Majoritatea creștinilor timpurilor prezente sunt convinși sau au fost inoculați cu ideea că lepădarea (atunci când vorbim de numărul fiarei) reprezintă strict primirea numărului pe corp, iar primirea peceții/numărului prin intermediul actelor o ignoră, din acest punct de vedere, al lepădării o minimalizează…
Haideți să privim un pic în trecut, pentru a avea un termen de comparație, ca mijloc ajutător în înțelegerea acestui subiect. În vremea de început a creștinismului, în vremea prigoanelor, au fost mulți creștini care au apostaziat ori s-au lepădat, în acele vremuri.
Aceștia s-au împărțit în patru categorii, după gradul apostaziei:
1. Sacrificați, erau cei care sacrificau zeilor;
2.Thurificați, erau cei care aduceau numai arderi de tămâie;
3.Libellatici, erau cei care obțineau un certificat (act, document, numit – libellus) pe bani, conform căruia, chipurile, ar fi sacrificat zeilor, dar fără să fi sacrificat;
4. Acta facientes, erau cei care declarau că nu sunt creștini.
Concluzie: lepădarea nu se face doar într-un singur mod, cum suntem îndoctrinați să credem acuma că, te lepezi doar când primești pecetea pe corp…
Un frate a postat pe Saccsiv un text foarte folositor, preluat de la greci, care scoate în evidență niște aspecte foarte importante.Iată textul:
,, După cum se spune cu multe secole în urmă: ,,Pecetea va fi pusă în prima fază ca un ,,vot” pe suprafața unei ,, țigle” (plăci) prin care vom interacționa zilnic cu ceilalți.
,,Însemnarea sau pecetea va fi pusă de oameni cunoscuți (cei care ne guvernează acuma n.m.)”, ne spune Sfântul Arethas, episcop de Cezareea.
,,Pecetea va fi pusă ca un vot scrijelit pe o țiglă mică și de către oameni cunoscuți”.
În anii Sfântului Arethas oamenii votau scriind numele candidatului pe care-l preferau pe o țiglă de mărimea unui cartonaş – ,,vot”( de aici cuvântul țiglă) și apoi o puneau în urnă…
De aici vedem că marcajul (pecetea/numărul n.m.) va fi dat inițial sub forma unei ,,plăci”(un card electronic sau un smartphone, un telefon mobil care are forma unei plăci) de utilizare obișnuită.
După cum ni se tâlcuiește: ,, Ni se spune că pecetea va fi înșelarea impusă de – Fiara de pe pământ (Sfântul Grigorie de Nyssa), adică profetul mincinos îi va obliga (face n.m.) pe oameni să primească un semn – 666, pe care Sfinții îl numesc,,vot” (Sfântul Andrei al Cezareei).
Sfinții Andrei și Arethas,episcopii Cezareei, au profețit despre vremurile din urmă că Satana le va da oamenilor un ,,vot scrijelit”. Votul înseamnă un cartonaș mic (ca o carte de joc), cu care se vota atunci, scrijelind pe vot numele candidatului.”
Conform profețiilor mai vechi, premergătorul Antihristului, respectiv profetul mincinos sau Fiara din pământ, va pregăti invazia tiranică a Antihristului, prin cele menționate anterior, și astfel, din prima fază a domniei sale, începe să pecetluiască pe cei care admiră și se închină ,,chipului Fiarei”(probabil pe cei care acceptă tehnologia – bazată pe 666 – care le mijlocește interacțiunea cu societatea n.m.).
Prorocul mincinos face acest lucru înainte ca Antihristul să-și dezvăluie adevărata față și să înceapă să-și impună semnul asupra tuturor, cu amenințările sale.
Sfântul Efrem Sirul confirmă și el acest lucru: ,,Tiranul pregătește o astfel de cale, astfel încât fiecare să poarte pecetea tiranului atunci când acesta va veni, la vremea lui, să înșele universul”.
Prin urmare, când va veni Antihristul, va fi deja depus în prealabil un efort pentru ca toți să-i poarte pecetea /(numărul n.m.).
De aceea, afirmația că nu va exista nici o pecete înainte de apariția Antihristului este nefondată, deoarece ,,aghiotantul” său, aşa cum îl numește Sfântul Irineu pe falsul Profet (Profetul Mincinos), va începe să impună semnul/(numărul n.m.) Fiarei mai înainte.
De fapt, profetul mincinos va avea în vedere poporul pentru această lucrare. Poate că pluralul ,,va impune” nu a fost observat.
,,El va face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească semnul…”.
Cel mai probabil, ,, va impune” indică colaboratorii ,,de bunăvoie” ai forțelor antihristice.
Concluzie: Interpretarea greșită cu privire la ,,fiara”, care impune semnul, denotă că vom aștepta ca Antihristul să înceapă pecetluirea, fapt care îi conduce pe creștini la o complacere (adormire n.m.) similară cu cea în care se aflau oamenii pe vremea lui Noe.
Domnul Hristos o descrie când vorbește despre zilele din urmă: ,, Cum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și în zilele Fiului Omului: ,, mâncau, beau și se măritau, până în ziua în care a intrat Noe ín corabie și a venit potopul și i-a nimicit pe toți” (Luca 26-27).
Iona
Ecumeniștii au purces la falsificarea Simbolului Credinței
Sărut dreapta, părinte
Iată Crezul, asa cum apare pe site-ul Doxologia.ro:
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor
Şi viata veacului ce va să fie.
Amin.
INTREBARE: de ce, de trei ori, în varianta aceasta (ecumenistă) apare:
1. „Într-unul Dumnezeu, și nu „Întru Unul Dumnezeu”
2. „Într-unul Domn Iisus Hristos, și nu „Întru Unul Domn Iisus Hristos
3. „Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, și nu „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică?
Eu înțeleg de-aici „intr-una”, intr-unul” …. oarecare, care-o fi, la alegerea clientului.
Să mă iertați.
Doamne, ajută!
Constanța Florea
Comentariu
Observațiile Dumneavoastră sunt pertinente și binevenite.
,,Unul”, atunci când se referă la singurul Dumnezeu Adevărat sau la Fiul Său, se scrie neapărat majusculizat, din dragostea și respectul nostru pentru Atotputernicul Creator.
Caracteristicile Bisericii noastre – Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească – se scriu, de asemenea, cu majuscule și aici vedem viclenia ecumeniștilor. Scriind ,,Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, fără majuscule și fără virgulă după ,,una”, automat au exclus Dogma unicității Sfintei Biserici, tocmai ce nu pot ei suporta. Urmează ca pe viitor să scrie ,,Întruna (= continuu, mereu, neîncetat, neîntrerupt) sfântă, sobornicească…” și își vor desăvârși opera.
E bine să fim extrem de atenți la făcăturile lor, deoarece își strecoară cu viclenie drăcească veninul ereziilor. Avem datoria sfântă de a păstra cărțile bisericești mai vechi, Începând cu Sfânta Scriptură, pentru a avea întotdeauna puncte de reper și referință.
Presbiter Iovița Vasile
Sfântul Ioan Gură de Aur: Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii
„Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire” (Pilde 10, 19). Nu este nici un mădular al trupului prin care diavolul să poată aşa de lesne a ne amăgi şi a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată şi printr-o gură nepăzită. Prin ele săvârşim greşeli nenumărate şi fărădelegi grele, iar cât de uşor poate cineva păcătui cu limba ne arată înţeleptul Sirah prin cuvintele: „Mulţi sunt cei ce au căzut de sabie, dar mai mulţi au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19).
Cât de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii” (Sirah 20, 19). El voieşte să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare.
Sirah, însă, nu numai că vorbeşte despre cădere, dar ne şi îndeamnă cu toată osârdia de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca şi cum noi, literar, ar trebui să punem lacăt la gură, ci pentru a opri cu toată îngrijirea gura noastră de la vorbe deşarte.
În alt loc, Sfânta Scriptură ne arată că noi, pentru păzirea limbii, pe lângă râvna noastră proprie, avem nevoie şi de ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea ţine în frâu această fiară sălbatică. Psalmistul, întinzând mâinile la cer, zice: „Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară; pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmul 140, 2-3).
Iar Sirah, cel amintit mai sus, zice: „ O, de ar pune cineva pază gurii mele, şi peste buzele mele pecetea înţelepciunii!” (Sirah 22, 30).
Vezi cum amândoi, şi înţeleptul Sirah şi psalmistul, se tem de păcatele limbii, le tânguiesc, dau sfaturi împotriva lor şi se roagă ca limba să fie totdeauna păzită şi privegheată cu îngrijire?
Dar vei întreba tu, pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest mădular, dacă el pricinuieşte atâtea nenorociri? Pentru aceea, răspund eu, că ea aduce şi foarte mult folos. Aşa, dacă suntem cu luare-aminte, limba aduce numai folos şi nici o vătămare. Ascultă ce zice înţeleptul Solomon: „În puterea limbii este viaţa si moartea” (Pilde 18, 21). Acelaşi lucru îl arată şi Hristos prin graiurile: „Din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 37). Adică limba se poate întrebuinţa în două feluri şi stă în puterea ta cum să o întrebuinţezi.
De asemenea, şi sabia se poate întrebuinţa în două chipuri. De o întrebuinţezi împotriva vrăjmaşului, ea este pentru tine o unealtă de mântuire; iar dacă tu cu dânsa te răneşti pe tine, pricina rănirii tale nu este firea fierului, ci propria ta voinţă.
Tot aşa trebuie să gândim despre limbă, încă şi ea este o sabie ce se poate întrebuinţa în două chipuri. Ascuţeşte-o deci, pentru ca să pârăşti propriile tale păcate, dar nu o întrebuinţa ca să vatămi pe fratele tău. De aceea, Dumnezeu a îngrădit limba cu un zid îndoit, adică cu dinţii şi cu buzele, pentru ca ea să nu poată cu uşurinţă şi fără băgare de seamă a rosti cuvinte deşarte. Aşadar, ţine-o în frâu. Când ea nu voieşte să asculte, pedepseşte-o cu dinţii. Este mai bine ca ea, acum, când voieşte a păcătui, să sufere o muşcătură dureroasă, decât acolo, în focul cel veşnic, să dorească în zadar o picătură de apă şi să fie lipsită de toată mângâierea.
Iar păcatele care se săvârşesc cu limba sunt de multe feluri. De la ea vin hulirile, batjocorile, vorbele de ruşine, pârele mincinoase, jurămintele şi încălcările de jurământ.
Şi cu atât mai mult este de nevoie să ne înfrânăm limba şi să nu vorbim multe, căci: „Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire”, precum zice Solomon (Pilde 10, 19). Numai când ai să zici ceva folositor, numai atunci deschide buzele tale; iar dacă nu ştii nimic trebuincios şi însemnat, taci! Dar dacă totuşi voieşti să vorbeşti, cântă nişte cântări duhovniceşti.
Îndeobşte să obişnuim limba noastră a vorbi numai lucruri bune, numai a mustra propriile noastre păcate, iar viaţa altor oameni a o lăsa judecăţii Aceluia Care ispiteşte inimile şi rărunchii. Cu chipul acesta vom scăpa de focul iadului.
Precum cei care se ocupă cu greşelile altora lasă nebăgate în seamă propriile lor păcate, aşa, pe de altă parte, cei care se feresc de a ocări pe alţii, se îngrijesc numai de păcatele lor, se judecă numai pe sine, iar nu pe alţii, şi de aceea, în cealaltă lume, vor afla un Judecător blând. Apostolul Pavel zice: „De ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 31).
Deci, pentru ca să scăpăm de îngrozirea ce este în aceste graiuri, să ispitim viaţa noastră cu mare râvnă, să întrebuinţăm limba noastră spre a ne ocărî pe noi înşine şi a ne judeca pe noi înşine, a înfrânge inima noastră şi totdeauna a ne cere socoteală de la noi înşine.
În sfârşit, gândeşte şi la aceasta! Cum poţi să întrebuinţezi tu limba ta la vorbe murdare, când tocmai cu această gură şi pe această limbă primeşti Sfântul Trup al lui Iisus Hristos?
În adevăr, este foarte pierzător lucru a întrebuinţa la vorbe de ocară, la huliri şi nebunii această limbă, care va lua parte la Taina cea mai sfântă, care este oarecum vopsită cu Sângele Mântuitorului, şi, aşa zicând, s-a făcut sabie de aur.
Nu pângări deci cinstea pe care Dumnezeu a dat-o limbii şi nu o întrebuinţa la nici un păcat. Iar împreună cu limba păzeşte totodată şi inima ta curată de toată viclenia şi răutatea împotriva aproapelui tău; şi tot aşa să păzeşti ochii şi urechile. Sau este oare cuviincios, ca pe de o parte să auzi glasul cel ceresc al îngerilor, iar pe de alta, cu acelaşi urechi, să asculţi cântecele cele necurate? Nu merită, oare, cea mai grea pedeapsă să pângăreşti cu privirea necurată, neînfrânată, ochii cu care te uiţi la Tainele cele mai sfinte?
Tu, iubite, eşti chemat la Cina cea cerească; deci nu intra acolo cu haine necurate, ci îmbracă haine de nuntă! Fie aceasta, prin harul şi mila Domnului şi Mântuitorului nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea şi slava, în vecii vecilor. Amin.
din “Predici la duminici şi sărbători”
Cât de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii” (Sirah 20, 19). El voieşte să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare.
Sirah, însă, nu numai că vorbeşte despre cădere, dar ne şi îndeamnă cu toată osârdia de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca şi cum noi, literar, ar trebui să punem lacăt la gură, ci pentru a opri cu toată îngrijirea gura noastră de la vorbe deşarte.
În alt loc, Sfânta Scriptură ne arată că noi, pentru păzirea limbii, pe lângă râvna noastră proprie, avem nevoie şi de ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea ţine în frâu această fiară sălbatică. Psalmistul, întinzând mâinile la cer, zice: „Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară; pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmul 140, 2-3).
Iar Sirah, cel amintit mai sus, zice: „ O, de ar pune cineva pază gurii mele, şi peste buzele mele pecetea înţelepciunii!” (Sirah 22, 30).
Vezi cum amândoi, şi înţeleptul Sirah şi psalmistul, se tem de păcatele limbii, le tânguiesc, dau sfaturi împotriva lor şi se roagă ca limba să fie totdeauna păzită şi privegheată cu îngrijire?
Dar vei întreba tu, pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest mădular, dacă el pricinuieşte atâtea nenorociri? Pentru aceea, răspund eu, că ea aduce şi foarte mult folos. Aşa, dacă suntem cu luare-aminte, limba aduce numai folos şi nici o vătămare. Ascultă ce zice înţeleptul Solomon: „În puterea limbii este viaţa si moartea” (Pilde 18, 21). Acelaşi lucru îl arată şi Hristos prin graiurile: „Din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 37). Adică limba se poate întrebuinţa în două feluri şi stă în puterea ta cum să o întrebuinţezi.
De asemenea, şi sabia se poate întrebuinţa în două chipuri. De o întrebuinţezi împotriva vrăjmaşului, ea este pentru tine o unealtă de mântuire; iar dacă tu cu dânsa te răneşti pe tine, pricina rănirii tale nu este firea fierului, ci propria ta voinţă.
Tot aşa trebuie să gândim despre limbă, încă şi ea este o sabie ce se poate întrebuinţa în două chipuri. Ascuţeşte-o deci, pentru ca să pârăşti propriile tale păcate, dar nu o întrebuinţa ca să vatămi pe fratele tău. De aceea, Dumnezeu a îngrădit limba cu un zid îndoit, adică cu dinţii şi cu buzele, pentru ca ea să nu poată cu uşurinţă şi fără băgare de seamă a rosti cuvinte deşarte. Aşadar, ţine-o în frâu. Când ea nu voieşte să asculte, pedepseşte-o cu dinţii. Este mai bine ca ea, acum, când voieşte a păcătui, să sufere o muşcătură dureroasă, decât acolo, în focul cel veşnic, să dorească în zadar o picătură de apă şi să fie lipsită de toată mângâierea.
Iar păcatele care se săvârşesc cu limba sunt de multe feluri. De la ea vin hulirile, batjocorile, vorbele de ruşine, pârele mincinoase, jurămintele şi încălcările de jurământ.
Şi cu atât mai mult este de nevoie să ne înfrânăm limba şi să nu vorbim multe, căci: „Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire”, precum zice Solomon (Pilde 10, 19). Numai când ai să zici ceva folositor, numai atunci deschide buzele tale; iar dacă nu ştii nimic trebuincios şi însemnat, taci! Dar dacă totuşi voieşti să vorbeşti, cântă nişte cântări duhovniceşti.
Îndeobşte să obişnuim limba noastră a vorbi numai lucruri bune, numai a mustra propriile noastre păcate, iar viaţa altor oameni a o lăsa judecăţii Aceluia Care ispiteşte inimile şi rărunchii. Cu chipul acesta vom scăpa de focul iadului.
Precum cei care se ocupă cu greşelile altora lasă nebăgate în seamă propriile lor păcate, aşa, pe de altă parte, cei care se feresc de a ocări pe alţii, se îngrijesc numai de păcatele lor, se judecă numai pe sine, iar nu pe alţii, şi de aceea, în cealaltă lume, vor afla un Judecător blând. Apostolul Pavel zice: „De ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 31).
Deci, pentru ca să scăpăm de îngrozirea ce este în aceste graiuri, să ispitim viaţa noastră cu mare râvnă, să întrebuinţăm limba noastră spre a ne ocărî pe noi înşine şi a ne judeca pe noi înşine, a înfrânge inima noastră şi totdeauna a ne cere socoteală de la noi înşine.
În sfârşit, gândeşte şi la aceasta! Cum poţi să întrebuinţezi tu limba ta la vorbe murdare, când tocmai cu această gură şi pe această limbă primeşti Sfântul Trup al lui Iisus Hristos?
În adevăr, este foarte pierzător lucru a întrebuinţa la vorbe de ocară, la huliri şi nebunii această limbă, care va lua parte la Taina cea mai sfântă, care este oarecum vopsită cu Sângele Mântuitorului, şi, aşa zicând, s-a făcut sabie de aur.
Nu pângări deci cinstea pe care Dumnezeu a dat-o limbii şi nu o întrebuinţa la nici un păcat. Iar împreună cu limba păzeşte totodată şi inima ta curată de toată viclenia şi răutatea împotriva aproapelui tău; şi tot aşa să păzeşti ochii şi urechile. Sau este oare cuviincios, ca pe de o parte să auzi glasul cel ceresc al îngerilor, iar pe de alta, cu acelaşi urechi, să asculţi cântecele cele necurate? Nu merită, oare, cea mai grea pedeapsă să pângăreşti cu privirea necurată, neînfrânată, ochii cu care te uiţi la Tainele cele mai sfinte?
Tu, iubite, eşti chemat la Cina cea cerească; deci nu intra acolo cu haine necurate, ci îmbracă haine de nuntă! Fie aceasta, prin harul şi mila Domnului şi Mântuitorului nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea şi slava, în vecii vecilor. Amin.
din “Predici la duminici şi sărbători”
Curajul în fața morții pentru Hristos. Pădurea din Butovo, locul unde au fost executați peste 900 de clerici
Era iarna anului 1937 un grup de preoți, inclusiv un episcop bătrân, au fost transportați în „cioara neagră” (camioanele închise ale poliției secrete comuniste ale lui Stalin) la locul execuției. Pământul era înghețat, tare ca piatra.
Gardienii, cu fețele acoperite, le-au ordonat să iasă afară. Procedura a fost regulată, rece și rapidă. Totuși, s-a întâmplat ceva la care municipalitățile nu se așteptau.
Pe când erau așezați la marginea plugului, episcopul, cu o voce tremurândă, dar limpede, a început să cânte „Hristos a înviat”.
Ceilalți preoți, în loc să plângă sau să ceară milă, i s-au alăturat. Cântecele lor răsunau în pădure, rupând tăcerea absolută a morții.
Un ofițer a strigat să se oprească, marcând episcopul în față. L-a privit în ochi cu o liniște care părea stranie. „Vă iertăm, copiii mei”, șoptea el, „căci nu știți ce faceți.” De fiecare dată când un preot cădea în prăpastie, următorul ridica imnul de unde rămăsesese precedentul.
Cu ultimul preot în picioare, congregațiile au fost înghețate. Nu frica de moarte i-a zguduit, ci lipsa fricii din partea victimelor lor. Ultimul preot și-a făcut semnul Crucii, și-a binecuvântat trăgătorii și a căzut în groapă înainte ca glonțul final să fie auzit.
Se spune că ani mai târziu, locuitorii zonelor învecinate au evitat apropierea de Pădurea Butovo. Se spune că noaptea, când vântul bătea dinspre nord, încă se mai auzeau cântecele cerești venind de prin pământ.
Astăzi, un templu magnific este ridicat în acel loc. La temeliile sale sunt păzite mii de obiecte găsite în săpături: cruci mici etc. , martori ai unei credințe neînvinse de gloanțe.
Din cartea: Mărturii ale lui Butovos – Calvarul noilor martiri ruși
Preluare de pe Iubim Ortodoxia
Gardienii, cu fețele acoperite, le-au ordonat să iasă afară. Procedura a fost regulată, rece și rapidă. Totuși, s-a întâmplat ceva la care municipalitățile nu se așteptau.
Pe când erau așezați la marginea plugului, episcopul, cu o voce tremurândă, dar limpede, a început să cânte „Hristos a înviat”.
Ceilalți preoți, în loc să plângă sau să ceară milă, i s-au alăturat. Cântecele lor răsunau în pădure, rupând tăcerea absolută a morții.
Un ofițer a strigat să se oprească, marcând episcopul în față. L-a privit în ochi cu o liniște care părea stranie. „Vă iertăm, copiii mei”, șoptea el, „căci nu știți ce faceți.” De fiecare dată când un preot cădea în prăpastie, următorul ridica imnul de unde rămăsesese precedentul.
Cu ultimul preot în picioare, congregațiile au fost înghețate. Nu frica de moarte i-a zguduit, ci lipsa fricii din partea victimelor lor. Ultimul preot și-a făcut semnul Crucii, și-a binecuvântat trăgătorii și a căzut în groapă înainte ca glonțul final să fie auzit.
Se spune că ani mai târziu, locuitorii zonelor învecinate au evitat apropierea de Pădurea Butovo. Se spune că noaptea, când vântul bătea dinspre nord, încă se mai auzeau cântecele cerești venind de prin pământ.
Astăzi, un templu magnific este ridicat în acel loc. La temeliile sale sunt păzite mii de obiecte găsite în săpături: cruci mici etc. , martori ai unei credințe neînvinse de gloanțe.
Din cartea: Mărturii ale lui Butovos – Calvarul noilor martiri ruși
Preluare de pe Iubim Ortodoxia
Întâmpinarea Domnului
,,Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule Drepte, cel ce ai primit în braţe pe Mântuitorul sufletelor noastre, Cel Care ne-a daruit nouă şi învierea’’. Aceasta este cântarea, cu care Biserica lui Hristos Îl cinsteşte pe Pruncul Iisus, Cel de patruzeci de zile, adus la templul din Ierusalim spre împlinirea Dumnezeieştilor rânduieli, căci spune Legea Sfântă: ,,Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile, cum e necurată şi în zilele regulei ei. Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur. Femeia să mai şadă treizeci şi trei de zile şi să se curăţească de sângele ei; de nimic sfânt să nu se atingă şi în locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei… După ce se vor împlini zilele curăţirii ei pentru fiu sau pentru fiică, să aducă preotul la uşa cortului un miel de un an ardere de tot şi un pui de porumbel sau o turturică, jertfă pentru păcat; preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţa şi curată va fi de curgerea sângelui ei’’ (Levitic 12, 2-7).
În această zi s-au împlinit cele patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre necurăţie nu poate fi vorba când vorbim de Preacurata Fecioară Maria, căci ea a fost fecioară înainte de Naştere, în vremea Naşterii şi după Naştere, adică în vecii vecilor. Cărţile noastre bisericeşti o numesc ,,mai curată decât strălucirile soarelui’’. Dar din smerenie şi din dragoste pentru Legea lui Dumnezeu, a adus pe Pruncul Iisus spre a-L închina Domnului. Nu a adus jertfa celor bogaţi, mielul de un an, ci o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, cum obişnuiau cei mai săraci, pentru că săracă era Fecioara şi în sărăcie a crescut şi Pruncul Iisus.
La templu aştepta de mulţi ani să vină această zi sfântă Dreptul Simeon, cel încărcat de ani mulţi, pentru că lui i se vestise că nu va muri până când nu va ţine în braţele sale pe Mântuitorul lumii. Ce privilegiu, ce cinste i s-a dat acestui om! L-a luat în braţe pe Prunc, a binecuvântat pe Dumnezeu şi L-a rugat să-i facă dezlegarea din trup, cu cuvintele: ,,Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor’’ (Luca 2, 29-31).
La templu s-a rânduit de Dumnezeu să fie şi Ana Proorociţa, cea care ,,de templu nu se depărta, slujind ziua şi noaptea în post şi în rugăciuni’’ (Luca 2, 37).
Din vremea binecredinciosului împărat Iustinian, Biserica are această zi sfântă de sărbătoare, căci cinstind după cuviinţă Întâmpinarea Domnului, au încetat molima şi cutremurul ce se abătuseră asupra Bizanţului şi Antiohiei.
Presbiter Iovița Vasile
În această zi s-au împlinit cele patruzeci de zile de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre necurăţie nu poate fi vorba când vorbim de Preacurata Fecioară Maria, căci ea a fost fecioară înainte de Naştere, în vremea Naşterii şi după Naştere, adică în vecii vecilor. Cărţile noastre bisericeşti o numesc ,,mai curată decât strălucirile soarelui’’. Dar din smerenie şi din dragoste pentru Legea lui Dumnezeu, a adus pe Pruncul Iisus spre a-L închina Domnului. Nu a adus jertfa celor bogaţi, mielul de un an, ci o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, cum obişnuiau cei mai săraci, pentru că săracă era Fecioara şi în sărăcie a crescut şi Pruncul Iisus.
La templu aştepta de mulţi ani să vină această zi sfântă Dreptul Simeon, cel încărcat de ani mulţi, pentru că lui i se vestise că nu va muri până când nu va ţine în braţele sale pe Mântuitorul lumii. Ce privilegiu, ce cinste i s-a dat acestui om! L-a luat în braţe pe Prunc, a binecuvântat pe Dumnezeu şi L-a rugat să-i facă dezlegarea din trup, cu cuvintele: ,,Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor’’ (Luca 2, 29-31).
La templu s-a rânduit de Dumnezeu să fie şi Ana Proorociţa, cea care ,,de templu nu se depărta, slujind ziua şi noaptea în post şi în rugăciuni’’ (Luca 2, 37).
Din vremea binecredinciosului împărat Iustinian, Biserica are această zi sfântă de sărbătoare, căci cinstind după cuviinţă Întâmpinarea Domnului, au încetat molima şi cutremurul ce se abătuseră asupra Bizanţului şi Antiohiei.
Presbiter Iovița Vasile
Despre societatea anticreștină pe înțelesul tuturor membrilor ei
Societatea vremurilor de pe urmă sau societatea anticreștină (antihristică) este societatea în care DEJA ne aflăm în acest moment. Ea este în plină desfășurare…
Două dintre caracteristicile sau componentele ei de bază le constituie ecumenismul (religia, unanim acceptată, oficial,a acestei societăți, de către toate entitățile religioase) și , digitalizarea (implementarea numărului/ numelui/peceții fiarei tuturor membrilor acestei societăți).
Punctul comun al acestor două componente de bază ale acestei societăți, este acela că amândouă urmăresc același scop (chiar dacă pe căi diferite), esențial, lepădarea sau despărțirea de Dumnezeu, fie prin erezie, fie prin tehnologie (tehnologie condiționată să fie accesată doar prin acceptarea numărului 666).
De ce această tehnologie are ca scop final lepădarea de Dumnezeu? Sau de ce folosirea unui număr sau numărului 666, prin intermediul tehnologiei, ne desparte de Dumnezeu? Pentru că, în cazul creștinului, botezat în numele Domnului sau care se identifică cu Hristos, i se cere de către societatea anticreștină, să se identifice cu numele fiarei/Antihristului pentru a putea beneficia de serviciile societății sau pentru a fi recunoscut /acceptat ca membru cu drepturi depline al ei…
Orice persoană din această societate anticreștină, care nu va primi, nu va folosi, nu va accepta sau nu se va identifica cu acest număr/nume, va fi exclusă din această societate, nerecunoscută de către ea sau privată de orice drept, iar…,în final, o persoană care ,,pune în pericol siguranța și ordinea” acestei societăți, așa cum limpede ne arată Sfântul Ierarh Mucenic Ermoghen că: stăpânitorii acestei societăți, spre final, vor emite un decret special pentru aceste persoane ,,indezirabile” prin care ,, să fie stârpiți cei care merg împotriva stăpânirii, dar nu din pricina religiei lor, ci pentru că vor fi socotiți dușmani ai poporului, teroriști, ca unii prin care poporul se pângărește…”
Sfântul Ierarh Mucenic Ermoghen:
În curând va fi inaugurată împărăția anticreștină pe pământ. Iar pentru ca acest eveniment să aibă loc, Domnul are nevoie SĂ-I DESPARTĂ PE ADEVĂRAȚII CREȘTINI DE SOCIETATEA ȘI LUMEA ANTICREȘTINĂ, printr-o pecetluire tainică a celor aleși . Acea pecete le va da putere pentru a ține piept prigoanei împotriva creștinilor în tot răstimpul dăinuirii împărăției anticreștine și chiar în însăși perioada de domnie a lui Antihrist (timp de trei ani și jumătate).
Împărăția anticreștină va fi înființată înainte de domnia propriu-zisă a lui Antihrist și nu se știe câți ani va dura. Ea va pregăti terenul pentru venirea Antihristului care își va face apariția ca rege și exponent al nemerniciilor și fărădelegilor acesteia. Împărăția anticreștină este societatea vremurilor celor de pe urmă, închipuită prin
,,curva Babilonului” (să ne aducem aminte de forma costrucției /clădirii Parlamentului European, care reproduce Turnul Babel…n.m.).
Aceasta nu are un conducător permanent, ci guvernează ea însăși, atât norodul, cât și regatele, aflându-se sub cârmuirea satanei și a duhului lui Antihrist. Este o epocă a
auto-guvernării. Societatea însăși este cea care conduce în timp ce duhul lui Antihrist îi dictează ce să facă. Iar acest lucru este mărturisit în chip lămurit, de vreme ce ea, societatea, șade pe fiara stacojie. Iată de ce creștinii vor fi pecetluiți, pentru a fi separați de ceilalți printr-o pecete. Adevărații creștini vor trăi într-o izolare desăvârșită, fără a se supune vreunei legi statornicite. (…)
…Însă în vremurile anticreștine cele de pe urmă* și în zilele domniei lui Antihrist *, adevărații creștini nu se vor supune îndatoririlor civile, deoarece însuși satana dimpreună cu Antihristul vor fi la putere; ei sunt dușmani înverșunaţi ai Domnului nostru Iisus Hristos și, prin urmare, legile pe care le vor institui vor fi împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii, iar cel care se va supune acestora chiar și fără să voiască, acela va deveni un complice al Antihristului și va fi lepădat de Dumnezeu…”, ne spune Sfântul Ierarh Mucenic Ermoghen.
Obs.: * Deci , adevărații creştini nu se vor supune îndatoririlor civile atât în timpul domniei propriu-zise a lui Antihrist ( cei trei ani și jumătate), cât și înainte de aceasta…Asta apropo de cei ce stau liniștiți până la venirea lui Antihrist, căci până atunci, chipurile,
,,nu va fi nici o problemă”…Glasul șarpelui…
Iona
Două dintre caracteristicile sau componentele ei de bază le constituie ecumenismul (religia, unanim acceptată, oficial,a acestei societăți, de către toate entitățile religioase) și , digitalizarea (implementarea numărului/ numelui/peceții fiarei tuturor membrilor acestei societăți).
Punctul comun al acestor două componente de bază ale acestei societăți, este acela că amândouă urmăresc același scop (chiar dacă pe căi diferite), esențial, lepădarea sau despărțirea de Dumnezeu, fie prin erezie, fie prin tehnologie (tehnologie condiționată să fie accesată doar prin acceptarea numărului 666).
De ce această tehnologie are ca scop final lepădarea de Dumnezeu? Sau de ce folosirea unui număr sau numărului 666, prin intermediul tehnologiei, ne desparte de Dumnezeu? Pentru că, în cazul creștinului, botezat în numele Domnului sau care se identifică cu Hristos, i se cere de către societatea anticreștină, să se identifice cu numele fiarei/Antihristului pentru a putea beneficia de serviciile societății sau pentru a fi recunoscut /acceptat ca membru cu drepturi depline al ei…
Orice persoană din această societate anticreștină, care nu va primi, nu va folosi, nu va accepta sau nu se va identifica cu acest număr/nume, va fi exclusă din această societate, nerecunoscută de către ea sau privată de orice drept, iar…,în final, o persoană care ,,pune în pericol siguranța și ordinea” acestei societăți, așa cum limpede ne arată Sfântul Ierarh Mucenic Ermoghen că: stăpânitorii acestei societăți, spre final, vor emite un decret special pentru aceste persoane ,,indezirabile” prin care ,, să fie stârpiți cei care merg împotriva stăpânirii, dar nu din pricina religiei lor, ci pentru că vor fi socotiți dușmani ai poporului, teroriști, ca unii prin care poporul se pângărește…”
Sfântul Ierarh Mucenic Ermoghen:
În curând va fi inaugurată împărăția anticreștină pe pământ. Iar pentru ca acest eveniment să aibă loc, Domnul are nevoie SĂ-I DESPARTĂ PE ADEVĂRAȚII CREȘTINI DE SOCIETATEA ȘI LUMEA ANTICREȘTINĂ, printr-o pecetluire tainică a celor aleși . Acea pecete le va da putere pentru a ține piept prigoanei împotriva creștinilor în tot răstimpul dăinuirii împărăției anticreștine și chiar în însăși perioada de domnie a lui Antihrist (timp de trei ani și jumătate).
Împărăția anticreștină va fi înființată înainte de domnia propriu-zisă a lui Antihrist și nu se știe câți ani va dura. Ea va pregăti terenul pentru venirea Antihristului care își va face apariția ca rege și exponent al nemerniciilor și fărădelegilor acesteia. Împărăția anticreștină este societatea vremurilor celor de pe urmă, închipuită prin
,,curva Babilonului” (să ne aducem aminte de forma costrucției /clădirii Parlamentului European, care reproduce Turnul Babel…n.m.).
Aceasta nu are un conducător permanent, ci guvernează ea însăși, atât norodul, cât și regatele, aflându-se sub cârmuirea satanei și a duhului lui Antihrist. Este o epocă a
auto-guvernării. Societatea însăși este cea care conduce în timp ce duhul lui Antihrist îi dictează ce să facă. Iar acest lucru este mărturisit în chip lămurit, de vreme ce ea, societatea, șade pe fiara stacojie. Iată de ce creștinii vor fi pecetluiți, pentru a fi separați de ceilalți printr-o pecete. Adevărații creștini vor trăi într-o izolare desăvârșită, fără a se supune vreunei legi statornicite. (…)
…Însă în vremurile anticreștine cele de pe urmă* și în zilele domniei lui Antihrist *, adevărații creștini nu se vor supune îndatoririlor civile, deoarece însuși satana dimpreună cu Antihristul vor fi la putere; ei sunt dușmani înverșunaţi ai Domnului nostru Iisus Hristos și, prin urmare, legile pe care le vor institui vor fi împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii, iar cel care se va supune acestora chiar și fără să voiască, acela va deveni un complice al Antihristului și va fi lepădat de Dumnezeu…”, ne spune Sfântul Ierarh Mucenic Ermoghen.
Obs.: * Deci , adevărații creştini nu se vor supune îndatoririlor civile atât în timpul domniei propriu-zise a lui Antihrist ( cei trei ani și jumătate), cât și înainte de aceasta…Asta apropo de cei ce stau liniștiți până la venirea lui Antihrist, căci până atunci, chipurile,
,,nu va fi nici o problemă”…Glasul șarpelui…
Iona
Sfântul Anatolie de la Optina: De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioși care nu au alte virtuți, vor primi cununi numai pentru stăruința în Credință
,,Acești urâtori ai vieții monahale, care au numai înfățișarea credinței (ecumeniștii n.m.), se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire și înlesniri lumești, dar amenințându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor amenințări, cei împuținați cu sufletul vor fi foarte umiliți, chinuiți de propria neputință.
De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioși care nu au alte virtuți, vor primi cununi numai pentru stăruința în Credință, după cuvântul Domnului: ,, Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi și Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc”(Matei 10,32).(…)
Însă în acele zile, vai monahilor legați de averi și bogății și care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înșiși să se robească ereticilor. Își vor adormi conștiința spunând: ,,Vom cruța mănăstirea și Domnul ne va ierta”.
Nenorociți și orbiți, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) și rătăciți (ecumeniști n.m.), diavolul va intra în mănăstire și că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci.
Dar Dumnezeu este mai puternic decât diavolul și nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creștini adevărați, până la sfârșitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice și pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgonește harul și desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în așa fel să-l socotești pe eretic, încât ,,să-ți fie ție ca un păgân și vameș”(Matei 18,17).”
De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioși care nu au alte virtuți, vor primi cununi numai pentru stăruința în Credință, după cuvântul Domnului: ,, Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi și Eu înaintea Tatălui Meu celui Ceresc”(Matei 10,32).(…)
Însă în acele zile, vai monahilor legați de averi și bogății și care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înșiși să se robească ereticilor. Își vor adormi conștiința spunând: ,,Vom cruța mănăstirea și Domnul ne va ierta”.
Nenorociți și orbiți, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) și rătăciți (ecumeniști n.m.), diavolul va intra în mănăstire și că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci.
Dar Dumnezeu este mai puternic decât diavolul și nu-i va părăsi niciodată pe robii Săi. Vor exista mereu creștini adevărați, până la sfârșitul veacurilor, dar ei vor alege locuri singuratice și pustii. Nu te teme de necazuri, ci teme-te de primejdioasa rătăcire, căci ea izgonește harul și desparte de Hristos; din care pricină, Domnul a poruncit ca în așa fel să-l socotești pe eretic, încât ,,să-ți fie ție ca un păgân și vameș”(Matei 18,17).”
La Mănăstirea Dintr-Un Lemn s-a schimbat jupâneasa
Emanuela Oprea a fost stareța acestei Mănăstiri din vremuri imemoriale, din mileniul trecut, fiind înscăunată de ofițerul de securitate Gherasim Cristea, venit în 1984 la Râmnicu-Vâlcea pe post de episcop. Acum aflăm că a fost schimbată, în locul ei fiind adusă monahia Nazaria de la Mănăstirea Arnota. Cele de mai jos explică de ce Emanuela a fost atât de longevivă, ca stareță.
La ceas de bilanț, nu pot să nu reamintesc una (de fapt, mai multe!) din isprăvile sale de vârf, din vremea când Părintele Chesarie Gheorghescu (+2017) trăia ca duhovnic al Mănăstirii. Profesor eminent de Teologie, Director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeș, Exarh mănăstiresc la București, Părintele Chesarie și-a petrecut ultimii ani din viață la Mănăstirea sa de suflet, Dintr-Un Lemn.
Părintele Chesarie se afla în neputințele bătrânețelor. Jupâneasa Emanuela Oprea avea obiceiul de a se îmbăta strașnic și atunci mergea la chilia Părintelui, îl bătea zdravăn, izbindu-l, uneori, cu capul de pereți. Obiceiul acesta îl avea din vremea când trăia Gherasim Cristea, om fără milă, persecutor neîmpăcat al Părintelui Chesarie. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, pentru că, sunt sigur, Părintele i-a iertat.
Am rememorat aceste fapte pentru a înțelege de ce se degradează viața duhovnicească din mănăstirile noastre. Ecumeniștii le pustiesc, pur și simplu. În Episcopia Sălajului avem 6 mănăstiri, două schituri și 20 de monahi și monahii. Și numărul e în scădere.
Presbiter Iovița Vasile
La ceas de bilanț, nu pot să nu reamintesc una (de fapt, mai multe!) din isprăvile sale de vârf, din vremea când Părintele Chesarie Gheorghescu (+2017) trăia ca duhovnic al Mănăstirii. Profesor eminent de Teologie, Director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeș, Exarh mănăstiresc la București, Părintele Chesarie și-a petrecut ultimii ani din viață la Mănăstirea sa de suflet, Dintr-Un Lemn.
Părintele Chesarie se afla în neputințele bătrânețelor. Jupâneasa Emanuela Oprea avea obiceiul de a se îmbăta strașnic și atunci mergea la chilia Părintelui, îl bătea zdravăn, izbindu-l, uneori, cu capul de pereți. Obiceiul acesta îl avea din vremea când trăia Gherasim Cristea, om fără milă, persecutor neîmpăcat al Părintelui Chesarie. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, pentru că, sunt sigur, Părintele i-a iertat.
Am rememorat aceste fapte pentru a înțelege de ce se degradează viața duhovnicească din mănăstirile noastre. Ecumeniștii le pustiesc, pur și simplu. În Episcopia Sălajului avem 6 mănăstiri, două schituri și 20 de monahi și monahii. Și numărul e în scădere.
Presbiter Iovița Vasile
Hulă împotriva Duhului Sfânt în săptămâna ecumenistă
Din tot Capitolul 4 al Epistolei către Efeseni, a fost ales pentru săptămâna ecumenistă din acest an comentarea versetului: ,,Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre.” Dacă ar fi fost comentat cu obiectivitate, în spiritul Canoanelor ortodoxe, s-ar fi văzut dacă, în cazul de față, este vorba despre Duh cu majusculă sau de duh scris cu literă mică. Dacă Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, oare ce fel de duh călăuzește ideologia ecumenistă bazată pe minciună? De ce ierarhia Bisericii Ortodoxe Române schimbă Credința Ortodoxă păstrată de milenii cu o ideologie pierzătoare de suflete?
Versetul respectiv trebuia comentat în Duh și în Adevăr, așa cum a fost scris, nu ,,reeducat” în duh ecumenist! Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă prin acel verset la despătimire, iluminare și îndumnezeire. Dobândirea Duhului Sfânt este scopul viețuirii creștine. Folosirea acestui verset pentru a duce lumea în eroare prin ideologia ecumenistă reprezintă un rod al duhurilor necurate și o hulă împotriva Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel are în vederea relația omului cu Dumnezeu, în timp ce ecumeniștii forțează înțelesuri pentru a legitima unirea tuturor confesiunilor, inclusiv a celor care proferează blasfemii împotriva Maicii Domnului ori a icoanelor ortodoxe sau legitimează trufia papistașă.
Nu avem voie să uităm că în anul 1948, când, după un șir de trădări la vârf și după ce s-a înființat Consiliul Mondial al ,,bisericilor”, s-a început și prigoana comunisto-ecumenistă a celor care s-ar fi putut opune ecumenismului. Aceasta să fie iubirea creștină?
Dacă privim filmări din interior și din exterior de la aceste întâlniri, ne dăm seama de dramatismul situației. În interior se forțează înțelesuri în vederea obținerii legitimității ecumenismului, iar în exterior dubele de jandarmi îi intimidează pe ortodocșii care își văd trădată Credința chiar de către păstorii lor.
De ce nu s-a comentat întreg Capitolul 4 al Epistolei către Efeseni? Pentru că alte versete nu numai că nu pot fi ,,reeducate”, ci le sunt spre mustrare celor care nu au gânduri curate:
,,De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
Este un Domn, o credinţă, un botez,
Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
Pentru aceea zice: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”.Iar aceea că „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos.
Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste.
Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor;
Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus;
să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare,
și să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,
și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.
Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.”
(Efeseni, 4)
Dacă Hristos este capul Bisericii, de ce Papa tânjește să fie cap al ideologiei ecumeniste? Dacă Sfântul Apostol spune că există o singură credință mântuitoare, de ce nu se dorește mântuirea tuturor oamenilor mergând pe calea arătată de sfinți? De ce au fost validate prin Sinodul din Creta mai multe confesiuni? În ce scop sunt sfidate Canoanele ortodoxe? De ce impunerea ecumenismului beneficiază de sprijin politic și chiar militar? Ce se întâmplă cu România dacă renunță la Ortodoxie și acceptă ideologia ecumenistă? Este mai ușor de distrus, așa cum deja se observă… Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Trădările pe planurile economic și politic nu ar fi posibile în România fără trădarea pe plan religios.
Doamne, Iisuse Hristoase, arată-ne tuturor Calea, Adevărul și Viața! Ajută-ne în aceste vremuri de cernere să facem voia Ta!
Sora Pelaghia
Versetul respectiv trebuia comentat în Duh și în Adevăr, așa cum a fost scris, nu ,,reeducat” în duh ecumenist! Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă prin acel verset la despătimire, iluminare și îndumnezeire. Dobândirea Duhului Sfânt este scopul viețuirii creștine. Folosirea acestui verset pentru a duce lumea în eroare prin ideologia ecumenistă reprezintă un rod al duhurilor necurate și o hulă împotriva Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel are în vederea relația omului cu Dumnezeu, în timp ce ecumeniștii forțează înțelesuri pentru a legitima unirea tuturor confesiunilor, inclusiv a celor care proferează blasfemii împotriva Maicii Domnului ori a icoanelor ortodoxe sau legitimează trufia papistașă.
Nu avem voie să uităm că în anul 1948, când, după un șir de trădări la vârf și după ce s-a înființat Consiliul Mondial al ,,bisericilor”, s-a început și prigoana comunisto-ecumenistă a celor care s-ar fi putut opune ecumenismului. Aceasta să fie iubirea creștină?
Dacă privim filmări din interior și din exterior de la aceste întâlniri, ne dăm seama de dramatismul situației. În interior se forțează înțelesuri în vederea obținerii legitimității ecumenismului, iar în exterior dubele de jandarmi îi intimidează pe ortodocșii care își văd trădată Credința chiar de către păstorii lor.
De ce nu s-a comentat întreg Capitolul 4 al Epistolei către Efeseni? Pentru că alte versete nu numai că nu pot fi ,,reeducate”, ci le sunt spre mustrare celor care nu au gânduri curate:
,,De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
Este un Domn, o credinţă, un botez,
Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
Pentru aceea zice: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”.Iar aceea că „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
Ca să nu mai fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos.
Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste.
Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor;
Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos, dacă, într-adevăr, L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus;
să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare,
și să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,
și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.
Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.”
(Efeseni, 4)
Dacă Hristos este capul Bisericii, de ce Papa tânjește să fie cap al ideologiei ecumeniste? Dacă Sfântul Apostol spune că există o singură credință mântuitoare, de ce nu se dorește mântuirea tuturor oamenilor mergând pe calea arătată de sfinți? De ce au fost validate prin Sinodul din Creta mai multe confesiuni? În ce scop sunt sfidate Canoanele ortodoxe? De ce impunerea ecumenismului beneficiază de sprijin politic și chiar militar? Ce se întâmplă cu România dacă renunță la Ortodoxie și acceptă ideologia ecumenistă? Este mai ușor de distrus, așa cum deja se observă… Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Trădările pe planurile economic și politic nu ar fi posibile în România fără trădarea pe plan religios.
Doamne, Iisuse Hristoase, arată-ne tuturor Calea, Adevărul și Viața! Ajută-ne în aceste vremuri de cernere să facem voia Ta!
Sora Pelaghia
Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur
În vremea împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118), s-au stârnit oarecari dispute între credincioşii Sfintei Biserici în privinţa celor trei Mari Dascăli şi Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. O parte din ei aveau mare evlavie pentru Sfântul Vasile cel Mare, spunând că nu era îngăduitor cu cei care nesocoteau legile Dumnezeieşti şi nu ierta prea uşor pe cei căzuţi în păcat. Alţii spuneau că Sfântul Grigorie ar fi cel dintâi pentru că era foarte învăţat şi sporit cu înţelepciunea. Cei care iubeau cu deosebire pe Sfântul Ioan Gură de Aur credeau că acestuia i se cuvine întâietatea, pentru frumuseţea vorbirii sale şi pentru că pe mulţi îi aducea la pocăinţă.
Credincioşii aveau dreptate când vorbeau cu ardoare despre cei Trei Mari Sfinţi, căci Dumnezeu îi împodobise pe toţi cu daruri alese şi fiecare se străduia să folosească aceste daruri spre binele şi mântuirea oamenilor. Greşeau atunci când făceau ierarhizări, în temeiul cărora s-au dezbinat, şi căutau să-şi impună fiecare punctul de vedere.
Văzând aceste dispute inutile, cei Trei Sfinţi Ierarhi s-au arătat Episcopului Ioan al Evhaitenilor, fiecare pe rând, apoi toţi trei împreună şi i-au spus: ,,Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de Dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează. Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se sfădesc luptându-se pentru noi, să nu se despartă, căci pentru aceasta ne-am sârguit şi noi cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem la unire. Deci pomeneşte-ne pe noi împreună într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă şi ne fă nouă praznic cuviincios’’
Episcopul Ioan al Evhaitenilor a ascultat glasul Dascălilor Bisericii şi ai lumii şi s-a dus la cei care se certau pentru ei. Le-a spus cuvintele vrednice de crezare şi dezbinările au încetat, căci fiecare a dat cinstea cuvenită celor Trei Sfinţi Ierarhi. Astfel s-a rânduit ca ei să fie pomenţi în aceaşi zi, 30 ianuarie, în fiecare an (După Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 610-611).
Presbiter Iovița Vasile
Ai noștri tineri…
…la Paris învață/ La gît cravatei cum se leagă nodul,/ Ș-apoi ni vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor istet de oaie creață.
Așa era pe vremea lui Eminescu. După trecerea anilor, lucrurile s-au schimbat radical. Tinerii sunt cuprinși brusc de dragostea de carte. După ce-au bălmăjit ce-au putut prin Țară, au fost recrutați și trimiși prin Franța, Elveția, SUA și Italia, zice-se, pentru studii mai înalte. Să nu fim naivi, pretextul studiilor e folosit spre a ne îmbrobodi pe noi, muritorii de rând. În fapt, ei sunt pregătiți temeinic pentru misiunile ce urmează a li se încredința după întoarcerea în Țară. Sunt spălați pe creier, li se inoculează tot felul de idei bizare, li se modelează comportamentul, le sunt speculate slăbiciunile și viciile (sodomite) și sunt îndatorați pînă peste cap de cei care i-au trimis. Cu sume bănești, evident. Studiile, câte sunt, se fac în dorul lelii.
Reveniți acasă, li se încredințează rolurile pentru care au fost pregătiți. Fie în viața politică, fie în cea bisericească.
Cum credeți că a ajuns bietul Nicușor Dan la Paris, după ce și-a lăsat baltă studiile în București? Nici n-a mai contat faptul că nu era licențiat. Cum-necum, s-a întors purtând povara unui masterat la Ecole Normale (extrem de normală!) Superieure și, atenție!, a unui doctorat la Universitatea din Paris. Bașca faptul că era olimpic. Așa îl iei pe Nimea din drum și-l faci președinte al Romaniei, Vorba vine, președinte.
Cei care s-au dedicat studiului Sfintei Teologii urmează același tip de traseu, desenat de puterea lumească și străbătut conștiincios de ai noștri tineri. Au fost recrutați din Facultate și nu se opresc pînă nu ocupă un scaun arhieresc în Biserica noastră. Au făcut stagii de pregătire în Elveția protestantă sau în Italia papistașă și vin la fel, cu masterate și doctorate care contează doar la impresia artistică, în ochii naivilor. Fără această pregătire în străinătate, nimeni nu va fi ales episcop, oricâte stele ar avea în frunte. Contează cele de sub reverendă.
Să ne mai mirăm că ciuma ecumenistă a pătruns atât de adânc in Biserica noastră?
Presbiter Iovița Vasile
De ce se tem ierarhii ecumeniști
Au o teamă patologică de cei ce se îngrădesc de erezie. Știu că din acel moment nu vor mai avea liniște în eparhiile lor. Sunt perfect conștienți că aceia care au întrerupt pomenirea lor, au făcut-o având temei solid în Sfintele Scripturi, în Sfintele Canoane și în tradiția Bisericii. Își dau seama de poziția precară în care se găsesc ei, propovăduind ereziile ecumeniste, dar nu mai sunt stăpâni pe voința lor. Statutul lor e acela de executanți docili. Atât.
Am experiența proprie cu fostul episcop al Sălajului, Petroniu, căzut în dizgrație și prăbușit în anonimat, care a trimis vreo șase preoți să mă convingă să slujesc la biserica din sat, ultima oară chiar acceptând să nu-l pomenesc. A dat Dumnezeu să rămân ferm pe pozițiile Sfintelor Canoane.
Se tem cinstiții ierarhi de Sinodiconul de la Duminica Ortodoxiei, de aceea l-au și cenzurat din cărțile bisericești, încât a fost o vreme în care părea pierdut, deoarece puțini știau de existența lui. A dat Dumnezeu ca Părintele Iustin Pîrvu să reediteze Molitfelnicul din 1896 și așa am aflat de Sinodiconul uitat. Un număr mic de preoți îl citesc la Duminica Ortodoxiei. Sinodiconul nu este o slujbă a neputinței, o slujbă de décor, El este cuvânt cu putere multă și faptul e generator de spaime în rândul ierarhilor ecumeniști.
Ecumeniștii se mai tem de Daniel și de stăpânii lor care i-au adus în scaunele episcopale, nu cumva să le greșească, să le iasă din voie, să-i nemulțumească cu ceva. E o slugărnicie care provoacă lehamite.
Relatez un fapt real, care poate stârni ilaritate. Unul din pseudo-ierarhii români se lăuda sus și tare că n-a semnat documentele eretice din Creta, dar apoi, speriat, a adaugat imediat: ,,Asta nu înseamnă că nu sunt de acord cu ele”.
Presbiter Iovița Vasile
Am experiența proprie cu fostul episcop al Sălajului, Petroniu, căzut în dizgrație și prăbușit în anonimat, care a trimis vreo șase preoți să mă convingă să slujesc la biserica din sat, ultima oară chiar acceptând să nu-l pomenesc. A dat Dumnezeu să rămân ferm pe pozițiile Sfintelor Canoane.
Se tem cinstiții ierarhi de Sinodiconul de la Duminica Ortodoxiei, de aceea l-au și cenzurat din cărțile bisericești, încât a fost o vreme în care părea pierdut, deoarece puțini știau de existența lui. A dat Dumnezeu ca Părintele Iustin Pîrvu să reediteze Molitfelnicul din 1896 și așa am aflat de Sinodiconul uitat. Un număr mic de preoți îl citesc la Duminica Ortodoxiei. Sinodiconul nu este o slujbă a neputinței, o slujbă de décor, El este cuvânt cu putere multă și faptul e generator de spaime în rândul ierarhilor ecumeniști.
Ecumeniștii se mai tem de Daniel și de stăpânii lor care i-au adus în scaunele episcopale, nu cumva să le greșească, să le iasă din voie, să-i nemulțumească cu ceva. E o slugărnicie care provoacă lehamite.
Relatez un fapt real, care poate stârni ilaritate. Unul din pseudo-ierarhii români se lăuda sus și tare că n-a semnat documentele eretice din Creta, dar apoi, speriat, a adaugat imediat: ,,Asta nu înseamnă că nu sunt de acord cu ele”.
Presbiter Iovița Vasile
Mărturisitori împotriva ecumenismului în săptămâna de spurcăciune comună – 25.01.2026
Peste 60 de ortodocși au fost prezenți anul acesta să mărturisească Ortodoxia în fața ecumeniștilor și a ereticilor condamnați de Sinoade, adunați la biserica Parcul Domeniilor Cașin din Capitală. Au participat și vreo trei preoți și câțiva monahi. Momentul culminant al manifestației, când invitații eterodocși și cei care s-au rugat împreună cu ei ies din lăcașul de cult:
Jandarmii complici cu ecumeniștii – citiți mai jos!
Ca de obicei, organizatorii ecumeniști au chemat jandarmii să-i „păzească” de strigătele credincioșilor ortodocși și să instaleze garduri pentru a îngrădi, pe cât posibil, libertatea de expresie și de a mărturisi Credința cea adevărată.
După obișnuitele explicații, cum că nu este un protest organizat, ci mai degrabă o manifestație religioasă, care nu necesită autorizare (conform legii 60/1991, art. 3 – AICI), au fost legitimați cei mai vocali dintre participanți, căci vorba aceea: să fie bine să nu fie rău…
Apoi, în discuțiile cu unii dintre jandarmi, s-a pus problema de ce nu sunt lăsați și manifestanții, care sunt ortodoși, să intre în biserica, la acea „slujbă” sau eveniment. Evident, nu-și dorea nimeni să stea să se roage cu ei, ci doar să le strige câte ceva.
S-a ajuns la concluzia că oamenii ar putea să intre, dar organizatorul ar solicita să fie scoși afară, bineînțeles ilegal, pentru că nu are dreptul nimeni să interzică unui ortodox accesul într-o biserică ortodoxă.
Exprimarea jandarmilor a fost: „noi vă lăsăm, dar organizatorul poate să nu vă permită…”.
Câteva minute mai târziu s-a dovedit că aceasta era o minciună. Aveau ordin să nu lase manifestații să tulbure liniștea rugăciunii ecumeniste cu papistași romano, greco-catolici, anglicani, lutherani, armeni și reformați.
Ce s-a întâmplat? Un domn, de vreo 60 și ceva de ani, se plimba prin zonă, între manifestanți și gardul bisericii, întrebând ce protest e și că el vrea să intre la slujbă, căci l-a chemat părintele și că e consilier parohial. I s-a explicat că nu e bine să intre să se roage cu toți ereticii, dar el insista că e consilier și trebuie să fie acolo.
Timp de vreo douăzeci de minute a făcut încercări inutile de a intra, s-a legitimat și mai avea un pic să se jure că este consilier și trebuie să fie prezent, dar nici jandarmii de la intrările laterale ale curții și nici paznicul de la usă, nu-l recunoșteau ca fiind „de-al lor”.
După lungi discuții, la care a participat și cineva dintre manifestanți a fost devoalat RIDICOLUL SITUAȚIEI.
Așadar, pe lângă faptul că pseudo-episcopul trădător care patronează spurcăciunea ecumenistă, vine cu cel puțin o oră și jumătate înainte pentru a nu fi incomodat de manifestanți și pleacă ultimul, tot peste vreo oră și ceva, după ce nu mai rămâne urmă de ortodox mărturisitor, evitând să fie apostrofat și huiduit, un alt ELEMENT RIDICOL DE ORGANIZARE este că… AVEAU PAROLĂ!
Nimeni nu intra în curte și în biserică dacă nu spunea parola. Și parola era: „AM FOST ȘI DIMINEAȚĂ LA SLUJBĂ”. O știa și paznicul de la firma „Guard One” și o știau și jandarmii. Cei care spuneau acea parolă erau escortați de jandarmi pe scări și preluați de agentul de pază de la usă.
Dar sămanul consilier, Neculai Spânu, fusese sărit din schema de organizare și nu l-a informat nimeni că trebuie să spună vreo parolă. Omul a fost șocat și revoltat să afle asta și „păzitorii” evenimentului s-au amuzat pe seama lui. De data aceasta însă, l-a ferit Dumnezeu de amestecul cu ereticii.
Așadar jandarmii și paznicul de la intrare se fac complici cu ecumeniștii dinăuntru la o acțiune de discriminare și interzicere a libertății religioase – un drept garantat de Constituție!
Preluare de pe Daniel Vla, Ortodoxie, Țară, Românism
Este tăcere și tăcere…
Spun Sfinții Părinți că tăcerea e de aur…Taci tu, să vorbească faptele tale (sprijinite de harul dumnezeiesc)…
Dar, tot Sfinții Părinți spun că, în vreme de erezie, pe lângă faptul că tăcerea (ortodocșilor) este considerată consimțământ, ea este de asemenea echivalată cu ateismul…
Vreme este a tăcea, vreme este a vorbi…
Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire…
Iona
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici: Europa fără Hristos
Omul european, intelectualul, omul cu inima necurată și mintea murdară, omul cu caracterul lacom, a făcut un contract cu diavolul, a reînnoit vechiul contract al lui Adam, pentru a îndeplini voia diavolului și a vrut, cu ajutorul lui, să devină zeu. Într-adevăr, oamenii europeni, deși botezați în numele lui Hristos, s-au supus diavolului, tăgăduindu-L pe Hristos, pentru a primi decorația care i-ar face zei. Fiecare dintre ei L-a tăgăduit de Hristos, a scuipat crucea, a îngenuncheat în fața diavolului și a primit imediat titluri, cum ar fi: lord, baron, general…
Diavolul a făcut o promisiune falsă Europei că îi va face pe europeni zei, cu condiția ca aceștia să i se închine. Europenii l-au venerat, dar dracu nu i-a făcut zei, ci demoni. Aceasta a fost înșelăciunea lui.
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate omul să fie îndumnezeit. Dumnezeu S-a făcut Om pentru a-l face pe om Dumnezeu.
De-a lungul a două mii de ani, milioane de oameni au devenit mici dumnezei sau fii ai lui Dumnezeu. Cu ajutorul lui Dumnezeu, credință, bunătate, milă, dreptate, cu fapte virtuoase, lacrimi, martiriu, jertfă.
Dar, frații mei, Europa modernă a întors spatele pomului vieții și s-a îndreptat spre șarpe, asemenea străbunicii noastre Eva. A crezut în diavol și a făcut o alianță cu el.
S-a obligat față de el și a crezut în promisiunile sale.
Obligația lui era: Lepădarea de Hristos și distanțarea de calea Evangheliei.
Poruncile pe care omul european trebuia să le respecte erau: să fure, să jefuiască, să mintă, să comită adulter, să comită crime, fărădelegi și nedreptate. Promisiunea pe care a primit-o a fost: Dacă va face aceste lucruri, va deveni zeu.
Astfel, Europa timpului nostru repetă efortul zadarnic al Evei, Cain, Iuda și al restului slujitorilor cunoscuți ai lui Satan.
Text preluat (Maria Pietraru)
Diavolul a făcut o promisiune falsă Europei că îi va face pe europeni zei, cu condiția ca aceștia să i se închine. Europenii l-au venerat, dar dracu nu i-a făcut zei, ci demoni. Aceasta a fost înșelăciunea lui.
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate omul să fie îndumnezeit. Dumnezeu S-a făcut Om pentru a-l face pe om Dumnezeu.
De-a lungul a două mii de ani, milioane de oameni au devenit mici dumnezei sau fii ai lui Dumnezeu. Cu ajutorul lui Dumnezeu, credință, bunătate, milă, dreptate, cu fapte virtuoase, lacrimi, martiriu, jertfă.
Dar, frații mei, Europa modernă a întors spatele pomului vieții și s-a îndreptat spre șarpe, asemenea străbunicii noastre Eva. A crezut în diavol și a făcut o alianță cu el.
S-a obligat față de el și a crezut în promisiunile sale.
Obligația lui era: Lepădarea de Hristos și distanțarea de calea Evangheliei.
Poruncile pe care omul european trebuia să le respecte erau: să fure, să jefuiască, să mintă, să comită adulter, să comită crime, fărădelegi și nedreptate. Promisiunea pe care a primit-o a fost: Dacă va face aceste lucruri, va deveni zeu.
Astfel, Europa timpului nostru repetă efortul zadarnic al Evei, Cain, Iuda și al restului slujitorilor cunoscuți ai lui Satan.
Text preluat (Maria Pietraru)
Un Sfânt și povestea profesorului de la Sibiu
În anii ’50, pe vremea prigoanei comuniste, Arsenie Boca era deja considerat un om „periculos” de către Securitate. Nu pentru arme, nu pentru politică, ci pentru influența uriașă pe care o avea asupra oamenilor. Deși era urmărit, anchetat, mutat forțat dintr-o parte în alta, oamenii continuau să-l caute.
Printre ei se afla un profesor universitar din Sibiu, om rațional, ateu declarat, care mergea la biserică doar la înmormântări. Soția lui, însă, era grav bolnavă – medicii îi spuseseră clar că nu mai există soluții. Femeia slăbea pe zi ce trecea, iar durerea o consuma. Disperată, ea i-a cerut soțului: „Du-mă la părintele Arsenie.”
Profesorul a refuzat categoric: „Nu cred în preoți, în minuni și în superstiții.”
După câteva săptămâni, când femeia nu se mai putea ridica din pat, el a cedat. Nu din credință, ci din iubire și neputință. Au ajuns la Prislop. Era multă lume. Când au intrat în fața părintelui Arsenie, profesorul a vrut să explice situația medicală, cu termeni științifici. Arsenie Boca l-a oprit calm și i-a spus: „Nu tu ai adus-o aici. Ea m-a chemat.”
Apoi s-a întors spre femeie și i-a vorbit încet, câteva minute. Nu se știe exact ce i-a spus. La final, i-a spus doar atât: „Ridică-te și mergi acasă. Mai ai treabă în lumea asta.”
Profesorul a zâmbit ironic. Dar femeia s-a ridicat singură. Nu complet vindecată, nu brusc. Dar pe picioarele ei.
În lunile următoare, starea ei s-a îmbunătățit constant. Analizele nu mai arătau nimic din ce fusese înainte. Medicii au vorbit despre „remisie inexplicabilă”.
Profesorul nu a devenit fanatic. Nu a ținut discursuri religioase. Dar, ani mai târziu, le spunea studenților lui:
„Există lucruri pe care știința încă nu le poate măsura. Eu le-am văzut.”
După moartea părintelui Arsenie Boca, același profesor mergea în fiecare an la mormântul lui, în tăcere. Aprindea o lumânare și pleca. Fără să spună nimănui.
De ce această poveste este uimitoare.Nu pentru că ar vorbi despre o minune spectaculoasă, ci pentru că a schimbat un om care nu voia să fie schimbat.
Arsenie Boca nu a convins prin forță.
Nu a argumentat.
Nu a demonstrat.
A fost, pur și simplu, o întâlnire care a lăsat urme.
Adrian Prisecaru (Preluare de pe facebook)
Printre ei se afla un profesor universitar din Sibiu, om rațional, ateu declarat, care mergea la biserică doar la înmormântări. Soția lui, însă, era grav bolnavă – medicii îi spuseseră clar că nu mai există soluții. Femeia slăbea pe zi ce trecea, iar durerea o consuma. Disperată, ea i-a cerut soțului: „Du-mă la părintele Arsenie.”
Profesorul a refuzat categoric: „Nu cred în preoți, în minuni și în superstiții.”
După câteva săptămâni, când femeia nu se mai putea ridica din pat, el a cedat. Nu din credință, ci din iubire și neputință. Au ajuns la Prislop. Era multă lume. Când au intrat în fața părintelui Arsenie, profesorul a vrut să explice situația medicală, cu termeni științifici. Arsenie Boca l-a oprit calm și i-a spus: „Nu tu ai adus-o aici. Ea m-a chemat.”
Apoi s-a întors spre femeie și i-a vorbit încet, câteva minute. Nu se știe exact ce i-a spus. La final, i-a spus doar atât: „Ridică-te și mergi acasă. Mai ai treabă în lumea asta.”
Profesorul a zâmbit ironic. Dar femeia s-a ridicat singură. Nu complet vindecată, nu brusc. Dar pe picioarele ei.
În lunile următoare, starea ei s-a îmbunătățit constant. Analizele nu mai arătau nimic din ce fusese înainte. Medicii au vorbit despre „remisie inexplicabilă”.
Profesorul nu a devenit fanatic. Nu a ținut discursuri religioase. Dar, ani mai târziu, le spunea studenților lui:
„Există lucruri pe care știința încă nu le poate măsura. Eu le-am văzut.”
După moartea părintelui Arsenie Boca, același profesor mergea în fiecare an la mormântul lui, în tăcere. Aprindea o lumânare și pleca. Fără să spună nimănui.
De ce această poveste este uimitoare.Nu pentru că ar vorbi despre o minune spectaculoasă, ci pentru că a schimbat un om care nu voia să fie schimbat.
Arsenie Boca nu a convins prin forță.
Nu a argumentat.
Nu a demonstrat.
A fost, pur și simplu, o întâlnire care a lăsat urme.
Adrian Prisecaru (Preluare de pe facebook)