Cuviosul povara bolii. Preabunul Dumnezeu a adus vremea mutării sale şi, înştiinţat de aceasta, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, apoi tot Sfinţii Îngeri au venit şi i-au luat curatul suflet, spre a-l duce în faţa tronului ceresc, la judecata particulară (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 82-87).

Presbiter Iovița Vasile

 

Felicia Captaru: Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, minciună este!

În anul 2003, trioul iudaic Iliescu, Roman, Brucan, secondați de alți ovrei strecurați în structurile puterii, își consolidaseră pozițiile dominante, pe care le dobândiseră prin lovitura de stat din 1989. Puterea lor avea la bază 1400 de români sacrificați în zisa revoluție. Atunci a venit în România marele esacroc de anvergură mondială Elie Wiesel, împopoțonat și cu un premiu Nobel pentru pace. Mandatul precis al acestuia era să declanșeze valuri de propagandă care să culpabilizeze Poporul Român pentru un holocaust pe care nu l-a comis niciodată. Acesta a fost menit să acopere și să facă uitat genocidul evreilor împotriva Românilor, comis datorită comunismului pe are aceștia l-au instaurat în România. În parte au reușit. Însă Dumnezeu nu lasă adevărul să moară, doar să fie înăbușit o vreme.

Șarlatanul a fost bine primit pe Pământ Românesc de triumviratul iudaic care ne-a subjugat Țara și i-a imprimat turnura dorită de ei. S-a dispus constituirea unei comiții internaționale pentru a studia ceva inexistent în istoria Românilor: holocaustul. N-a existat, dar a fost inventat de acești impostori, în număr de 33, condus de șarlatanul Elie Wiesel. Finanțarea din banii Românilor a fost generoasă, așa încât comitia s-a întrunit în trei rânduri la Washington, Ierusalim și București.

Ce ironie! Un stat finanțează o comiție care să-l culpabilizeze nemeritat, culpă ce s-a extins apoi asupra tuturor Românilor. Numai că acest stat se găsea în mâna iudeilor din 1989.
Comiția era alcătuită majoritar din evrei. Asta ne arată lecturarea ei. Că mai există câteva nume românești, n-are nicio relevanță. Cunoaștem ipocrizia evreilor de a se ascunde sub nume românești.

Raportul Elie Wiesel (formal: Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România) este un document public elaborat de o comisie internațională, pe baza căruia România a recunoscut oficial participarea sa la Holocaust. Așa ne spun evreii acum. Mint. Nu! Statul Român n-a recunoscut niciodată participarea Românilor la holocaust. Au recunoscut-o evreii cocoțați pe treptele puterii Și nu vom recunoaște niciodată ceea ce n-am comis, ca Popor. Raportul este o făcătură jidănească, iar faptul că Elie Wiesel a fost dovedit ca un mare șarlatan, desființează raportul său și al escrocilor care l-au secondat și restabilește adevărul, adică inexistența holocaustului în România.

Datoria noastră este de a nu uita genocidul evreilor asupra Românilor din perioada comunismului sălbatic. Avem toate dovezile necesare. Ei n-au decât avalanșe de minciuni pe care le slobod pe toate canalele, prin toate canaliile aservite lor.

Raportul Elie Wiesel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Raportul Elie Wiesel (formal: Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România) este un document public elaborat de o comisie internațională, pe baza căruia România a recunoscut oficial participarea sa la Holocaust. Comisia a fost condusă de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (președinte), secundat de Tuvia Friling, Mihail E. Ionescu și Radu Ioanid (vicepreședinți).
Comisia
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România a fost înființată de către Ion Iliescu, președintele României, la 22 octombrie 2003. Bugetul comisiei a fost aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 227 din 20 februarie 2004, iar componența prin Hotărârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004.

Comisia s-a întâlnit de trei ori: la 16-22 mai 2004 (în Washington), la 6-9 septembrie 2004 (în Ierusalim) și la 8-13 noiembrie 2004 (în București). Raportul final i-a fost înaintat lui Ion Iliescu la 11 noiembrie 2004.

Membri
• Ioan Scurtu (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București) – secretar al comisiei
• Viorel Achim (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București
• Jean Ancel (Institutul Yad Vashem, Ierusalim)
• Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian)
• Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American)
• Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreiești din București)
• Liviu Beris (Asociația Supraviețuitorilor Holocaustului din România)
• Randolph Braham (Universitatea din New York)
• Irina Cajal Marin (Federația Comunităților Evreiești din România)
• Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)
• Ioan Ciupercă (Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași)
• Alexandru Elias (Federația Comunităților Evreiești din România)
• Alexandru Florian (Universitatea „Dimitrie Cantemir” din București)
• Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană din Paris)
• Hildrun Glass (Universitatea „Ludwig Maximillian” din München)
• Menachem Hacohen (Marele Rabin al României)
• Vasile Ionescu (Centrul Romilor „Aven Amentza”)
• Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naționale Istorice Centrale din București)
• Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International)
• Victor Opaschi (consilier prezidențial)
• Andrei Pippidi (Universitatea din București)
• Meir Rosenne (ambasadorul Israelului)
• Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv)
• Michael Shafir (Radio Europa Liberă .Radio Libertatea)
• Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)
• William Totok (Institutul de Istorie, Germania)
• Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv)
• George Voicu (Școala Națională de Științe Politice și Administrative)
• Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

Preluare de pe Wilkipedia

,,Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugiunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie’’. Cu această cântare bisericească cinstim pe Mântuitorul lumii azi, în zi de praznic împărătesc.

Cu puţină vreme înainte de Sfintele Sale Patimi, Domnul Iisus Hristos S-a urcat pe Muntele Taborului. Avea Fiul lui Dumnezeu obiceiul sfânt de a se ruga în singurătate, cum s-a întâmplat în alte dăţi, dar acum a luat cu Sine pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov. Acolo S-a depărtat puţin şi a început a se ruga. Sfinţii Apostoli, obosiţi de greutatea urcuşului, au adormit. Mântuitorul S-a schimbat la faţă, aceasta făcându-I-se luminoasă, veşmintele-I erau asemenea zăpezii. Atunci s-au arătat cei doi Sfinţi Prooroci, Moise şi Ilie. Slava lui Dumnezeu s-a arătat aici atât cât îi era ochiului şi minţii omeneşti cu putinţă a cuprinde.

Despre Moise ne spun Sfintele Scripturi că a murit şi a fost îngropat într-un loc necunoscut, până în ziua de astăzi. Şi totuşi Dumnezeu l-a adus la vederea ochiului omenesc, arătându-ne adevărul cuvintelor Mântuitorului: ,,Dumnezeu, deci, nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El’’ (Luca 20, 37) şi alt cuvânt: ,,cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’’ (Ioan 11, 25).

Sfântul Prooroc Ilie nu a cunoscut moartea, deoarece Dumnezeu a trimis un car de foc, care l-a ridicat cu trupul la cer. Cartea bisericească ne spune că el a venit pe munte din rai, acolo unde se veseleşte până când Dumnezeu îl va trimite iarăşi în lume, la sfârşitul veacului acestuia, ca să întărească pe credincioşi în zilele de prigoană ale lui antihrist (Apocalipsa 11, 3-12). Aşadar, sufletele credincioase se întâlnesc întotdeauna în slujirea lui Dumnezeu, aşa cum Sfinţii Apostoli s-au întâlnit cu Sfinţii Prooroci din vechime, pe Muntele Taborului.

,,Dumnezeu este lumină’’, ne spune Sfântul Apostol Ioan în Întâia sa Epistolă (1, 5); ,,Eu sunt lumina lumii’’, a spus Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Evanghelia aceluiaşi Sfânt Apostol (8, 12). Această lumină Dumnezeiască au văzut-o Sfinţii lui Dumnezeu, care s-au învrednicit a fi pe Muntele Taborului la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului. ,,Lumina lui Hristos luminează tuturor’’, citim în textul liturgic. De aceea datoria noastră sfântă este de a ne deschide inimile şi a primi lumina învăţăturilor lui Hristos Domnul, căci cine stă închistat în sine, nevrând să se lase luminat de lumina veşnicelor adevăruri, petrece în întunericul păcatului şi al neştiinţei.

Iubite cititorule! Astăzi am fost împreună în sfânta biserică şi am participat la Sfintele Slujbe. Este ca şi cum am fi fost prezenţi pe Muntele Taborului, învăluiţi de Dumnezeiasca lumină, laolaltă cu Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli. Laolaltă cu toate sufletele credincioase de pe faţa pământului.

Presbiter Iovița Vasile

,,Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea. Urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi ţoţi cei ce se încred în ei’’ (Psalmul 134, 15-18). Aceste cuvinte ale Psalmistului le-a auzit copilul Pontie în vreme ce trecea pe lângă o casă în care se aduna Biserica lui Hristos din Roma, păstorită atunci de Sfântul Pontian. Întrând aici, a fost primit cu bucurie de credincioşi şi a fost învăţat adevărurile mântuitoare, aduse lumii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Copilul sporea în cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu şi a adus la lumina Sfântului Botez şi pe tatăl Său, Marcu, senator şi om de vază al cetăţii.

Când încă pruncul Pontie nu se născuse, un slujitor idolesc îndrăcit al zeului Dia a grăit despre el aşa: ,,Femeia aceasta poartă în pântece pe acela care va strica până la temelie această mare capişte şi va sfărâma pe zeii din ea!’’ Cu vrerea lui Dumnezeu, Care alege pe oameni din pântecele maicii lor, tânărul Pontie şi preasfinţitul episcop Favie au luat poruncă de la împăraţi şi s-au dus la capiştea diavolului Dia, au sfărâmat idolii spurcaţi, iar capiştea au dărâmat-o până în temelie şi în locul ei a înălţat biserici sfinte, spre slava lui Dumnezeu. Mulţi din poporul Romei s-au lepădat de zeii diavoleşti şi s-au întors spre Mântuitorul lumii, primind marele dar al Sfântului Botez. Dumnezeu a adus libertate pentru Biserica Sa, aceasta a ţinut însă numai patru ani, căci s-a ridicat ca împărat nebunul păgân Deciu, care s-a pornit cu ură împotriva Sfintei Biserici, pe mulţi omorându-i fără cruţare. Lui Deciu i-au urmat alţi împăraţi nebuni, cinstitori ai zeilor.

Fiind cunoscut ca unul care răspândeşte în ţarina sufletelor sămânţa cea bună a Evangheliei lui Hristos, Sfântul Pontie a fost dus la judecată sub acuzaţia că ar fi făcut tulburare în popor. În faţa păgânului ighemonului Claudie a spus: ,,Şi eu mă minunez de tine, om care ai înţelegere, că ai venit întru atâta nebunie, încât nu vrei să cunoşti pe Făcătorul cerului şi al pământului… O, necredinciosule, cunoaşte acum cel puţin, că Domnul meu poate să mântuiască pe cei binecredincioşi din ispite, iar pe voi, cei păgâni, să vă dea focului celui veşnic în ziua judecăţii!’’

Evreii cei osârdnici la vărsarea sângelui credincioşilor Bisericii au venit şi au strigat: ,,Ucide-l, ucide-l degrabă pe acest vrăjmaş!’’ Şi astfel Sfântului Pontie s-a încununat cu cununa muceniciei, căci i s-a tăiat capul pe o piatră, iar trupul i-a fost aruncat în vale (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 56-67).

Presbiter Iovița Vasile

,,Cine este dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni’’ (Psalmul 76, 13). Mare minune a făcut Dumnezeu în zilele împăratului păgân Deciu, cel care s-a pornit cu sălbăticie împotriva Bisericii lui Hristos. Erau atunci în Efes şapte tineri, rânduiţi cu oarecari demnităţi în oastea imperială. Numele lor le avem scrise în sinaxarul acestei zile. Aceştia erau binecredincioşi şi petreceau în posturi şi rugăciuni.

Nebunul împărat a venit în Efes şi a poruncit să se facă mare sărbătoare păgânească şi să silească pe toţi să aducă jertfe spurcate zeilor, adică diavolilor. Cei slabi în credinţă s-au învoit şi astfel au scăpat de mânia imperială. Au fost însă credincioşi care, chiar puşi în faţa morţii, refuzau să jertfească, ştiind că acest fapt înseamnă lepădare de Hristos. Deoarece şi atunci delaţiunea era în floare, cei şapte tineri au fost pârâţi că se închină lui Hristos şi nu vor să jertfească zeilor. S-a dat poruncă să fie aduşi în faţa împăratului şi, fiindcă erau în dregătorii ostăşeşti, acesta s-a arătat îngăduitor cu ei şi i-a lăsat în libertate. Ştiind ce avea să urmeze, tinerii s-au sfătuit: ,,Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească în mărturisirea preasfântului Său nume, ca să putem sta fără temere înaintea tiranului’’.

Stând în peşteră, tinerii au rânduit pe unul dintre ei, Iamvlih, să le aducă mâncare şi cele de trebuinţă din cetate. Tiranul a auzit de retragerea lor în peşteră şi a poruncit ca intrarea peşterii să fie astupată şi pecetluită, pentru ca tinerii să moară în întunericul acela, fără apă şi hrană. Preabunul Dumnezeu a adus asupra Sfinţilor Săi somn ca de moarte, sufletele lor au fost luate în mâinile Lui, iar trupurile au fost ţinute în nestricăciune. Mulţi ani au trecut de la adormirea tinerilor.

Stăpânul muntelui a vrut să zidească un staul şi a luat pietrele cu care s-a închis gura peşterii. În aceaşi vreme, Dumnezeu a înviat pe Sfinţii tineri şi ei s-au sculat, ca şi cum s-ar fi trezit din somnul de noapte. Au trimis pe Iamvlih să le aducă pâine din cetate. Era vremea binecredinciosului împărat Teodosie. Tânărul a văzut semnul Sfânt al Crucii pe zidurile cetăţii şi s-a mirat nespus că Hristos se proslăvea, căci înainte nu cuteza nimeni să facă aceasta la vedere. N-a găsit nici un cunoscut, deoarece aceştia trecuseră de multă vreme din viaţă, iar cetatea era cu totul altfel. După multă cercetare, a înţeles că petrecuseră în peşteră 372 de ani şi Preamilostivul Dumnezeu i-a adus în viaţă, spre ruşinarea celor ce învăţau atunci că, la moarte, trupul şi sufletul se nimicesc (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p.40-51).

Presbiter Iovița Vasile

Felicia Captaru, acesta este numele demnității noastre

Aflu cu întârziere de numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU. Și cât de rău îmi pare!…
Nemernicita noastră de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-națională, au ascuns numele și fapta doamnei FELICIA CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un ocol de atâția ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna FELICIA CAPTARU este în viață, sănătoasă, iar anii și zilele care-i mai sunt îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima și recunoștința noastră a tuturor românilor. A românilor români! A oamenilor oameni din această Țară și de pretutindeni! Oricât de puțini au mai rămas!

Iată faptele:

În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre cei mai autentici exponenți ai degenerescenței iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puțini sunt evreii care au adus mai multă rușine și ocară numelui de evreu și de om, care să fi trezit un dezgust mai vizibil, al căror chip și înfățișare, a căror prestație publică să fi stârnit mai multă oroare și fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu chip de neom! Nu cumva să respiri același aer cu spurcăciunea! Necum să dai mâna sau să te îmbrățișezi cu uriciunea!…

Și s-au înghesuit să-i sărute mâna puhavă și fața șleampătă toți președinții ce-i aveam atunci în funcțiune: președintele Academiei, președintele de la Cotroceni, președinții consiliilor județene pe unde l-au purtat elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai președinții de bloc s-au purtat cu demnitatea cuvenită și nu i-au dat niciunul nicio atenție strâmbăciunii!…

Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al nostru!… Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu cumva să-l întâlnească vreun extraterestru și să ne creadă că suntem din aceeași specie cu hoităciunea!
Măscăriciunea a venit de peste mări și țări ca să ne jignească și să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci și până azi! Și sunt convins că nici în viitor, oricât pare și este acesta de incert, nu vom mai fi vreodată batjocoriți în față așa cum ne-a batjocorit scălâmbăciunea cu nume de om!

Și care a fost reacția liotei de președinți, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi, desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puțină… L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuțiciunea sa cu înalte ordine și medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat numai pe covor roșu, de la București și până la Iași! Și toate astea drept răsplată pentru minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe niște lături, în capul oficialităților românești, al președinților mai sus pomeniți, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!… Nici măcar asta nu merită de la noi și urmașii noștri ne-numiții de mai sus!
Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de discurs, în fața președintelui și suita de miniștri năuci, rostit de slutul și urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor țării. Îmi închipui că știți că aveți mari dificultăți în lume când căutați simpatie și suport politic și economic pentru țara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie să știți asta. Trebuie să știți că, dacă nu-i dați de rușine pe antisemiți în fața societății, veți suferi. Veți fi izolați. Lumea se uită la voi cu uimire, consternată și ultragiată că vreți să-l reabilitați pe Ion Antonescu, iar pe antisemiți nu-i desființați!”

Din partea asistenței nici o reacție, în afară de cea a unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, și ocazional țuțăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la fața locului, acesta, acest Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului și a președintelui rostind sibilinic: „Take heed!” Adică, luați aminte, neisprăviților!…

Discursul nerușinat al obrăzniciunii s-a repetat și la Iași: „Antonescu a fost un criminal, de mâna lui și a altor români de-ai lui au pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iași, în iunie 1941, peste 20.000!” Și alte bazaconii, adică nelegiuiri!
Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți și somnolenți sub chipa trasă pe frunte, se mai aflau de față și câțiva oameni. Nu știu exact cât de mulți! Dar e lucru sigur că măcar un Om a fost de față în acea adunătură de mancurți ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când spârcăciunea a mai dat o dată din el aceleași nemernicii fetide, Omul acela, adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat, s-a ridicat în picioare, semeață ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri povara demnității de om și de român. Și mi ți l-a pecetluit pe infam, înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minți! Minți! Minți! Tot ce spune gura ta, de spurcăciune, minciună este!”
Moment istoric! I-a turtit chipa! Sau, cum ar spune un evreu autentic, și nu unul contraceput!, clipă astrală!

…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se cuvenea și să ne plecăm cu recunoștință dinaintea celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de niște ipochimeni fără neam, fără țară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcții prezidențiale, guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu momentul când s-au făcut preș la picioarele acestui escroc internațional, ale unui nemernic care din suferința a lor săi a făcut o găinărie profitabilă și penibilă în toate felurile posibile! Îl las în mizeria minciunii și a deșertului său sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare să vorbească și omenește, în 1986, când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era acasă și stăpâni eram și noi la noi în țară, așa că discursul musafirului nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea același nimenea pe atunci cu temenele și multă umilință în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înțelegere, indiferent de ce naționalitate ar fi, și aceasta e o înfăptuire de o deosebită însemnătate și semnificație. Mai presus de orice mi se pare însă politica de mare clarviziune a președintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a face să triumfe idealul păcii în orice colț al lumii. Admir profund, de exemplu, străduințele depuse de președintele Ceaușescu pentru realizarea unei păci durabile etc., etc.” (vezi „România literară” din 23 octombrie 1986).
Nimic nu exprimă mai bine diferența dintre Nicolae Ceaușescu și nevrednicii săi urmași, care i-au luat locul prin asasinat și minciună în masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus: lăudat și firitisit de marele nobeleat, lingușit pe toate părțile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face. Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aș mira! Ceaușescu nu întindea mâna oricui!

Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru proverbial, se strofoca din toți rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduință mai departe în funcție de la inspecția de peste ocean! Și accepta să i se vorbească lui și neisprăviților din gașcă ca unor slugi leneșe, puturoase! Iar ei plecau capul cu recunoștință!… I-ar fi dat-o și pe mă-sa, numai să fie lăsați mai departe la furat, buni în grad la mințit, la sperjur!
De ce nu i s-a făcut și lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea aceea Nicolae Ceaușescu se pronunțase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai Brith-ul și ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituții simbolice, reprezentative, să se prezinte la București, cu toții marii rabini de față, și să prezinte Țării și Poporului Român cuvîntul de recunoștință al evreimii de pretutindeni pentru Mareșalul Ion Antonescu și toată suflarea românească, care, în anii crunți ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de liniște și un colac de salvare! Etc., etc.
Data fixată pentru acest moment de mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990!…
Repet: conform unei înțelegeri intervenite între autoritățile române și Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului 1990 urma să se desfășoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia evreimea de pretutindeni să-și arate în chip explicit sentimentul de recunoștință față de poporul român, pentru felul cum au fost tratați evreii în România, în mod special în anii celui de al Doilea Război Mondial…

De ce n-au mai venit evreii la București în 1990?!
…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au venit alți evrei și în cu totul alt scop, cu alte intenții, cu alt discurs!…
…N-a fost să fie! Încă o dată n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!
…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci cea mai bună ocazie de a declanșa în demnitate procesul de reconciliere cu restul lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă ființei umane prin exagerările schizofrenice care au făcut literalmente din țânțar o gloabă nefericită, tot mai împleticită, care abia își mai poartă copitele prin lume!…

De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona” evreii momentul adevărului! Și care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare pe acest subiect și evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor nepetrecute vor fi de mult oale și ulcele!… Oare va trebui să așteptăm acel moment, să așteptăm dispariția fizică a tuturor celor care au făcut din minciună o profesie, profesia de holocaustrolog!, pentru ca evreii să-și pună cenușă în cap și să-și ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit în altă parte, cei mai mulți în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria sau la Iași ori Dorohoi!…

Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-și pună cenușă în cap, căci doar cei implicați, cei „vinovați” de holocaust, adică cei care l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca și cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiță, cu titlu de comunicat neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată bine dosite, dar, totuși, imposibil de ținut sub preș la nesfârșit?!…

Va trebui oare să așteptăm acel moment pentru a ne întoarce fața către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU, pentru a face plecăciunea cu care în momentul de față îi este datoare toată suflarea românească?! O datorie care așteaptă de 20 de ani! E prea mult!…

Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor rânduri, să aflu că au ajuns și sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus. Că e în viață deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi și ne oferă prilejul, în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoștința față de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU. Gest care mai spală rușinea de a avea în fruntea Țării, a Academiei, în Guvern și în Parlament, niște fătălăi avortați de istorie! Niște mortăciuni, cu nimic mai breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…
Mai trăiește FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare bucurie nu ne poate face nimenea!

Ion Coja

Post scriptum – Așteptam cu nerăbdare și emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în viață, să se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de bine pentru Neamul românesc. Am primit informația că FELICIA CAPTARU a părăsit de mult această lume strâmbă și urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puțin. Dumnezeu s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Colose şi din toată lumea despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,El a şters cu poruncile Evangheliei zapisul ce era asupra noastră, care era potrivnic nouă, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce. El a dezbrăcat domniile şi puterile şi le-a dat cu hotărâre pe faţă, biruind asupra lor prin Cruce’’ (Coloseni 2, 14-15).
Iată, a venit prin Cruce bucurie

Aşadar, prin Cruce a ales Fiul lui Dumnezeu să se arate Biruitor în toate. Prin Cruce a biruit şi Sfântul Constantin cel Mare pe vrăjmaşii săi, căci semnul Crucii i s-a arătat pe cer. Prin Cruce au biruit Sfinţii lui Dumnezeu puterile diavolului pierzător de suflete. Prin însemnarea cu Sfânta Cruce alungăm şi noi demonii cei aducători de vătămare sufletească.

Astăzi este prăznuirea care se numeşte ,,Scoaterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci’’. De când s-a aşezat în Biserică această prăznuire? Cărţile bisericeşti ne spun că împărat peste greci era binecredinciosul Manuil, iar la ruşi Andrei Gheorghievici. Pe tronul Patriarhiei din Constantinopol stătea preasfinţitul Luca, în aceaşi vreme în care Constantin era mitropolit al Kievului şi Nestor episcopul Rostovului.

S-a întâmplat că împăratul Manuil a trebuit să poarte război împotriva turcilor păgâni. De cealaltă parte, Andrei Gheoghievici s-a cofruntat cu ostilitatea bulgarilor păgâni, care atunci erau aşezaţi pe râul Volga. Domnul Rusiei avea bunul obicei că oricând mergea la război, lua cu sine o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Crucea Domnului, pe care o purtau doi preoţi îmbrăcaţi în veşmintele bisericeşti. Se împărtăşea cu Cinstitul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului şi înălţa rugăciuni către Dumnezeu. Şi împăratul Manuil a văzut ieşind din icoana Mântuitorului şi a Preasfintei Fecioare nişte raze de foc.

Dumnezeu a dat biruinţă celor doi domni credincioşi şi s-au înştiinţat unul pe celălalt. ,,Au poruncit să scoată preoţii cu mâinile lor cinstita Cruce din Sfântul Altar şi să o pună în mijlocul Bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creştine şi cu dragoste să o sărute, proslăvind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dânsa. Încă şi arhiereii au mai poruncit să se facă sfinţirea apei şi s-a numit prăznuirea aceasta ,,Scoaterea Cinstitei Cruci’’ (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 7-9).

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a descris în Cartea Apocalipsei, capitolul 12, în forme metaforice şi simbolice, strâmtorarea prin care va trece Sfânta Biserică Ortodoxă în anii din urmă ai istoriei, în vremea domniei lui antihrist. Aici Biserica este înfăţişată sub chipul unei femei ,,înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună de douăsprezece stele’’. Desluşim din această descriere că Soarele este Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, numit de Proorocul Maleahi (3, 20) ,,Soarele Dreptăţii’’. Metafora este deosebit de potrivită şi sugestivă, deoarece lumina cunoştinţei ne vine de la Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Cele douăsprezece stele ne trimit cu gândul neapărat la cei doisprezece Sfinţi Apostoli, prin care a lucrat Dumnezeu pentru întemeierea Bisericii, dar şi la cei doisprezece Patriarhi din vechime.

A scris apoi Sfântul Ioan că Femeia ,,era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască’’. Cu adevărat Biserica naşte fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu prin Taina Sfântului Botez, iar atunci naşterea acestora din apă şi din Duh, va fi deosebit de grea, datorită modului sălbatic în care va fi persecutată de slujitorii satanei. Diavolul, adică balaurul, cu toate cohortele sale de demoni şi oameni, îşi va îndrepta toată răutatea împotriva slujitorilor şi credincioşilor, încât aceştia vor fi nevoiţi să se retragă în locuri pustii şi acolo să vieţuiască şi să slujească Mirelui Hristos, căci în bisericile sfinţite se va aşeza urâciunea pustiirii (Matei 24, 15) şi se va oficia cultul satanic al spurcatului antihrist, adorat de mulţimile oarbe, ca un dumnezeu.

,,Dar femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, unde e hrănită acolo vreme şi vremuri şi jumătate de vreme’’. Aici se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserică. Hrana va fi alcătuită din adevărurile mântuitoare, unite cu făgăduinţa vieţii veşnice, dar şi din cele necesare vieţii trupeşti. Această făgăduinţă ne este dătătoare de mari nădejdi şi ne întăreşte, de pe-acum, în mărturisirea lui Hristos până la moarte, ,,Vreme’’ înseamnă un an; ,,vremuri’’ înseamnă ,,doi ani’’; ,,jumătate de vreme’’ înseamnă ,,o jumătate de an’’. Aşadar, aceste perioade însumate dau trei ani şi jumătate, cât va dura tirania lui antihrist. Spun Părinţii Bisericii că atunci ziua va fi ca ora, săptămâna ca ziua, luna ca săptămâna, iar anul ca luna, într-atât va scurta Dumnezeu vremea, ca să se mântuiască cei aleşi (Matei 24, 22). ,,Iar când se vor întâmpla acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie’’ (Luca 21, 28).

Presbiter Iovița Vasile

Muşamalizarea anchetei morţii Patriarhului şi semnalele apărute în ultima vreme în presa centrală ridică noi semne de întrebare asupra lui Sinescu

– Autorităţile, la aproape o lună de la sesizarea dubioaselor circumstanţe ale decesului Patriarhului Teoctist, nu au mişcat un deget

– -Spălarea- sa, organizată de trusturi de presă ce aparţin unor oligarhi – Voiculescu, Vîntu, Adrian Sârbu, Patriciu – puternic legaţi de serviciile secrete şi de Masonerie, adânceşte misterul din jurul acestui controversat personaj

– Sinescu provine din mediul militar şi înainte de 1989 efectua deplasări de serviciu, ca medic civil, în ţări occidentale ţintă ale DSS

– Biografia sa oficială, comunicată de Trustul lui Vîntu, omite partea militară a trecutului lui Sinescu

– Conexiunile sale cu confreria masoneriei, din care fac parte importante personaje politice precum şi cadre militare de vârf, poate fi o explicaţie a -scutului- din jurul său

– De abia acum se ridică adevăratele întrebări cu privire la dispariţia Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române
Ziarul -Curentul- a fost prima publicaţie care a ridicat semne de întrebare privind moartea suspectă a Patriarhului Romaniei, în urma unei controversate operaţii executate de către un şi mai controversat medic de la Fundeni, dr. Ionel Sinescu.
Presa centrală, cu cateva excepţii notabile, a scris pe această temă. Ziarele cu departamente puternice de investigaţii au dezvăluit amănunte şocante despre -operaţia- lui Sinescu, despre profilul acestui medic implicat (şi) în combinaţii dubioase susţinut însă cu străşnicie de o baterie de publicaţii şi de televiziuni aparţinand unor moguli – Adrian Sarbu, Sorin Ovidiu Vîntu, Patriciu şi Voiculescu, uniţi de un -ceva- ce ne-a scăpat pană recent. Cand pană şi GDS-ul, cu a sa publicaţie -22- s-a băgat în horă campania de -albire-a lui Sinescu a devenit şi mai interesantă.
Surse avizate, cu însemnată activitate în interiorul serviciilor de informaţii ne-au informat că Sinescu – cadru militar la bază şi absolvent al Institutului Medico Militar, aflat în subordinea MapN, -nu avea cum să ajungă, înainte de 1989, la specializări în ţări occidentale ca SUA şi RFG fără a fi fost parte a Sistemului-. De origine din Iaşi, Sinescu şi-a început studiile la liceul Costache Negruzzi, însă din clasa a 10-a şi-a continuat studiile în uniforma militară, la unitatea de învăţămant a MApN din Campulung Moldovenesc. În CV-ul său de candidat la -Zece pentru Romania- – apare – la rubrica -Educaţie- că acesta este absolvent, în 1977, al Universităţii de Medicină şi Farmacie, Bucureşti, Facultatea de Medicină Generală. Nu se precizează însă că acesta a absolvit iniţial Institutul Medico-Militar, în 1975.
Sinescu – cadru militar, la bază
Plecat de mic către cariera militară Sinescu a afirmat candva că -a renunţat la cariera militară pentru că dorea să facă mai mult- – desigur aici urmează bla-bla-ul de rigoare despre dedicaţia către aproapele, dragostea pentru Hipocrate etc.

Sinescu a avut cu adevărat o traiectorie ascendentă, a muncit mult, s-a evidenţiat în carieră. Stagiile de pregătire în străinătate, în ţări ţintă pentru serviciile din est, între care se aflau şi serviciile din Romania sunt altă poveste. CV-ul său este foarte bogat însă desigur nu se menţionează contribuţia la cariera sa a unor îndeletniciri mai puţin ortodoxe, nu se menţionează acuzaţiile de plagiat şi furt intelectual.
Convergenţa susţinerii publice a lui Sinescu
Cand Sinescu a devenit un nume de notorietate mondială, prin contribuţia sa la moartea Patriarhului încă neelucidată de organele de anchetă, s-a aplicat cu o forţă ieşită din comun o parghie mediatică de -proptire- a unui doctor, în aparenţă obişnuit. Cand un puternic instrument de influenţare a opiniei publice – televiziunea, este folosit pentru a exonera şi -spăla- un personaj aflat în anchetă se ridică imediat întrebarea cine susţine, cine plăteşte pentru spaţiul publicitar? Cui foloseşte? – este o întrebare care merită pusă în astfel de cazuri de anvergură publică, mai ales cand apar şi alte semne de întrebare.

În plus publicaţiile centrale au atras atenţia că autorităţile muşamalizează ancheta morţii Patriarhului Teoctist şi că ancheta bate pasul pe loc. Agenţia regională pentru Drepturile Omului – Human Rights (HRP) a solicitat Parchetului General să furnizeze opiniei publice stadiul dosarului privind anchetarea morţii Patriarhului şi să explice de ce această cauză nu a rămas în atenţia forului central, deşi în alte cazuri s-a practicat aceasta soluţionare.

Ziarul -Gardianul- scria zilele trecute: -La 22 de zile de la moartea Patriarhului, nici o autoritate nu a demarat cercetările. Poliţia sectorului 2 a trimis doar o cerere Institutului Fundeni, prin care solicită anumite documente, însă conducerea spitalului susţine că cererea nu are nici un termen-. Nici o autoritate din Romania nu se agită pentru a soluţiona misterul cauzei reale a morţii Patriarhului Teoctist. Colegiul Medicilor din Bucureşti s-a antepronunţat, susţinand nevinovăţia lui Sinescu, pentru ca apoi să-şi decline competenţa. Colegiul Medicilor din Romania a susţinut că nu are cum să găsească nereguli în intervenţia chirurgicală.

Ministerul Sănătăţii şi-a trimis o echipă care să cerceteze, chipurile, cazul decesului lui Teoctist. După ce au mimat ancheta, reprezentanţii ministerului au lăsat-o baltă deoarece lipseşte de la apel prof. Tulbure, personaj cheie al anchetei, anestezistul lui Sinescu, care a plecat nu se ştie unde.

Sorin Oprescu, şeful Colegiului Medicilor din Bucureşti, a inventat o operaţie pe care i-ar fi făcut-o Patriarhului în urmă cu 32 de ani, pentru a justifica cicatricea descoperită de Ziua pe trupul Patriarhului după operaţia -endoscopică- (adică, cică, fără tăietură) făcută de Sinescu.
Anchetarea lui Sinescu bate pasul pe loc
Parchetul Tribunalului Municipiului Bucureşti a pasat cazul la Parchetul din sectorul 2, care nu anchetează morţi suspecte. Parchetul la randul său a predat rezolvarea cazului Poliţiei sectorului 2, de parcă ar fi vorba de o găinarie de duzină, nu de moartea Patriarhului Romaniei, dezvăluie Gardianul. Din sursele noastre din Poliţie am aflat că -Dosarul- poliţiştilor de la sectorul 2 nu conţine nimic, nici măcar articolele din presă, deoarece -anchetatorii- nu au internet, nu au abonamente la presă, nu au foarfecă şi nici pelicanol.

În ce priveşte situaţia din Spitalul Fundeni, -Ziua- sesiza că Sinescu a ameninţat angajaţii spitalului, pentru -a-şi ţine gura-, cu relaţiile sale cu serviciile secrete şi masoneria.
Sinescu – frate mason, sau beneficiar al Omertei securiştilor?
Invocarea prezenţei Masoneriei în lumea medicală nu este o noutate. Masonii sunt puternic reprezentaţi şi la varful sistemului sanitar, consemna o publicaţie centrală. -Numai în Senatul Universităţii de Medicină, ar fi 12 masoni, iar dintre şefii de spitale, majoritatea fac parte dintr-o Lojă sau alta. În randul medicilor, celebru este cazul doctorului Irinel Popescu (gradul 33)-, – senator al partidului Famigliei Voiculescu şi totodată mare şef în aceeaşi clinică Fundeni care îl adăposteşte şi pe Sinescu.

Considerăm relevante informaţiile noi care conturează profilul lui Ionel Sinescu. Dacă acesta a fost -un deplin conspirat- şi cadru militar -lansat- în civilie şi -afară- cu -sarcini- găsim o explicaţie consistentă a suportului său larg de astăzi, din partea unor trusturi şi ale unor personaje puternic legate de servicii şi instituţii secrete. Pe de altă parte nici ipoteza adăugării influenţei -fraţilor- masoni nu este de dat la o parte.

Caracterul -secret- al organizaţiei, care se intitulează public drept o asociaţie -discretă-, în zilele noastre, a alimentat şi alimenteaza încă tot felul de teorii conspiraţioniste. Am căutat şi am găsit opinii ale unor foşti şefi de servicii secrete din Romania care însă, interesant, se află în puternic dezacord cu privire la oculta Francmasoneriei. Astfel Virgil Măgureanu, într-un interviu apărut în 2005, a declarat că nu are nevoie să fie mason -întrucat am propria mea masonerie – în definitiv, conduceam un serviciu secret, ce să mai caut eu în conclavul masonilor?! Pe de altă parte, masoneria a decăzut foarte mult în zilele noastre. Ea nu mai este un centru real de putere, odată cu devoalarea publică a simbolurilor şi ritualurilor masonice o etapă de cateva sute de ani, în care au dominat lumea şi au influenţat într-o măsură radicală deciziile de maximă importanţă, s-a încheiat! Astăzi, masonii reprezintă o istorie şi o confrerie uşor revolută. –

În contradicţie stridentă, Radu Timofte, şef al SRI imediat după Măgureanu afirma că -Masoneria are tendinţa să ocupe toate funcţiile importante în Stat din Romania. Mi-e teamă că vom ajunge într-o zi să fim conduşi numai de către cei care fac parte din astfel de organizaţii şi atunci s-a dus naibii şi identitatea noastră naţională şi tot ce înseamnă cultură şi tradiţie romanească. Vicepreşedinte al Comisiei de apărare a Senatului, în acea vreme, Radu Timofte, declara că tendinţa masoneriei – din ce în ce mai vizibilă – de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru Romania.

George Roncea

După 19 ani de la plecarea la Ceruri a Patriarhului Teoctist încă nu s-a stabilit cu certitudine care au fost cauzele reale ale morții ”Marelui Alb”. O anchetă de presă realizată după moartea Patriarhului a încercat să elucideze misterele care au înconjurat-o.
Al cincilea patriarh al Românie se săvârșea din această viață și intra în cea veșnică pe 30 iulie 2007, printr-o operație controversată de prostată, la care a mers „ca la Sfânta Liturghie”, la exact 21 de ani de conducerere a Bisericii Ortodoxe Românie, după ce cel de-al patrulea patriarh, Iustin Moisescu, plecase la Domnul pe 31 iulie 1986.

La vremea respectivă, sursele spitalicesti de la Fundeni au afirmat ca moartea Patriarhului Teoctist a fost înspăimântatoare: la o ora după încheierea primei operații, Patriarhul a început să sângereze prin uretră iar apoi și pe gură, înecându-se cu sânge. Medicii au intervenit însa târziu, l-au dus din nou în sala de operații, l-au taiat, pentru a găsi sursa sângerării, însă era prea târziu. Inima, care fusese calificată în analiza de cord „în limitele vârstei” a inceput să cedeze. Aparatele de electroșoc utilizate în exces nu au mai putut resuscita inima de 92 de ani a Patriarhului. Injectia cu adrenalină nu a mai fost administrata. Era prea târziu. La orele 13-14.00 deja se încerca mușamalizarea morții prin manipularea mass-media și a Biroului de Presă al Patriarhiei care a fost informat, de la Spital, în jurul orelor 16.00-16.30, că operația Patriarhului a reușit și acesta este bine. Iar la puțin timp, la ora 17.00, era anunțată moartea. În realitate, Patriarhul era mort de la orele 15 – 15.30, conform mărturiilor singurului însoțitor al său din întreg aparatul Bisericii Ortodoxe Române – șoferul.

Profesorul Nicolae Ursea, medicul personal al Prea Fericitului Părinte Teoctist timp de 21 de ani, dezvaluia ca PF Teoctist se afla în plin tratament cu Plavix, un anticoagulant puternic, care trebuia obligatoriu întrerupt cu cel puțin 72 de ore înainte de operație. Lucrul acesta trebuia să-l facă pe anestezistul Dan Tulbure, să amâne operația peste trei zile. Dar echipa formată din dr. Ioanel Sinescu și dr. Dan Tulbure – executanta operației – se grăbea.
Conform investigației, cuplul de medici anesteziști Dan și Ruxandra Tulbure au încercat întâi, fără succes, să execute o rahianestezie – anestezie locală administrată în coloana vertebrală. În mod normal, în acest moment se putea decide amânarea operației. Dar Sinescu hotărăște însă, fără acordul și peste voința și informarea Patriarhului, să se efectueze o anestezie generală. De aici începe Filmul Morții Patriarhului.

Toate amănuntele ce țin de medicația și starea sa de sănatate se aflau stipulate în dosarul medical al Patriarhului cu care acesta s-a deplasat la Spitalul Fundeni. Cauzele probabile ale morții Patriarhului, afirma prof. dr. Ursea, sunt un accident hemoragic postoperator alături de o posibilă fibrinoliza sau embolie. În ce privește hemoptizia – înecarea cu sânge – martorul ocular prezent pe holul spitalului la momentul operației a precizat că medicii alergau la un moment dat după un aspirator bronșic, pe care l-au adus într-un târziu. La fel, aparatul de resuscitare nu se afla la etajul patru, unde era operat Patriarhul, și a fost nevoie sa fie adus de la etajul doi.

Profesorul Ursea nu a putut înțelege niciodată de ce a fost mințit de dr. Sinescu atunci când l-a sunat și când Patriarhul era deja în comă, iar Sinescu i-a spus că nici măcar nu a fost operat. În acele momente, Patriarhul nu a avut alături nici un ierarh al Bisericii pentru a fi împărtășit. A făcut-o Dumnezeu, la ajungerea Patriarhului la Ceruri.
Dr. Dan Tulbure, considerat medicul care a introdus în România criteriile diagnosticului de „moarte cerebrală” și a condus, în 1997, prima prelevare multiorgan de la donator aflat în „moarte cerebrală”, a murit de cancer gastric în 2 iulie 2015. Dr. Ioanel Sinescu, deși a fost acuzat de plagiat masiv în 2007, în 2008 a fost făcut membru corespondent al Academiei Române, iar din 2011 a devenit membru titular. În prezent este director la Fundeni la fel ca și soția fostului anestezist, Ruxandra Tulbure.

Facem în continuare trimitere către ancheta de presă, In Memoriam Patriarhul Teoctist:
Medicul Patriarhului: „NU trebuia operat!”
Echipa doctorului Sinescu a încalcat cele mai elementare reguli medicale * Medicul personal al Patriarhului, care-l îngrijea de 21 de ani, susține că păcientul său a murit cu zile.

Cronicar. A.N.