ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

„Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nicio comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este și a lor. Trebuie să spunem acest lucru cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre.
Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, e epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți.
Datorită faptului că toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în rândurile „Consiliului Mondial al bisericilor” și prin aceasta au trădat Ortodoxia, a venit vremea deplinei noastre îngrădiri.
Nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu apostații adevăratei Ortodoxii și trebuie să fim pregătiți, dacă va fi necesar, să ne retragem în „catacombe.”
Postura noastră de luptători și mărturisitori ai adevărului curat și neprihănit al lui Hristos ne conferă o mare responsabilitate, mai mult decât oricând altcândva în trecut.
Trebuie să ne amintim întotdeauna faptul că un păstor adevărat al adevăratei Biserici a lui Hristos nu poate niciodată și nu trebuie să aibă niciun alt interes decât acela al râvnei curate pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea turmei lui – numai spre aceasta trebuie să se concentreze toate gândurile lui, toate simțămintele și acțiunile sale, întotdeauna.”

„Vor veni vremuri în care oamenii nu-L vor mai prigoni pe Hristos pe față, ci Îl vor înlocui încet, fără zgomot.
Îl vor păstra în icoane, dar Îl vor scoate din viață;
Îi vor rosti numele, dar Îi vor lepăda poruncile.
Vor spune «cred», însă vor trăi ca și cum Dumnezeu nu vede, nu judecă și nu mântuiește.
Credința va deveni obicei, nu jertfă; rugăciunea – grabă fără lacrimi; spovedania – rară și fără durere pentru păcat.
Atacul cel mai mare nu va veni din afara Bisericii, ci dinlăuntrul ei: din comoditate, din dorința de a fi pe placul lumii.
Adevărul va fi îndulcit ca să nu rănească, Crucea micșorată ca să nu sperie, asceza batjocorită ca exagerare.
Sfinții vor fi admirați, dar nu urmați; harul va fi căutat fără pocăință, iar mângâierea fără schimbare de viață.
Mulți vor alerga după semne și minuni, dar vor fugi de tăierea voii.
Vor vorbi despre dragoste fără adevăr, despre pace fără luptă cu păcatul, despre unitate fără pocăință.
Dumnezeu nu va lipsi din lume, dar lumea va încerca să trăiască fără Dumnezeu.
În aceste vremuri, cei credincioși nu vor fi cei strălucitori, ci cei smeriți; nu cei zgomotoși, ci cei statornici.
Vor fi puțini, dar luminați: vor plânge în taină, vor posti fără laudă, vor suferi fără cârtire și vor iubi fără compromis cu minciuna.
Mântuirea nu va fi ușoară, ci posibilă doar pentru cei care vor rămâne până la capăt în adevăr, ascultare și cruce.”

„În vremurile din urmă răul și erezia vor stăpâni atât de mult, încât credincioșii nu vor mai găsi ierarh, preot, păstor, care să-i ferească de înșelări și să-i conducă pe calea mântuirii.
În acel moment credincioșii nu vor putea accepta îndrumări sigure de la oameni, însă îndrumătorul lor va fi scrierile Sfinților Părinți. În această perioadă fiecare credincios va fi responsabil de tot poporul Bisericii.
Fraților, este timpul să ne asumăm cu toții responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu și a istoriei.
Nu o luați pe drumuri alunecoase și alte înșelări de la episcopii și preoții voștri.
Nu vă faceți că nu vedeți, sunteți responsabili.”

„Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se călește. La fel și omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuiește. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenușă, fie oțel, în funcție de ceea ce se atinge.
.La fel se întâmplă și cu omul, și totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ține ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oțel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit.
Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu și vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijență, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtășit cu nevrednicie si a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.
Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă semințele și paiele; paiele le împrăștie vântul, iar semințele cad la picioarele Stăpânului si sunt strânse în jitnițe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă si trebuie sa ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecata cu noi însine și noi înșine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăință.
Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie și omul, care s-a înrobit păcatului.
Trebuie să știm că vine Judecata de Apoi și să ne raportăm cum se cuvine la acea zi și la acel eveniment. Trebuie să ne curățim sufletele și să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede și conștient, iar nu ca o jivină care-și ascunde capul ca să nu vadă primejdia.”

„Orice ai fi tu, cititorule, de vei primi cu inimă mulțumitoare, ca din mâna Domnului, tot ce ți se va întâmpla în viață (plăcut sau neplăcut) din voia sau cu îngăduința Domnului, fericit vei fi și bine-ți va fi !”

Text preluat – Adrian

„Ioane, urcă pe Cruce, să fii lângă Mine!” – Părintele Ioan Negruțiu, deținutul care a refuzat să fie scos din lagăr (+ 22 octombrie 2003). Un volum de documente CNSAS despre ”Preotul cu închidoarea satisfăcută
Părintele Teofil Părăian despre Părintele Ioan Negruțiu (întemnițat timp de 16 ani în închisorile comuniste), de la a cărui naștere în Ceruri se împlinesc 23 de ani († 22 octombrie): „Părintele Ioan Negruțiu i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult și pe care aș vrea să-l cunoaștem cu toții: „Să ai grijă să nu cazi. Și dacă cazi, să ai grijă să cazi cu fața în sus”. Asta înseamnă să nu uiți de Dumnezeu.”
„M-am născut într-un sat din spatele Lui Dumnezeu”, într-o familie cu cinci copii, își aducea aminte Părintele Ioan Negruțiu de locul nașterii sale. Firav și bolnav încă de la naștere, i s-a pregătit sicriul când împlinea trei luni; Dumnezeu însă a făcut ca acesta să devină troaca din care se hrănea capra, simbol al sărăciei în care trăia familia sa.

Orfani de la o vârstă fragedă, mai întâi de mamă, apoi și de tată, cei cinci copii au crescut sub oblăduirea plină de dragoste a surorii lor celei mai mari. Locuința de la marginea satului nu era deloc înstărită: „Într-o seară am găzduit un cerșetor orb. Am împărțit cu dânsul țolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut și noi cu ce să ne cinstim oaspetele…”, care, surprins de o sărăcie și mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte pentru familia năpăstuită.

Clasa a I-a a frecventat-o până când timpul a fost favorabil, rămânând acasă deoarece avea o singură cămășuță, și aceea purtată de când împlinise trei ani. Abia la sfârșitul anului școlar, odată cu sosirea verii, a mers iarăși la școală. Dar aici a fost pus în ultima bancă. Însă elevul Ioan Negruțiu deprinsese buchiile de la sora sa mai mare, uimind învățătoarea cu caligrafia sa și cu spiritul de observație: fiind puși să descrie clasa în care învață, ceilalți colegi pomeniseră lucrurile de care erau înconjurați: bănci, ferestre, flori, scaune; el singur începuse enumerarea cu Icoana și Stema regală de pe peretele din fața clasei. Atunci învățătoarea l-a luat acasă, să discute situația lui cu soțul ei, director al școlii. „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt și cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viața mea”.

De atunci soarta copilului s-a schimbat. Prin grija dascălilor din satul natal care i-au remarcat aptitudinile, a fost trimis la școală, cu bursă pentru orfani, la Oradea. Datorită înclinațiilor sale, a urmat Seminarul de la Galați, apoi în 1934 devine student al Facultății de Teologie din București.

Se încadrează în Mișcarea Legionară, alături de o întreagă generație de teologi: dr. Gheorghe Furdui, dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Ilie Imbrescu, Arhim. Grigore Băbuș. În anul de mare încercare 1938, își ia licența cu o teză despre martiriu inspirată de jertfa lui Moța și Marin în lupta contra bolșevismului, în Spania, din 13 ianuarie 1937, și înmormântarea lor peste o lună la București. Martiriul, care îl preocupa pe tânărul teolog, avea să fie o constantă în viața Părintelui Ioan, după lipsurile și necazurile din pruncie având de suportat prigonirile și opresiunile regimurilor carlist, hortist și comunist, asumându-și, totodată, și nevoința „atleților” lui Hristos.

După terminarea studiilor este hirotonit preot celib și se întoarce în locurile natale, în Beiușul Bihorului. „Nu am trecut niciodată granița țării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”: născut în 1915, la Borșa/ Bihor în Imperiul Austro-Ungar, din 1918 devine cetățean român, având să sufere în 1940 revizuirea frontierei în urma Dictatului de la Viena. Părintele Ioan Negruțiu compară drama României, „mare ca o pâine rotundă”, cu ofranda adusă de jertfa liturgică: țara este străpunsă ca o prescură cu copia în cele patru puncte cardinale. Granița se va muta abia la sfârșitul războiului la locul ei actual, dar mutarea ei nu dă la o parte „cortina de fier”.

Ca și la Oradea, unde episcop era PS Nicolae Popovici (scos din scaun în 1950), stăpânirea comunistă găsește în zona Beiușului un vrednic opozant în personalitatea Părintelui Negruțiu: aici îl primește în sărbătoare pe Regele Mihai; PS Ioan Suciu, vicar al Mitropoliei de la Blaj și ierarhul tinerimii greco-catolice din Ardeal, îi mărturisește dorința de unitate cu Biserica Ortodoxă, căreia ierarhul greco-catolic îi „reproșează” doar lipsa unei discipline ferme; păstorește credincioșii în acele timpuri tulburi cu puterea cuvântului său din predică; activitatea sa organizatorică se evidențiază și pe tărâm cultural, ca dirijor al corului alcătuit tot de dânsul. Toate acestea fac ca în 1947 să fie arestat și dus la Securitatea din Oradea; la Cluj i se instrumentează procesul. Lotul, al cărui cap era Părintele Negruțiu cuprindea peste 200 de români, pe care vrea să-i absolve, asumându-și întreaga vină cu care erau acuzați. Ia condamnarea cea mai mare: 10 ani muncă silnică (totuși, mică, în raport cu ușurința cu care se dădeau atunci condamnări).

Cunoaște regimul penitenciar dur, dar își încurajează frații de suferință cu harul care-l acoperă și cu puterea ce-l însuflețește. La Canal refuză să fie scos din lagăr, la intervenția Patriarhului Justinian Marina. Cu o zi înainte de a-și împlini executarea pedepsei, are o viziune în vis: Hristos este pe Golgota, iar Părintele, la poalele celor trei cruci, văzându-L singur pe Mântuitorul, întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga, pentru osândire, sau pe cea din dreapta, pentru izbăvire?”. La care primește răspuns: „Ioane, crucile nu mai au semnificația din Vinerea Răstignirii; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” A doua zi este scos la poarta lagărului.

Pornește peste câmp, dar este ajuns de o mașină a Securității și, în loc să fie lăsat în libertate, este dus la Rubla, cu domiciliu obligatoriu, pentru a avea cei de acolo un preot. Părintele își ia misiunea în serios și în scurt timp transformă o casă părăginită în locaș de cult. Reușind să primească aprobări de a merge la oraș pentru a se îngriji de starea sănătății, de fiecare dată trece și pe la Episcopia din Galați și obține aprobările pentru târnosirea bisericii, aducând multă mângâiere celor ce erau ținuți departe de casele lor, putând săvârși Liturghia, botezuri, cununii, înmormântări.
La valul de arestări din 1958 este ridicat din nou, fiind găsite scrisori ale sale în care erau și versuri ale lui Radu Gyr, condamnat și trimis la Aiud. Decretul de eliberare a foștilor deținuți politici din 1964 încheie parcursul din temniță al Părintelui.

Se întoarce în Bihorul său natal și timp de un an este preot la țară. Zaharia, episcopul de atunci, mai înainte aservit cu totul comuniștilor, recunoaște calitățile Părintelui Negruțiu și-l aduce secretar la eparhie, pentru a-i fi de folos, trimițându-l la mai toate Consiliile eparhiale. Mare și iscusit orator (din studenție se apropiase de filosofie, mai ales de cea germană, de care se slujea ca o albină, culegându-i numai nectarul), faima sa întinzându-se, este chemat (mai ales de Mitropolitul Nicolae Corneanu) să predice în Catedrale. Apoi, în anii ’70 este numit director al Seminarului de la Curtea de Argeș (unde și-a luat mulți colaboratori dintre părinții și profesorii de teologie care cunoscuseră închisorile comuniste) formând câteva generații de preoți de caracter, vrednici slujitori ai Altarului.

Fiindu-i refuzat buletinul de București și neputându-se stabili acolo, este numit inspector pe învățământul bisericesc. Un an de zile este și membru al Consistoriului Bisericesc (instanța de judecată), timp în care rezolvă toate cazurile, fără a se pronunța caterisirea vreunui preot. Cei ce l-au cunoscut, au văzut în Părintele Ioan Negruțiu o persoană de mare încredere, om hotărât și de cuprindere duhovnicească, privindu-l cu respect. Atitudinea sa demnă a fost apreciată de Patriarhul Justinian Marina: „Părinte, nu știm cum să-i mulțumim Lui Dumnezeu și dumneavoastră că ne-ați salvat Biserica! Noi aici am fost legați de mâini și de picioare și cu căluș la gură! Ortodoxia noastră a amuțit aici. Altarele românești s-au mutat acolo, în închisori!” Totodată, a refuzat scaunul episcopal de câte ori i s-a oferit, știind că aceasta urmărea să-i schimbe atitudinea de dreptate.

Presiunile comuniștilor devin tot mai de nesuportat, mai ales în urma cazului Părintelui Calciu. Deși Patriarhul Iustin Moisescu îi cere: „Te rog să nu pleci; că Biserica stă rău. E un haos aici!”, nu l-a ascultat. În 1981 „ascultă” chemarea Mitropolitului Corneanu și preia funcția de redactor al publicației eparhiei, Altarul Banatului. Aici devine duhovnic al Mănăstirii Timișeni, unde polarizează suflarea credincioșilor din Banat, datorită virtuților sale, așa cum îl apreciase Patriarhul Teoctist: „Mi-a dat Dumnezeu o dăruire: aceea de a clădi, de a construi, de a ridica ziduri, dar nu mi-a dat și puterea de a altoi spiritul zidului. Or, ție, Ioane, ți-a dat Dumnezeu acest dar din plin: să pui viață în ziduri”. De altfel, Părintele Ion Buga aprecia că Părintele Ioan Negruțiu „ca într-o simetrie dumnezeiască, în ultima vreme s-a așezat în punctul cel mai de vest al duhovniciei românești, să nu se răstoarne țara către nord-est, unde-s cei mai mulți duhovnici”.După decembrie 1989, în activitatea sa plină de sacrificiu iese în evidență misiunea de duhovnic al cetății: este cap de afiș la conferințele studenților din Timișoara și încurajează tinerii să intre pe linia de luptă a neamului românesc, aceasta fiind cea mai importantă operă a sa. Deși a fost unul dintre cei mai buni predicatori ai Bisericii, nu a dorit să lase ceva scris (modestia sa socratică dăunează acum, lipsindu-ne de un cuvânt de întărire), cele două convorbiri cu sfinția sa (în „Convorbiri duhovnicești”, vol II, 1990 și „Accesul la memorial”, 1999) putând fi completate doar de mărturia celor ce l-au cunoscut sau de înregistrările unor predici.

A avut și o mare nemulțumire: nici un ofițer sau informator al Securității, nici un torționar din câți erau măcar în partea aceea de țară, nu au ajuns după Revoluție să-și spovedească la dânsul răul comis. Și-a dus Crucea cu demnitate și va primi cununa pe patul de suferință: din 1996, în urma unei indigestii, a unei infecții și a unor operații, avea să zacă peste șapte ani în patul din chilia sa, îngrijit de maici și continuu cercetat de cei ce-l îndrăgeau, până când lumina din ochi i s-a stins.

De acolo a auzit chemarea celor plecați mai înainte și a urcat la Domnul în 22 octombrie 2003. Trecutul său de luptă și suferință, dimpreună cu trupul străveziu și chipul îngeresc al Părintelui, i-au încredințat pe cei ce au participat la înmormântarea sa că au însoțit pe ultimul drum un sfânt. Mormântul Părintelui Ioan se află în curtea Mănăstirii Timișeni Șag.

În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache

De ani de zile spun că nefericitul Sofronie Drincek trebuie să plece de pe scaunul episcopal al Oradiei, sau să fie înlăturat ca un mădular putred. Evident, nu prin mijloace violente, pentru că Biserica lui Hristos nu propovăduiește violența. Răul pe care și-l face Sofronie Drincek, nimeni nu poate să i-l facă. Enumăr motivele pentru care Sofronie ar trebui să fie acum într-o Mănăstire, pentru pocăință, într-un spital sau în vreo locație izolată, pentru a-și plânge păcatele.

1. A fost impus ca episcop (șantajabil) de puterea lumească. Păcat de neiertat. Ar trebui caterisit urgent,. împreună cu copărtașii săi la fărădelege
2..A semnat documentele sinodului tîlhăresc din Creta, din 2016, devenind eretic, fără putință de tăgadă.
3.A pășit pe tărâmul schismei, slujind împreună cu schismaticul Bartolomeu al Constantinopolului.
4. În anii trecuți, Sofronie a participat la o ceremonie greco-catolică, fiind pomenit cu ereticii papistași și asemilat de aceștia. Acest act se numește apostazie.
5.S-a înconjurat de indivizi homosexuali, făcându-se vinovat de păcatul sodomit.

Ce păcate trebuie să mai comită un individ, pentru a fi îndepărtat dintr-un scaun episcopal, pe care îl ocupă cu o nevredncicie strigătoare la cer?

Presbiter Iovița Vasile

,,Nu fiți părtași la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci osândiți-le pe față. Căci cele ce sefac întru ascuns între ei, rușine este a le și grăi” (Efeseni 5, 11-12).
„Prețul pe care BOR îl plătește pentru Sofronie

Războiul pe care Episcopia Oradiei l-a declanșat împotriva mea se apropie de final, iar daunele de imagine vor fi suportate integral de Patriarhia Română, la un nivel nu mai prejos de cel la care s-a ambiționat Sofronie să ridice acest conflict.
De la primul comunicat mincinos emis de ei și până de curând, am repetat permanent că sunt dispus să iert. Adică să iau această decizie în dreptul meu, în dreptul familiei mele, în dreptul minunatei comunități care m-a urmat. De azi înainte, iertarea lor nu mai ține de mine, ci de conștiința Bisericii. Și, fără îndoială, iertarea nu înseamnă menținerea statutului pe care îl au în prezent.
Acești indivizi, care au găsit în Biserică un spațiu pentru a-și exercita nestingheriți perversiunile pe munca și umilirea celorlalți, au reușit să extindă judecata care li se cuvine asupra întregii Biserici.
Toți ierarhii au știut ce se întâmplă la Oradea, așa cum au știut de peste trei decenii despre Chișinău și despre Huși. Ceea ce au transmis fără echivoc a fost că lor, celor care l-au susținut pe Sofronie, li se pare firească atitudinea lui. Și, să nu ne ascundem, au stârnit bănuiala că ei înșiși ar practica aceleași scârboșenii.
Sunt, desigur, câțiva dintre ierarhi – foarte puțini! – care, în această perioadă, au fost de partea mea și au fost scârbiți de acest monstru și de camarila lui. Despre acei drepți urmează să dau mărturie publică, pentru a nu fi asociați cu iadul căruia i se va dezvălui deplin chipul pe granița de vest.
Momentul a ajuns să capete o importanță neașteptată pentru viața Bisericii. Dincolo de caracterul lui mărunt, Sofronie a devenit astăzi un nume. Măcar din acest punct de vedere, ambiția sa este confirmată.
Sunt multe de explicat, dar subiectul a ajuns să mă obosească atât de mult, încât nu am dispoziția să scriu despre el. Dacă socotiți că ar trebui să-l detaliez și să explic dimensiunea dezastrului și consecințele imediate pe care le va avea în viața Bisericii Ortodoxe Române, scrieți-mi și le voi explica într-un material video.
În rest, simt să le cer iertare celor care, văzându-și de propriile neputințe acolo, în dreptul lor, au căzut victime colaterale în acest conflict. Sofronie este direct vinovat pentru tristețea și spaima voastră. El v-a expus pe toți. N-ar interesa pe nimeni viața altcuiva, nici chiar homosexualitatea unor clerici. Patimile s-ar cuveni să rămână ascunse, iar multe lucruri, nespuse. Dar există o condiție: acești băieți, care își fericesc mădularele unul altuia și care nu au muncit nicio secundă pentru Biserică, n-ar trebui să glumească nici cu viețile celorlalți, nici cu teologia, nici cu slujbele. Adică s-ar cuveni să aibă măcar puțin bun-simț.
Later edit: Se cuvine să-i menționez pe cei mai vocali susținători ai lui Sofronie: episcopul Siluan din Ungaria, episcopul vicar Teofil Trotușanul, amărâtul Nestor. Și, desigur, Laurențiu Streza, dar acolo nu-i cu supărare. Dumnealui ar fi susținut pe oricine l-ar fi plătit.
Și, desigur, Veniamin. De pe acela nu cred că-l consideră cineva episcop.”?

peu fără margini al șefului noii Biserici a Ucrainei: Se ia la trântă cu Patriarhul Daniel și cu Patriarhul Ierusalimului pentru că nu îl recunosc

Liderul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (BOU), mitropolitul Epifanie Dumenko, a calificat drept „o greșeală” refuzul Patriarhiei Ierusalimului și al altor Biserici Ortodoxe Locale de a intra în comuniune liturgică cu structura pe care o conduce. Între Bisericile Locale care nu îl recunosc canonic se află și Biserica Ortodoxă Română, scrie Adevărul Bisericii.

Într-o declarație publicată pe rețelele sociale, Dumenko a încercat să justifice lipsa recunoașterii BOU de către mai multe Biserici Ortodoxe, făcând o paralelă cu un episod din Epistola către Galateni, în care Apostolul Pavel l-a mustrat pe Apostolul Petru.

Potrivit lui Epifanie Dumenko, conducătorii Bisericii Ierusalimului „pot greși” la fel cum ar fi greșit cândva Apostolul Petru și unii dintre ucenicii Apostolului Iacov.

„Astăzi, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, asemenea Apostolului Pavel, se opune greșelilor pe care, din păcate, le săvârșesc Biserica Ierusalimului și unele dintre celelalte Biserici care nu ne-au recunoscut”, a afirmat liderul BOU.

Dumenko a susținut, de asemenea, că vechimea Bisericii Ierusalimului și statutul său istoric de primă Biserică nu îi conferă automat calitatea de „izvor al adevărului”.

Așteaptă schimbarea poziției Bisericilor Locale

Liderul BOU i-a caracterizat pe adversarii structurii sale drept „o falsă frăție inovatoare” și și-a exprimat convingerea că Patriarhia Ierusalimului și celelalte Biserici Ortodoxe își vor „corecta atitudinea” și vor restabili, în timp, „comuniunea frățească” cu BOU.

Biserica Ierusalimului se numără printre Bisericile Ortodoxe Locale care nu au recunoscut structura condusă de Epifanie Dumenko.

Text preluat

Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o datorie a tuturor ortodocșilor:
„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.
Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire.

Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor.
Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”

Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în mod viclean la erezie, înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:
„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”

Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se scaldă tot mai mult într-un relativism al iadului:
„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste?

Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.”

Alexandros Kalomiros
„În momentul în care ierarhul este pomenit, fiecare credincios din biserica intra în comuniune cu mărturisirea lui de credință. Adică ce face? Credinciosul mărturisește ceea ce mărturisește ierarhul, este de acord cu propovăduirile lui (cu capul descoperit, adică în văzul lumii). Și aceasta înseamnă COMUNIUNE. Fie că știi, fie că nu știi, fie că realizezi sau nu, conștient sau inconștient, comuniunea se împlinește, are loc.
Dacă ierarhul s-a rugat cu neortodocșii în cadrul „rugăciunilor comune” ecumeniste, eretice, papistașe, atunci toți creștinii prezenți în biserică se fac părtași ereziei ierarhului, adică prin „mărturisirea lui de credință”, devin eretici.
Mărturisirea de Credință este de o importanta supremă în viața Bisericii, deoarece Credința Dreaptă și Mărturisirea adevărată reprezintă elemente de unitate între creștini, elemente de unire, de împărtășire, de comuniune.
Biserica este doar acolo unde Adevărul este mărturisit.
Acolo unde ecumenismul, adică abaterea de la adevăr, este mărturisit, acolo nu este nici Biserică și nici Hristos. În Biserică noi mărturisim credința noastră prin numele pe care îl pomenim. Ortodocșii pomenesc pe Arhiereii ortodocși, arienii pomenesc pe episcopii arieni, monofiziții pomenesc pe episcopii monofiziți, iconoclaștii pe episcopii iconoclaști, uniații pe episcopii uniați, iar ecumeniștii pe episcopii ecumeniști. Este posibil ca orice lucru să pară a fi ortodox în Biserică, însă cu toate acestea, episcopul care este pomenit de către preot ne va arăta nouă unde ne aflăm cu adevărat.
În „biserica” uniată, toate lucrurile par a fi ortodoxe. Iar preotul uniat pomenește un episcop uniat, care la rândul lui pomenește pe Papă de la Roma. Astfel toate aparențele de ortodoxie sunt în zadar.”

Iată și un mesaj adresat parlamentarilor preluat de pe un canal de Telegram. La acesta adăuga și argumentul religios. Numai Dumnezeu are dreptul să ne controleze TOTAL. Cei care vor accepta controlul total printr-un număr al cărui semn este 666, în locul numelui de Botez se vor supune Fiarei apocaliptice în locul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu toți preoții vorbesc despre asta, se pot citi capitolele 13 și 14 din Apocalipsă. Controlul total are efecte pe plan duhovnicesc anulând posibilitatea de mântuire.

Stimaţi parlamentari,

De ce votul pentru Guvernul Niculescu va marca sfȃrşitul carierei dumneavoastră politice

Înainte de a vota Guvernul Niculescu, priviți cu atenție pârghiile de control total prin digitalizare pe care sunteți pe cale să le aprobați. Această infrastructură de monitorizare nu va viza doar cetățeanul de rând, ci va deveni arma supremă de șantaj și control politic împotriva dumneavoastră și a partidelor din care faceți parte. Validând acest Executiv, nu digitalizați România, ci cedați de bunăvoie controlul total asupra propriilor dumneavoastră cariere, afaceri și secrete în mâna unui singur grup de putere.

Digitalizarea va fi arma perfectă de șantaj financiar și personal. O bază de date total integrată înseamnă că sistemul va corela instantaneu afacerile, proprietățile, tranzacțiile, interesele de familie și comunicațiile fiecărui ales. Mai clar: unificarea tuturor bazalor de date înseamnă că sistemul poate corela instant interesele financiare ale oricărui ales local. Cine deține cheia acestui algoritm nu va mai avea nevoie de mandate judecătorești pentru a vă alinia la ordin, ci doar de un simplu click pentru a bloca sau expune public pe oricine devine incomod. Pe scurt, cine deține controlul bazelor de date vă va controla cariera, afacerile și viitorul politic.

În momentul în care un Executiv controlează absolut toate fluxurile de date, informații financiare și rețele din România, mandatul dumneavoastră de ales își pierde orice putere de negociere. Centralizarea și algoritmizarea totală a fluxurilor financiare și a licitațiilor prin sisteme digitale controlate de la centru vor elimina complet marja de negociere a parlamentarilor și a primarilor.
Din momentul în care veți apăsa butonul „PENTRU”, influența dumneavoastră politică locală este lichidată: alocările financiare și deciziile nu vor mai depinde de negocierea în Parlament, ci de filtrele digitale ale unui minister-mamut. Algoritmii vor decide achizițiile și alocările din teritoriu. Aliații de conjunctură vă vor folosi voturile pentru a valida această mașinărie, iar apoi veți fi măturați de un sistem automatizat care știe deja totul despre afacerile, primarii și vulnerabilitățile fiecăruia.
Digitalizarea totală propusă taie, deci, complet pârghiile politice locale și controlul pe bugete Nu veți mai avea nicio pârghie pentru a vă susține proiectele locale sau electoratul, devenind irelevanți în propriul județ. Votați practic propria dumneavoastră irelevanță politică. Parlamentul va deveni o anexă decorativă iar dumneavoastră veți fi la mila unui algoritm controlat de un singur grup.

Orice sistem de control total pe care îl girați astăzi din postura de putere va fi folosit mâine împotriva dumneavoastră. Programul ascuns al Guvernului Niculescu centralizează date și pârghii care pot distruge instantaneu orice opozant politic sau lider local.

Nicio putere nu este veşnică. Dacă astăzi girați acest sistem din postura de majoritate, când veți ajunge în opoziție, veți fi complet dezarmați în fața unui aparat digital care știe totul despre dumneavoastră și care vă poate neutraliza politic și economic în câteva secunde.

Parlamentarii care își imaginează că un vot pozitiv le garantează supraviețuirea la putere până în 2028 ignoră realitatea din spatele acestui executiv. Dacă credeți că digitalizarea totală e o unealtă bună pentru a-i controla pe alții, uitați-vă cine o va conduce. Sistemul de control total integrat prin digitalizare va fi utilizat, inevitabil, ca armă politică. Investind acest guvern creați un monstru tehnologic pe care nu îl veți putea controla! Veţi fi complet descoperiți în fața unui sistem digital faţă de care nu puteţi păstra secrete. Nicio funcție, nicio promisiune de finanțare locală și nicio asigurare de „pace politică” nu vor rezista în fața acestui aparat de centralizare totală.

De ce nu pune niciun partid problema controlului total? Răspunsul este un amestec de naivitate, frică și oportunism.
Liderii se tem de eticheta de „anti-progresist” şi înghit pe nemestecate termenul de „digitalizare” doar pentru că sună modern, fără să aibă capacitatea sau curajul de a citi printre rândurile legii și de a înțelege pârghiile de control ascunse în spatele algoritmilor.
Partidele mari tac pentru că fiecare speră că va ajunge la butoane și va folosi această armă digitală pentru a-și nimici adversarii. Este o orbire politică fatală: sistemul este conceput să fie controlat de un grup restrâns de tehnocrați și ingineri AI, nu de liderii de partid, care vor deveni primii șantajabili.

Pentru că miza de moment este împărțirea unor funcții, vi se cere disciplină de partid și tăcere totală, în timp ce vi se confiscă independența decizională, influenţa în teritoriu şi relevanţa ca parlamentar. Algoritmul nu va manifesta nicio loialitate politică.

Votați NU la învestirea Guvernului Niculescu!

Prof Popa Olimpia

Pelerinajul la moaştele sfintei Parascheva din anul acesta a fost parcă mai emoţionant şi mai plin de semnificaţii decât cele din anii trecuţi. Poate şi pentru că românii simt că ţara se află la un moment de cumpănă şi omul simplu nu mai are de unde cere ajutor decât de la Cel de Sus.

Dacă Mântuitorul s-a chinuit pe cruce trei zile până ce şi-a dat sufletul, au putut şi credincioşii români să stea la coadă 17 ore, cu rugămintea nespusă ca Maica Domnului să protejeze România de urgia din jurul nostru.

Înainte de a ajunge la Iaşi, sfintele moaște au străbătut un drum lung prin Balcani. Din Epivat din Turcia, unde Sfânta Parascheva a murit și unde trupul ei a fost descoperit în mod miraculos, moaştele au ajuns la Târnovo, unde au poposit în jurul anului 1235 sub domnia țarului Ioan Asan al II-lea. De aici au ajuns la Belgrad în anul 1393, după extinderea Imperiului Otoman. Iar după ce sultanul Soliman Magnificul a cucerit Belgradul, au ajuns la Constantinopol, unde au rămas la Patriarhia Ecumenică timp de 120 de ani.

În secolul al XVII-lea, Patriarhia de Constantinopol se afla într-o criză financiară profundă și acumulase datorii uriașe către autoritățile otomane. Domnitorul Vasile Lupu, recunoscut ca un mare sprijinitor al ortodoxiei, a plătit aceste datorii. Drept recunoștință, Patriarhul Partenie și Sfântul Sinod au hotărât să ofere moaștele Sfintei Parascheva Moldovei.

Deoarece legile otomane interziceau transportul public al cadavrelor sau relicvelor pe teritoriul imperiului, moaștele au fost coborâte pe ascuns pe la spatele zidurilor Fanarului și transportate pe Marea Neagră. Racla a sosit în portul Galați și a fost adusă la Iași pe 13 iunie 1641, fiind întâmpinată cu mari onoruri de Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam și de întreaga populaţie a urbei.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, a izbucnit un incendiu la Paraclisul Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, unde se aflau moaştele Sfintei. Flăcările au mistuit suportul de lemn și au topit argintul raclei, însă moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost găsite neatinse de foc.

Când aveam nouă ani, o mătuşă ne-a povestit nouă, nepoţilor, că racla cu moaştele era atât de grea, încât patru oameni abia o puteau ridica de jos. Turcii au cerut atunci lui Vasile Lupu să plătească greutatea echivalentă a raclei cu galbeni de aur. Pusă pe cântar, racla a devenit atât de uşoară, încât cu un singur galben, racla a putut fi cumpărată de la turci.

Am văzut cu mare tristeţe, cum nişte inconştienţi iau în râs acest fenomen social, acuzându-i pe credincioşi de prostie, că stau atât de multe ore la coadă, ca să pupe nişte oase. O aroganţă pe care o vor plăti scump când mai târziu, îi va lovi o mare nenorocire sau o boală grea. Atunci degeaba se vor uita în sus, fiindcă milă de acolo nu va mai veni.

A mai fost odată un deştept plin de trufie, care pe 7 septembrie 1903, în timpul unei dezbateri publice din Lausanne (Elveția) pe tema existenței lui Dumnezeu şi unde vorbea pastorul evanghelic Alfredo Taglialatela, a urcat pe scenă. Apoi şi-a scos ceasul de buzunar și l-a așezat pe masă, spunând celor din sală că el va demonstra că Dumnezeu nu există.
„Vreţi dovada? a mai spus el. Iat-o: Îi acord lui Dumnezeu exact cinci minute să mă trăznească sau să mă lovească pentru că îl insult și îl reneg! Dacă nu o face, înseamnă că nu există!”

A urmat o tăcere profundă în care tânărul s-a uitat fix la limba ceasului. După expirarea celor 5 minute, nevătămat fiind, imbecilul a concluzionat triumfător: „Vedeți deci? Am demonstrat că Dumnezeu nu există!”

Numai că Dumnezeu nu face ce vrei tu, el are răbdare, fiindcă timpul la el curge altfel decât la oameni. După mai bine de 40 de ani nătărăului acestuia, ajuns mare om de stat şi care mai era cunoscut şi sub numele de „Il Duce”, i s-a întâmplat o nefăcută.

„Ducele” Benito Mussolini, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în timp ce armatele aliate avansau și regimul său se prăbușea, a încercat să fugă spre Elveția, împreună cu amanta sa Clara Petacci și câțiva oficiali fasciști de rang înalt, deghizaţi în soldaţi germani într-un convoi militar.

Aceștia au fost recunoscuți de partizanii italieni în apropierea localității Dongo, lângă Lacul Como. În ziua următoare, Mussolini și Clara Petacci au fost executați prin împușcare în satul Giulino di Mezzegra de către un grup de partizani conduși de Walter Audisio. Era ziua de 28 aprilie 1945.

Pe 29 aprilie 1945, cadavrele lui Mussolini, Petacci și ale altor lideri fasciști au fost descărcate în Piazzale Loreto din Milano. O mulțime uriașă și furioasă s-a adunat rapid, lovind, scuipând și desfigurând trupurile. Pentru a le proteja de distrugerea completă de către mulțime și pentru ca toată lumea să le poată vedea, partizanii au spânzurat cadavrele de picioare, cu capul în jos, de grinzile metalice ale unei stații de benzină Esso din piață.

Alegerea locului Piazzale Loretto n-a fost întâmplătoare: cu opt luni înainte, în august 1944, autoritățile fasciste și trupele germane executaseră în exact aceeași piață 15 partizani italieni, cunoscuți ca „Martirii din Piazzale Loreto”, lăsându-le cadavrele la vedere pentru a intimida populația.

Nu credeţi că în ziua de 28 aprilie 1945 Domnul şi-a scos ceasul de buzunar şi i l-a arătat lui il Duce ca să vadă că timpul lui a expirat? Şi poate că în ultimele lui clipe i-o fi şi citit din Biblie versetul „„Până când, proștilor, veți iubi prostia? Până când batjocoritorii își vor găsi plăcerea în batjocură?” Nu sunteţi de părerea mea, că atunci când te ajunge, grozavă este pedeasa Domnului?

Preluare de pe Blogul Ion Coja

Grabnic ajutor al celor bolnavi cu mintea, al celor apăsați de duhuri necurate și al celor căzuți în depresie și deznădejde

Mănăstirea Ostrog din Muntenegru, săpată în stânca verticală deasupra văii ZetaMănăstirea de sus de la Ostrog. Foto: Djordje Stakić / Wikimedia Commons, CC BY 3.0.
Pe un perete de stâncă aproape vertical din munții Muntenegrului, la mare înălțime deasupra văii râului Zeta, se află o mănăstire săpată în piatră. În peștera ei se odihnește trupul neputrezit al unui episcop care a murit acum mai bine de trei sute cincizeci de ani. La racla lui vin necontenit, an de an, mii de oameni — ortodocși, dar și catolici, protestanți și musulmani — și mulți dintre ei caută același lucru: vindecarea minții. Pentru cei chinuiți de boli sufletești, de deznădejde, de tulburări ale rațiunii și de duhuri necurate, numele Sfântului Vasile de Ostrog a ajuns, peste veacuri, un nume de nădejde.

Cine a fost acest sfânt și de ce mănăstirea lui, ascunsă într-un colț greu accesibil al Balcanilor, a devenit unul dintre cele mai cercetate locuri de pelerinaj din întreaga Ortodoxie? Răspunsul ține de o viață întreagă de nevoință tăcută, de o credință care a rezistat sub apăsare grea, și mai ales de mărturia neîntreruptă a moaștelor lui, prin care Dumnezeu lucrează minuni până în ziua de astăzi.

Un copil din Herțegovina
Sfântul Vasile s-a născut în Herțegovina, în satul Mrkonjić din ținutul Popovo Polje, la sfârșitul anului 1610, dintr-o familie de țărani simpli și binecredincioși, Petru și Ana Jovanović. La botez a primit numele Stoian. Era o vreme grea pentru creștinii ortodocși din Balcani: pământul sârbesc se afla sub stăpânire otomană, iar dinspre apus venea presiunea necontenită a unirii cu Roma. Într-o asemenea lume, credința nu era o moștenire de la sine înțeleasă, ci o luptă zilnică.

Din copilărie, Stoian a fost atras de Biserică și de rugăciune. Părinții lui, voind să-l ferească de păcatele tinereții și să-l crească în frica lui Dumnezeu, l-au dus de mic la Mănăstirea Zavala, unde a deprins citirea Scripturilor sub îndrumarea unui dascăl înțelept, egumenul Serafim. Acolo, copilul a învățat nu numai literele, ci și începutul vieții duhovnicești: rugăciunea, postul, ascultarea.

Când a ajuns la vârsta bărbăției, a fost trimis mai departe, la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului de la Tvrdoš, lângă Trebinje. Acolo a primit tunderea în monahism și un nume nou — Vasile, în cinstea Sfântului Vasile cel Mare. Numele acesta nu a fost o întâmplare: tânărul monah avea să poarte, prin viața lui, ceva din duhul marelui ierarh al Cezareei — aceeași îmbinare a slujirii arhierești cu nevoința aspră, aceeași apărare neînfricată a dreptei credințe.

Nevoința și rugăciunea inimii
Ca monah, Vasile s-a făcut repede cunoscut prin asprimea vieții lui. Lua asupra sa nevoință după nevoință, fiecare mai grea decât cea dinainte — post îndelungat, privegheri de noapte, rugăciune neîncetată. Nu căuta nimic din cele ale lumii; căuta numai apropierea de Dumnezeu. Pentru curăția vieții lui, a fost ridicat la treapta de arhimandrit.

În căutarea înțelepciunii duhovnicești, Vasile a călătorit mult — la marile mănăstiri ale lumii ortodoxe, la Locurile Sfinte din Țara Sfântă și, mai presus de toate, la Muntele Athos. Din aceste călătorii se întorcea totdeauna cu daruri pentru bisericile sărace ale Herțegovinei — cărți, odoare, bani pentru cei lipsiți. Era un monah care nu strângea nimic pentru sine, ci dăruia tot ce primea.

Inima nevoinței lui a fost rugăciunea neîncetată — chemarea numelui lui Iisus, lucrarea pe care tradiția o numește rugăciunea inimii. Aceasta nu este o metodă, ci o stare la care monahul ajunge prin osteneală îndelungată: mintea adunată din risipire și pogorâtă în inimă, ca de acolo, în liniște, să cheme necontenit numele Domnului. De aceea Părinții nu despart niciodată rugăciunea inimii de pocăință, de smerenie și de ascultare, iar pentru monah, de povățuirea duhovnicească. Fără acestea, chemarea numelui lui Iisus poate fi înțeleasă greșit, ca o tehnică a minții; cu acestea, ea devine lucrare de curățire și de unire cu Dumnezeu.

Sfântul Vasile a deprins această lucrare acolo unde se cuvenea să o deprindă: la izvoarele ei vii. Muntele Athos, unde a petrecut o vreme, era de veacuri vistieria tradiției isihaste, locul unde rugăciunea inimii fusese păstrată și predată din nevoitor în nevoitor, neîntreruptă. El nu a luat această lucrare din cărți, ci din viu grai și din pildă, de la oameni care o trăiau. Aceasta este însemnătatea filiației lui: sfântul din Ostrog nu a fost un cugetător singuratic care și-a închipuit o cale a lui, ci un ucenic al tradiției, care a primit ceea ce i s-a predat și l-a trăit până la capăt.

De aici și măsura pe care a păzit-o în toate. Nevoința lui a fost aspră, dar nu fără rânduială. Părinții cer nevoitorului dreapta socoteală: să-și ostenească trupul, dar fără să-l ruineze, fiindcă trupul este locaș al Duhului Sfânt, nu dușman ce trebuie nimicit. Nevoința lui nu era scop în sine, ci mijloc — calea prin care inima se curăță, ca să poată chema curat numele lui Dumnezeu. Iar roada acestei curățiri s-a arătat încă din viața lui: darul străvederii, puterea de a tămădui, pacea pe care o revărsa peste cei din jur.

Episcop fără voia lui
În jurul anului 1638, la întoarcerea de la Muntele Athos, Vasile a fost ales și hirotonit episcop — mitropolit al Herțegovinei — împotriva voinței lui. Avea pe atunci sub treizeci de ani. Smerenia lui se împotrivea acestei cinstiri, dar nu s-a putut feri de povara pe care i-o așeza Biserica.

Ca să înțelegem ce a însemnat statornicia lui, trebuie să ne aducem aminte în ce vreme a trăit. Herțegovina secolului al XVII-lea era un pământ apăsat din două părți deodată. Dinspre răsărit stăpânea Imperiul Otoman, sub care creștinii ortodocși trăiau ca o turmă fără apărare omenească: biruri grele, umiliri, primejdia robiei, încercarea necontenită de a-i întoarce de la credința lor. Dinspre apus venea o altă apăsare, mai vicleană fiindcă se înfățișa prietenoasă: lucrarea unirii cu Roma, care căuta să-i atragă pe ortodocși sub ascultarea papei, făgăduindu-le ușurare în schimbul lepădării de dreapta credință.

Între aceste două pietre de moară a stat poporul ortodox al Herțegovinei, și împreună cu el păstorul lui. Sfântul Vasile a văzut limpede primejdia cea dinspre apus. El a stăruit pe lângă mitropolitul Mardarie al Cetinjei să se împotrivească propagandei unirii, ca un adevărat ostaș al Bisericii; dar acela nu numai că a rămas nepăsător, ci a și ajuns să primească unirea cu Roma, în anul 1640, mânat și de nădejdea unui ajutor venețian împotriva turcilor. Mai mult, a început să răspândească despre Vasile zvonuri și învinuiri mincinoase. Poporul însă nu le-a dat crezare, fiindcă îl cunoștea și îl iubea pe sfânt pentru viața lui curată; iar Vasile a luat el însuși atitudine, fără șovăire, și a rămas cunoscut ca un apărător neînfricat al dreptei credințe.

Apăra Ortodoxia nu cu armele, pe care nu le avea, ci cu lucrarea de păstor. Avea mai întâi reședința la Tvrdoš, locul unde se călugărise, dar nu stătea închis acolo: străbătea necontenit eparhia cea întinsă și grea, slujind Sfânta Liturghie chiar și în locuri ascunse, acolo unde primejdia nu îngăduia biserică la vedere, hirotonind preoți statornici în credință și întărind sufletele oamenilor. Întărea ce era slab, aduna ce era risipit, ținea poporul lipit de Biserică tocmai acolo unde totul împingea spre lepădarea de ea. Iar când oamenii prigoniți fugeau de furia turcească, aflau la el adăpost, și el îi hrănea cu ajutorul satelor din jur.

Aici se cuvine o lămurire, ca nu cumva tăria sfântului să fie greșit înțeleasă. Împotrivirea lui nu venea din ură față de oameni, ci din dragoste față de Hristos și de turma încredințată lui. Apărarea hotarelor dreptei credințe nu este vrăjmășie față de cei de altă lege, ci grijă ca cei încredințați ție să nu fie smulși de la adevărul mântuitor. Tăria în credință și dragostea față de om nu se bat cap în cap; dimpotrivă, tocmai dragostea adevărată cere statornicie în adevăr.

Tocmai această statornicie i-a adus prigoană. Latinii, ale căror strădanii de unire se loveau de împotrivirea lui, îl învinuiau necontenit și îi atacau credința. Iar dinspre turci, apăsarea creștea: soldații prădau satele, jefuiau bisericile și mănăstirile și luau oameni în robie, iar stăpânitorii locului căutau să-i piardă pe fruntașii poporului. Sub această îndoită presiune, în anul 1649, Mănăstirea Tvrdoš — unde se afla și scaunul episcopiei — a fost pustiită de turci. Rămas fără adăpost și împresurat din toate părțile, episcopul nevoitor a fost silit să-și caute alt loc. Și l-a găsit acolo unde nimeni nu l-ar fi ales pentru tihnă: stâncile sălbatice ale Ostrogului.

Ostrog — cuibul de vultur
Ostrogul este, înainte de toate, o minune a firii. Pe un perete de piatră care se înalță aproape drept deasupra văii Bjelopavlici, ca un cuib uriaș de vultur, se deschide o peșteră. Acolo s-a retras Sfântul Vasile, însoțit de o ceată de monahi, ca să-și ducă mai departe viața de nevoință și să-și apere turma prin rugăciune neîncetată.

Valea Bjelopavlići văzută de la mănăstirea de sus de la OstrogValea Bjelopavlići văzută de la mănăstirea de sus de la Ostrog. Foto: Dickelbers / Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0.
Potrivit tradiției locului, la Ostrog Vasile l-a aflat pe sihastrul Isaia, un pustnic sporit în viața duhovnicească, care se nevoia deja în acele locuri. Atât de mare îi era faima, încât, după moartea lui, turcii i-au ars trupul, încercând să stingă evlavia poporului față de el — semn al cinstirii de care se bucura. În peștera acestui pustnic, Sfântul Vasile a cărat el însuși pietre și lemne și a ridicat cea dintâi biserică de pe muntele Ostrog. A înnoit așezarea, a zidit biserica Sfintei Cruci și a adunat în jurul lui o frățime de monahi. Vreme de aproximativ cincisprezece ani a trăit acolo, în post, în priveghere și în rugăciune, păstorindu-și poporul și răbdând toate lipsurile unei vieți aspre, în piatră goală.

Încă din timpul vieții era cinstit de oameni ca un sfânt viu: mulți au fost martori ai darului străvederii lui și ai vindecărilor pe care le săvârșea prin rugăciune. Era, pe lângă aceasta, și cunoscător al ierburilor tămăduitoare, și mulți bolnavi îl căutau pentru ajutor. Lucrul acesta merită luat aminte, fiindcă în el se vede o îmbinare care va lumina mai târziu întreaga lucrare a sfântului: cunoașterea leacului firesc și puterea rugăciunii nu se loveau una de alta în mâinile lui, ci mergeau împreună. Sfântul nu disprețuia doctoria firii, dar nici nu se oprea la ea; o folosea ca pe un dar al lui Dumnezeu, lăsând harului lucrarea cea mai adâncă.

Mănăstirea de astăzi este alcătuită din două așezări: cea de jos, în vale, și cea de sus, lipită de peretele de stâncă la mare înălțime. Pe platoul din vârf nu se află decât câteva capele mici, săpate în piatră, și câteva chilii pentru pelerini. Bisericuța Intrării Maicii Domnului în Biserică, în care se află trupul sfântului, păstrează fresce de la sfârșitul secolului al XVII-lea, zugrăvite de-a dreptul pe piatra peșterii. Un mare incendiu a mistuit odinioară aproape întreg complexul de pe stâncă, iar înfățișarea de astăzi a mănăstirii i-a fost dată prin refacerea din anii 1923-1926. Dar nici focul, nici vremea, nici războaiele nu au izbutit să curme viața duhovnicească a locului. Localnicii spun și astăzi că este mai aproape de cer decât de pământ.

Mutarea la cele veșnice și aflarea moaștelor
Sfântul Vasile a trecut la Domnul în pace, în chilia sa din Mănăstirea Ostrog, la 29 aprilie 1671. Tradiția spune că, în clipa morții lui, o lumină neobișnuită a umplut chilia. A fost îngropat în bisericuța închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, săpată în peștera muntelui. Și, după obiceiul pe care îl avusese în viață, poporul a început îndată să vină la mormântul lui, ca să se roage. Iar la mormânt au început să se săvârșească minuni, care nu au mai contenit până astăzi.

La șapte ani după adormirea sa, în anul 1678, Sfântul Vasile s-a arătat în vis stareţului Rafail, egumenul Mănăstirii Sfântului Luca din Župa, de lângă Nikšić, poruncindu-i să meargă la Ostrog și să-i deschidă mormântul. Stareţul, temându-se ca nu cumva vedenia să fie înșelăciune, nu a luat-o în seamă. Arătându-i-se a doua oară aceeași vedenie, iarăși nu a ascultat. Atunci Sfântul Vasile i s-a arătat a treia oară, îmbrăcat în veșminte arhierești și ținând în mână o cădelniță. Stareţul s-a trezit cuprins de frică și le-a descoperit fraților vedenia.

Această grijă a stareţului de a nu se grăbi merită luată aminte. El nu a primit vedenia de la cea dintâi arătare, ci a cerut, prin însăși împotrivirea lui, o încredințare mai tare că lucrarea este de la Dumnezeu, iar nu amăgire a vrăjmașului. Este chipul dreptei socoteli pe care Părinții o cer întotdeauna în fața arătărilor: nu o primire grabnică și ușuratică, ci o cercetare prevăzătoare. Abia după a treia arătare, însoțită de semnul lămurit al veșmintelor arhierești și al cădelniței, stareţul a cunoscut că este voia lui Dumnezeu.

Ajunși la Ostrog, frații au început o aspră postire, săvârșind totodată rânduiala slujbelor de fiecare zi împreunate cu Sfânta Liturghie, vreme de șapte zile. În cea de-a șaptea zi, au tămâiat mormântul și l-au deschis. Atunci s-a arătat înaintea lor trupul plin de slavă al Sfântului Vasile — întreg și neputrezit, asemenea cerii celei mai curate, răspândind o bună-mireasmă de busuioc. Monahii au așezat trupul cel nestricăcios într-o raclă și l-au mutat la biserica Intrării Maicii Domnului în Biserică, în mănăstirea de sus, unde se află și astăzi.

Neputrezirea și taina sfințirii omului întreg
Mozaic vechi din mănăstirea de sus de la OstrogMozaic vechi din mănăstirea de sus de la Ostrog. Foto: Tamtam90 / Wikimedia Commons, domeniu public.
Merită să ne oprim asupra a ceea ce vede pelerinul când ajunge la racla din peșteră: un trup omenesc rămas întreg după mai bine de trei sute cincizeci de ani. Pentru gândirea Bisericii, faptul acesta are un înțeles adânc.

Părinții ne învață că omul nu este suflet închis într-un trup, ca într-o temniță, ci o ființă întreagă, în care trupul și sufletul sunt împreună chemate la sfințire. Mântuirea nu este scăparea sufletului din trup, ci prefacerea omului întreg prin har. Iar atunci când harul lui Dumnezeu pătrunde cu adevărat toată ființa omului — când rugăciunea, nevoința și împărtășirea de Dumnezeu lucrează ani de-a rândul în adâncul lui — această lucrare nu lasă neatins nici trupul.

Trebuie spus însă, cu toată limpezimea, că neputrezirea moaștelor nu este criteriul unic al sfințeniei. Mulți sfinți ai Bisericii nu au avut trupuri păstrate întregi, și nu sunt prin aceasta mai puțin sfinți. Dar acolo unde Dumnezeu îngăduie această nestricăciune, ea devine un semn văzut al harului care a lucrat în omul întreg și o arvună a învierii de obște. Trupul sfântului rămâne ca o pârgă, o mărturie pipăită că făgăduința învierii nu este vorbă goală, ci adevăr care a și început să lucreze în cei sfinți.

Aceasta este și pricina pentru care Biserica cinstește moaștele sfinților — nu ca pe niște rămășițe, ci ca pe izvoare de har. La racla Sfântului Vasile, omul nu se închină unei amintiri, ci se atinge de un loc în care puterea lui Dumnezeu lucrează și astăzi.

Moaștele păzite prin furtunile istoriei
În timpul vieții, sfântul nu a fost lăsat în pace, ci a fost prigonit de mulți dușmani. Iar după mutarea lui la Domnul, nici moaștele lui nu au fost cruțate de încercări. Istoria celor mai bine de trei veacuri de la aflarea lor mărturisește, ea însăși, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Cea dintâi oară când monahii au trebuit să ascundă moaștele a fost în anul 1714, când Numan-pașa Ćuprilić a pustiit Muntenegrul. Călugării au îngropat racla sub mănăstire, lângă râul Zeta. Râul a ieșit din matcă și a inundat locul; dar, potrivit mărturiei păstrate, apa nu a pătruns nici în raclă, nici la trupul sfântului. A doua oară, moaștele au fost ascunse în iarna anului 1852, în timpul asediului Ostrogului de către Omer-pașa, care a ținut nouă zile. După ce apărătorii au izbutit să-i alunge pe turci, au dus trupul sfântului la Cetinje, lângă moaștele Sfântului Petru de Cetinje, de unde l-au adus înapoi în primăvara următoare. A treia oară, moaștele au fost mutate în timpul războiului din 1876-1877, fiind iarăși duse la Cetinje aproape un an, până când au fost aduse înapoi într-o procesiune măreață, în 1878.

Iar în al Doilea Război Mondial, în februarie 1942, când grenadele dușmane se abăteau asupra Ostrogului, monahii au dus moaștele într-o peșteră din spatele mănăstirii, temându-se ca bisericuța să nu fie lovită. Teama lor s-a dovedit neîntemeiată: grenadele cădeau de jur împrejur și se spărgeau, dar mănăstirea însăși nu a fost lovită, și nimeni nu a fost rănit. Aceste mutări nu sunt simple întâmplări de istorie bisericească. Ele arată ceva despre felul în care lucrează Dumnezeu prin sfinții Săi: nu ferindu-i de furtună, ci păzindu-i prin mijlocul ei.

Izvor de minuni pentru toate semințiile
Vestea proslăvirii Sfântului Vasile s-a răspândit degrabă, și mulțime de popor a început să se adune la moaștele lui. Și aici se arată ceva cu totul neobișnuit: la racla sfântului nu au venit numai creștini ortodocși, ci și romano-catolici, și protestanți, ba chiar și musulmani. Toți căutau ajutor, și, după credința lor în mila lui Dumnezeu, primeau mângâiere și tămăduire.

Este vrednic de luat aminte că sfântul care în viață a apărat cu tărie hotarele dreptei credințe a devenit, după moarte, izvor de milă și pentru cei din afara Ortodoxiei. Nu este în aceasta nicio contrazicere. Tăria lui în apărarea adevărului nu venea din ură, ci din dragoste; iar mila pe care Dumnezeu o revarsă prin el peste toți cei ce vin cu credință este chemarea blândă a adevărului către cei ce încă nu-l cunosc. Tradiția spune că mulți dintre necreștinii care au primit ajutor la Ostrog s-au și botezat în urma închinării la moaște. Așa lucrează un sfânt adevărat: nu sluțind adevărul ca să placă tuturor, ci ținându-l întreg, dar întâmpinând cu dragoste pe orice om care caută.

Pe 29 aprilie după calendarul vechi — adică 12 mai după cel nou — tot Muntenegrul prăznuiește. Șiruri nesfârșite de pelerini urcă spre mănăstire, mulți cu picioarele goale de la așezarea de jos până la cea de sus, rostind doar atât: „spre cer”. La racla sfântului se pot auzi rugăciuni în multe limbi. Iar cea mai de preț jertfă adusă acolo nu este nici darul de bani, nici lumânarea, ci pocăința curată și voința omului de a-și curăți inima înaintea lui Dumnezeu.

Tămăduitorul minții și al sufletului
Dintre toate darurile de vindecare ale Sfântului Vasile, unul s-a arătat mai izbitor decât celelalte: ajutorul dat celor cu mintea tulburată și celor apăsați de duhuri necurate. Tradiția mănăstirii păstrează nenumărate însemnări despre cei aduși la Ostrog cuprinși de suferințe sufletești grele, de deznădejde și de stăpânire demonică — oameni pe care medicina nu izbutise să-i ajute — și care, după rugăciune și ungere cu untdelemn din candela de la racla sfântului, și-au aflat tămăduirea.

Potrivit mărturiilor păstrate, în anul 1921 un musulman bosniac cuprins de duh necurat a fost adus legat la porțile mănăstirii, zbătându-se și cerând să fie luat de acolo — semn cunoscut al împotrivirii pe care duhul necurat o arată față de cele sfinte. A doua zi, cei de față l-au văzut cu totul tămăduit. Tot tradiția locului pomenește, din aceeași vreme, un om mut de aproape zece ani, adus la moaște după un urcuș greu, și un locuitor din Saraievo care petrecuse multă vreme într-un ospiciu fără îndreptare și care, adus în cele din urmă la racla sfântului, a fost slobozit de legătura bolii. Între minunile cuprinse în acatistul sfântului se pomenește și o copilă care nu putea dormi defel, asupra căreia doctorii își mărturisiseră neputința; adusă cu credință de mama ei la moaște, după câteva zile somnul i-a fost dăruit înapoi.

Două întâmplări mai amănunțit păstrate arată cele două fețe ale acestui dar. Cea dintâi s-a petrecut în anul 1924, cu un bărbat din Kruševac care își ieșise din minți, nemaiștiind cine este și ce face. Rudele l-au adus legat la mănăstire și l-au lăsat peste noapte lângă sfintele moaște. A doua zi s-a întors acasă întreg la minte, iar tulburarea aceea nu s-a mai întors până la sfârșitul vieții lui, în anul 1945. Cea de a doua privește un tânăr pe nume Marian, frumos la chip, dar a cărui înfățișare o schimonosise suferința: când era cuprins de duhul necurat, răcnea ca un leu. Fratele lui l-a dus legat în lanțuri la racla sfântului, spunându-i că, de se va ruga lui Dumnezeu și sfântului, va fi tămăduit. Tânărul a simțit atunci cum mintea i se ușurează de povară, iar după ce s-a rugat îndelung în genunchi și preotul i-a citit rugăciune de tămăduire, a plecat acasă slobod de chinul lui.

Tocmai aceste două feluri de suferință — pierderea minții și apăsarea de la duhul necurat — cer cea mai mare luare-aminte, ca să nu fie amestecate unul cu altul. Sfântul Porfirie, unul dintre marii nevoitori de curând trecuți la Domnul, atrăgea luarea-aminte asupra unei rătăciri ce se face în amândouă părțile: uneori oameni care ar avea nevoie de doctor sunt trimiși la slujbe de dezlegare, iar alții, care ar avea nevoie de rugăciunea Bisericii, sunt trimiși numai la doctori. Această încurcătură, spunea el, are urmări grele. Deosebirea cere dreaptă socoteală, smerenie și sfat — nu grabă într-o parte sau alta.

Aceste întâmplări nu sunt o colecție de mirări, ci mărturii ale aceleiași lucrări: harul lui Dumnezeu, chemat prin rugăciunile sfântului, atinge tocmai acolo unde puterea omenească se oprește.

Aici se cuvine o lămurire de însemnătate, și sfântul însuși ne-o pune înainte prin felul în care a trăit. Am văzut că el cunoștea ierburile tămăduitoare și se îngrijea de cei bolnavi cu leacul firii; aceeași măsură o cere și creștinului de astăzi. Biserica nu disprețuiește doctoria și nu-l oprește pe creștin de la ajutorul medicinei. Medicina — doctorul, leacul, îngrijirea sufletească — atinge cu adevărat partea trupească și psihologică a suferinței, și are darul ei de la Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu vine împotriva acestor lucrări, ci le poate lumina și întări.

Dar tot atât de limpede trebuie spus și celălalt adevăr: omul nu este numai trup, și sunt adâncimi ale persoanei pe care îngrijirea omenească singură nu le poate atinge — locul în care omul are nevoie de pace, de pocăință, de nădejde și de întărire. Părinții cunoșteau bine aceste adâncimi. Ei vorbeau despre duhul deznădejdii și al akediei, despre gândurile aruncate de vrăjmaș în mintea omului, despre întristarea care, lăsată să crească, poate îneca sufletul. Mult din ceea ce omul de astăzi numește depresie atinge tocmai acest strat al ființei — povara grea a deznădejdii, întunecarea în care viața își pierde gustul și nădejdea pare stinsă. Nu spunem prin aceasta că depresia ar fi totuna cu akedia, nici că ar fi de fiecare dată lucrare a vrăjmașului; ea are adesea și pricini trupești, care cer doctor și leac. Spunem doar că, dincolo de partea ei pe care medicina o îngrijește, rămâne o adâncime pe care numai harul o poate umple cu pace și cu nădejde. Și știau Părinții că împotriva acestei întunecimi arma cea mai puternică este rugăciunea, chemarea numelui lui Iisus, împărtășirea de cele sfinte. Cele două lucrări — a medicinei și a harului — nu se exclud, ci pot merge împreună: doctorul îngrijește, harul atinge adâncul.

Pentru creștinul de astăzi, care trăiește într-o lume tot mai apăsată de neliniște lăuntrică, de deznădejde și de tulburare, viața și moaștele acestui sfânt aduc o învățătură de neprețuit: că niciuna dintre aceste întunecimi nu este dincolo de mila lui Dumnezeu. Acolo unde puterea omenească se oprește, harul are încă putere. De aceea, peste veacuri, Sfântul Vasile de Ostrog a rămas ocrotitorul deosebit al celor tulburați la minte și la suflet. La el aleargă cei care nu mai au unde să meargă. Și de la el pleacă, mulți, cu sufletul ușurat.

Un sfânt purtat în toată lumea
Mănăstirea de jos de la Ostrog, loc de popas pentru peleriniMănăstirea de jos de la Ostrog, loc de popas pentru pelerini. Foto: Dickelbers / Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0.
Cinstirea Sfântului Vasile nu a rămas închisă între munții Muntenegrului. Veacul al XX-lea a fost un veac al pribegiei pentru multe popoare ortodoxe; mulți au fost siliți să-și lase pământul și să-și caute viața în țări străine. Cei care au plecat și-au luat cu ei credința și dragostea pentru sfinții lor — și între aceștia, dragostea pentru Sfântul Vasile de Ostrog. Astăzi, biserici închinate lui se află în cetăți răspândite pe tot pământul, iar praznicul lui se ține cu privegheri și Liturghii oriunde se adună credincioși în numele lui Hristos.

Pentru creștinii ortodocși care trăiesc departe de pământul lor — și sunt mulți cei aflați în această stare, în țări unde Ortodoxia este puțină și risipită — viața Sfântului Vasile are o mângâiere aparte. El însuși a fost un păstor al unei turme apăsate, care a trebuit să-și mute de mai multe ori așezarea fără să-și piardă credința. Iar moaștele lui, purtate din loc în loc prin furtunile istoriei și totuși niciodată părăsite de har, sunt o pildă că dreapta credință nu ține de un loc, ci se poate păstra întreagă oriunde se află o inimă credincioasă. Cel care cheamă numele Sfântului Vasile dintr-o țară străină nu este mai departe de el decât pelerinul care urcă stânca Ostrogului; căci sfântul, unit cu Dumnezeu, aude rugăciunea oriunde s-ar înălța ea.

Ce ne învață viața Sfântului Vasile
Din viața acestui sfânt se desprind câteva lucruri care privesc pe orice creștin, în orice vreme și în orice loc.

Cel dintâi este puterea rugăciunii neîncetate. Sfântul Vasile nu a lăsat în urmă cărți de teologie, ci o viață, a cărei temelie a fost chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Lucrarea aceasta tăcută a făcut din el un izvor de har din care popoarele se adapă de peste trei sute de ani.

Al doilea este tăria în credință sub apăsare. Sfântul a trăit într-o vreme în care a fi ortodox cerea curaj, și nu a clintit. Ne arată că dreapta credință nu se păstrează prin compromis, ci prin statornicie — iar statornicia aceasta nu este asprime fără dragoste, ci tocmai semnul dragostei adevărate față de Hristos și de cei încredințați spre păstorire.

Al treilea este măsura nevoinței. Sfântul Vasile s-a nevoit aspru, dar a păzit totdeauna măsura înțeleaptă a Părinților, ferindu-se de ruinarea trupului socotit ca locaș al Duhului. Este pilda dreptei socoteli, virtutea pe care Părinții o numesc rădăcină și cunună a tuturor virtuților.

Iar al patrulea, cel mai mângâietor, este nădejdea pentru cei deznădăjduiți. Sfântul Vasile de Ostrog rămâne, peste veacuri, o mărturie că mintea rănită nu este pierdută, sufletul tulburat nu este lepădat, iar omul pe care lumea îl socotește fără ieșire poate fi încă atins de mila lui Dumnezeu.

Sfinte Ierarhe Vasile, făcătorule de minuni de la Ostrog, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

În 2022, a avut loc la Karlsruhe o adunare a Consiliului Mondial Babilonic, numit în chip mincinos și fraudulos ,,al bisericilor”. Din România a participat ereticul dovedit Nifon de la Târgoviște, cel care la Busan a reușit să rostească în vreo două fraze, cinci erezii. Nu spun că a reprezentat Biserica Ortodoxă Română, nimeni nu i-a dat vreun mandat în acest sens. A fost trimisul celorlalți episcopi eretici români

La întoarcere, nimeni nu ne-a informat exact asupra celor ce s-au hotărât acolo, afară de câteva generalități și platitudini. Din alte surse am aflat despre marea realizare a consiliului mondial babilonic: a primit în rândurile sale o grupare de nelegiuiți homosexuali și o alta de sataniști. bineînțeles ci statut de ,,biserici”, cu drepturi depline. Am informat și eu la vremea respectivă despre această teribilă fărădelege, consternat de cât de mult poate să decadă ființa umană!

Am pus întrebarea: este adevărat? Imediat mi-a ieșit în întâmpinare artificiala inteligență, ca să mintă, așa cum a fost programată de inventatorii ei.,

Iată răspunsul mincinos:

Nu, nu este adevărat. Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) nu a primit în rândurile sale grupări de sataniști, iar acuzația este o dezinformare. În ceea ce privește comunitatea LGBT, CMB nu primește ca membri asociații sau mișcări politice/sociale, ci exclusiv biserici și confesiuni creștine. [1, 2] Falsitate totală: Consiliul Mondial al Bisericilor este o organizație strict creștină. Pentru a deveni membră, o comunitate trebuie să declare explicit că îl mărturisește pe „Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor conform Scripturilor”. Nicio grupare satanistă, ocultă sau necreștină nu a fost vreodată primită și nici nu ar putea îndeplini criteriile de aderare. [1
Rolul CMB: Consiliul nu impune o doctrină unică și nu poate obliga nicio biserică membră să își schimbe dogmele. Organizația servește doar ca spațiu de dialog ecumenic. Chiar dacă unele coaliții de creștini LGBT au participat ca observatori sau au organizat evenimente conexe la adunările CMB pentru a sensibiliza opinia publică, grupările politice sau sociale LGBT nu au statut de biserici membre. [1, 2, 3, 4]
Zvonurile care amestecă ecumenismul cu satanismul sau cu agenda seculară sunt de regulă promovate de curente radicale sau conspiraționiste care critică mișcarea ecumenică. [1, 2]

Mulțumim pentru frumoasele minciuni, servite prompt și cu generozitate

Lucrurile stau altfel

,La ce nebunie a ajuns acum omenirea! Nu e greu să tragi această concluzie dacă observi ce se petrece în lume. A existat o relatare de presă de curând care spunea că organizaţia aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor – care include aproape toate confesiunile creştine şi Bisericile Ortodoxe, cu excepţia uneia – adică a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor – a primit ca membru cu drepturi depline un nou ordin religios care slujeşte lui satana! Satanismul a fost îmbrăţişat în interiorul Consiliului Mondial al Bisericilor! Prin urmare, aceasta înseamnă că nefericita persoană care este la cârmuirea acestei învăţături înspăimântătoare şi nelegiuite – satanismul, va fi aşezată la aceeaşi masă cu reprezentanţii credinţelor creştine, ajutând la formularea credinţei şi a slujbelor ecumenice care vor trebui să nu deranjeze pe nimeni! Aceasta înseamnă că CMB şi-a asigurat un nou tovarăş de arme, un nou coleg – cârmuitorul acestui satanism dement.

(Preluare de pe Apărătorul Ortodox)
Punct, și nu mai comentăm.

Cum stăm cu homosexualii?

Coaliția Globală a Grupurilor Creștine LGBT și viitoarea Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB)

O parte a Secretariatului GIN a avut plăcerea de a se întâlni, săptămâna trecută – în perioada 10–12 aprilie, la Geneva (Elveția) – cu Coaliția Globală a Grupurilor Creștine LGBT, pentru a stabili o strategie privind implicarea în viitoarea Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), care va avea loc la Karlsruhe, în Germania, în ianuarie 2021.

Adunarea Generală a CMB are loc o dată la șapte-opt ani și reprezintă un element central în viața bisericilor membre ale CMB, precum și a întregii mișcări ecumenice. Fiind un eveniment unic, aceasta oferă CMB oportunitatea de a-și continua parcursul ca expresie vie a comuniunii bisericilor care caută să-și împlinească, împreună, chemarea comună. Adunarea constituie, de asemenea, principalul for legislativ al CMB; ea analizează programele, stabilește politicile generale ale organizației, alege președinții și numește un Comitet Central, care funcționează ca organ principal de conducere al CMB până la următoarea Adunare.

Coaliția Globală a Grupurilor Creștine LGBT colaborează cu CMB încă din anul 2014, având ca scop creșterea gradului de conștientizare în cadrul Bisericii cu privire la aspectele legate de SOGIESC (orientarea sexuală, identitatea de gen, expresia de gen și caracteristicile sexuale), iar GIN face parte din acest grup încă de la înființarea sa. Ne dorim să fim prezenți la următoarea Adunare Generală, să participăm la lucrările acesteia și să aducem în discuție unele dintre provocările cu care se confruntă mișcarea LGBTI la nivel global.

Ne-am dori ca voi, membrii și partenerii noștri, să colaborați cu noi în vederea acestui eveniment! Vă rugăm să luați legătura cu noi, prin intermediul Secretariatului (la adresele victoria@gin-ssogie.org și toni@gin-ssogie.org).

Monstruozitățile pe care le-ați citit sunt consecințele directe ale blestematului sinod eretic din Creta, care a încercat să șteargă hotarul dintre Dreapta Credință și ereziile lumii. Orice grupare de nelegiuiți este denumită ,,biserică” și este pusă pe picior de egalitate cu Biserica lui Hristos. La această cutezanță luciferică sunt părtași toți pseudo-ierarhii români, care nu mai au rușine, nici frică de Dumnezeu. Nu lăudau ei contribuția inestimabilă a lui Daniel Ciobotea la lucrările sinodului tâlhăresc?
În pofida acestor nelegiuiri, Biserica lui Hristos rămâne Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, nebiruită de toate cohortele iadului.

Presbiter Iovița Vasile

De ani de zile, poate că chiar din ziua execuției, ni se tot spune că decizia pe care Tribunalul Poporului a luat-o în Procesul Marii Trădări Naționale, de condamnare la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, a fost luată la Moscova și transmisă la București. Dintr-un lot mai mare de „trădători”, patru au fost condamnați la moarte și executați la 1 iunie 1946: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Picki Vasiliu și George Alexianu. Nici regele Mihai nu a putut comuta pedeapsa fatală ce s-a aplicat celor patru înalți funcționari, nici măcar pentru profesorul George Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.

O privire mai atentă însă la „cazul” George Alexianu ne obligă să revizuim ideea că Moscova s-a amestecat în procesul de la București. Și iată de ce:

Teritoriul URSS care după iunie 1941 a ajuns sub ocupația trupelor germane a fost împărțit de nemți în mai multe guvernăminte(gubernii) care au avut în frunte un guvernator, cu puteri depline asupra regiunii respective. Printre aceste guvernăminte s-a numărat și Transnistria, care l-a avut ca guvernator pe profesorul George Alexianu. La sfârșitul războiului, Stalin a decis ca toți acești guvernatori să fie arestați și judecați în fața poporului. Au fost nouă guvernatori cu totul, fiecare a fost adus în capitala provinciei respective, în piața publică, în fața poporului, pentru a răspunde de faptele sale. Consemnul a fost că dacă din rândurile populației se va găsi măcar o singură persoană care să formuleze o acuzație gravă la adresa fostului guvernator, acesta să fie condamnat la moarte. Condamnat și executat imediat, în fața poporului. Deja fuseseră ridicate spânzurătorile chiar în piața publică unde se țineau procesele.

S-a întâmplat însă un lucru minunat: la Odessa, unde a fost judecat George Alexianu, nu s-a găsit nici o persoană care să se plângă de felul în care reprezentantul guvernului român a administrat Transnistria. Toți cei care s-au oferit ca martori în procesul profesorului George Alexianu au avut numai cuvinte de laudă și recunoștință pentru felul în care românul George Alexianu a administrat Transnistria, pentru opera de reconstrucție a obiectivelor distruse de sovietici în vara anului 1941 când s-au retras din Odessa și din Transnistria, între Nistru și Bug. Eu însumi am văzut actul prin care senatul Universității din Odessa îi acordă profesorului George Alexianu titlul de Doctor Honoris Causa, un text plin de elogii și de recunoștință.

Dintre cei nouă guvernatori judecați, așadar numai unul nu a fost în vreun fel acuzat pentru deciziile luate, pentru felul cum a guvernat. Cei nouă guvernatori, fără să-și dea seama, au fost înscriși la un concurs de omenie și de corectitudine civică, un concurs pe care l-a câștigat românul George Alexianu. Cu ani în urmă am apreciat că în felul acesta GEORGE ALEXIANU a scris o pagină fără pereche în Istoria Omeniei Românești.

Așadar autoritățile sovietice n-au avut încotro, spânzurătoarea ridicată în centrul Odessei a rămas fără întrebuințare, iar lui George Alexianu nu au avut ce să-i facă, l-au trimis la București cu sentința „nevinovat”, dată după judecata poporului sovietic și a autorităților respective.

Ajuns la București, era normal ca George Alexianu să fie pus în libertate. Moscova decisese deja: nevinovat! Și cu toate acestea tribunalul de la București l-a implicat în procesul amintit și l-a declarat vinovat de crima cea mai aspru pedepsită: trădare de Țară și crime de război! Și executat!…

Este clar că nu poate fi pusă pe seama Moscovei această decizie! Logic deducând cele petrecute, se impune concluzia că Moscova nu a avut niciun amestec nici în condamnarea celorlalți trei, inclusiv a Mareșalului!

Așadar cineva din București a decis condamnarea celor patru! Cine anume nu am avea de unde să știm dacă după 1990 nu ar fi apărut dezvăluirea făcută de regretatul Gheorghe Mateevici, și pe care eu, subsemnatul acestor rânduri, am publicat-o de mai multe ori sub titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici.

Pe scurt, povestea relatată de Gheorghe Mateevici poate fi rezumată astfel: În Polonia își ducea zilele o persoană foarte importantă, unul dintre cei șapte înțelepți ai Sionului, aflați în fruntea ierarhiei evreimii mondiale. Faptul că în Polonia trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa justifica prezența la fața locului a unui lider atât de important. Numai că în toamna anului 1939 Polonia este invadată de nemți și de sovietici, iar persecuțiile la adresa evreilor din Polonia se dezlănțuie fără nicio întârziere. Curând s-a pus problema protecției marelui înțelept, tot mai greu de asigurat. După venirea mareșalului Ion Antonescu la guvernarea României, la intervenția discretă a Londrei, este organizată strămutarea în România a marelui lider sionist. Ajunge acesta în România și este instalat ca administrator al cimitirului evreiesc de pe bulevardul Filantropiei, ulterior botezat 1 Mai, iar după 1990 a primit un nou nume: Ion Mihalache. De venirea în România a marelui evreu au avut cunoștință cei patru înalți funcționari condamnați la moarte după 23 august 1944. Iar motivul real acesta a fost: au cunoscut identitatea secretă a „cimitirgiului” din Filatropia.

În felul acesta s-a ajuns la o situație de netolerat pentru evreime: legile lor, mai mult sau mai puțin scrise, prevăd că nici un goi, niciun ne-evreu, nu are voie să cunoască identitatea unui înțelept al Sionului. Dacă, cine știe cum, un ne-evreu ajunge să cunoască acest secret al organigramei iudaice, acel creștin trebuie deferit morții prin orice mijloace. Și cât mai repede!

Gheorghe Mateevici susține că acesta este motivul real care a determinat condamnarea la moarte a celor patru lideri români: fuseseră implicați în salvarea marelui înțelept, au cunoscut identitatea cea adevărată a administratorului de la cimitirul Filantropia. Familia lui Gheorghe Mateevici a locuit peste drum de cimitir. A avut un frate mai mare care a ajuns detectiv în Siguranța statului român. Acesta a avut fler de profesionist și și-a dat seama că administratorul cimitirului este sculă mare în ierarhia jidovească. Dar a făcut o greșeală care l-a costat viața: a raportat superiorului său cele descoperite și curând asupra sa s-a abătut pedeapsa talmudică: s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută, care l-a dus la o degradare fizică totală. A mai avut timp înainte să moară să-l avertizeze pe fratele său, pe Gheorghe Mateevici, căruia i-a povestit cele aflate până la urmă: cine era în realitate administratorul cimitirului. Cât de periculos era pentru un creștin să afle acest secret!

Mărturia mea: pe la începutul anilor 1980 m-am trezit cu o vizită a colonelului Diomid Perciun, vecin de bloc, cu care mai tăinuiam asupra lumii și a vieții noastre. Acesta a venit foarte tulburat să-mi spună că cu o zi mai înainte fusese înmormîntat administratorul cimitirului evreiesc Filantropia și Securitatea română s-a trezit că au venit la înmormîntare cei mai cunoscuți lideri mondiali ai evreimii! Așa și-au dat seama securiștii noștri că fostul administrator fusese una din marile personalități ale evreimii mondiale! Statutul său de adiministrator de cimitir îi permitea să se întâlnească cu orice evreu fără să stârnească nicio suspiciune din partea autorităților. Un truc inteligent și foarte eficace.

După aceea, prin 1995, l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici, iar după câțiva ani, când a căpătat încredere în mine, acesta mi-a relatat povestea sa despre marele înțelept al Sionului ajuns la București cu statutul modest de administrator de cimitir. De cum am aflat povestea, l-am pus pe Gheorghe Mateevici să o relateze spre a fi publicată mintenaș. Am pus pe site textul său cu titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici, l-am introdus și în Protocoalele Kogaionului. Iar în trilogia Șeitanii am dat o formă literară personajului, l-am făcut chiar personaj al trilogiei, iar într-un capitol riscant pentru mine, mi-am imaginat o întîlnire și o discuție între marele înțelept al Sionului și Petre Țuțea, mare înțelept de Dâmbovița!… Cred că nu am dat-o în bară cu acea discuție imaginată de mine. Trilogia însăși este un amestec de întâmplări reale, unele dintre ele amplificate / completate de imaginația mea prodigios literară! Mă laud cu reușita trilogiei! Marcel Petrișor, după ce a citit-o, mi-a spus că am scris Război și Pace al românilor! Să-l cred?!

Închei minunându-mă încă o dată de normele secrete care dirijează comportamentul iudaic, sionist, talmudist! Sunt aceste reguli de un anacronism sălbatic, care afectează conviețuirea normală printre noi a unor evrei, numai a „unor evrei”, sper. Mizez, plin de optimism, pe starea de normalitate a celorlalți evrei.

Nota bene: povestea condamnării la moarte a celor patru lideri politici români care au cunoscut adevărata identitate a administratorului cimitirului, cel care reușise să fugă din Polonia și să ajungă în România sub protecția celor patru oficiali români, mi-aduce aminte de regula talmudică: nicio faptă bună să nu rămână nepedpsită! Să nu existe recunoștință pentru goimi, pentru ne-evrei!

Ion Coja

În veacul al XIII-lea, după ce Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, monahii din Sfântul Munte au trimis împăratului o scrisoare prin care înfierau această unire eretică și îl rugau pe împărat să se lepede de aceasta și să se întoarcă la Ortodoxie. Hotărât să impună cu forța unirea Bisericilor, pentru ca papa să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin – pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupației latine –, Împăratul Mihail Paleologul, sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-1282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase și a trimis soldați latini în Muntele Athos pentru a-i supune, cu prețul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire închipuită. După ce i-au spânzurat pe toți Părinții din Sinaxa Sfântului Munte (forul conducător al Athosului) și au omorât mulțime de monahi din Mănăstirile Vatoped și Iviron, soldații s-au repezit cu sălbăticie diavolească și ucigașă asupra Mănăstirii Zografu.

În vremea aceea, în Mănăstirea Zografu viețuia un monah cu frică de Dumnezeu, care avea ascultare la via din apropierea mănăstirii. Acest părinte avea obiceiul să citească de mai multe ori pe zi Acatistul Maicii Domnului.
În ziua în care soldații latini se îndreptau spre Mănăstirea Zografu, pe când călugărul citea acatistul, și rostea cu evlavie „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”, a auzit de la icoana Maicii Domnului numită „Acatist” sau „Prevestitoarea”, pe care o avea cu el, următoarele: „Bucură-te și tu, bătrânule!”. Auzind aceste cuvinte, bătrânul monah s-a înfricoșat, dar Maica Domnului a continuat: „Nu te teme, du-te în mănăstire și spune călugărilor să nu deschidă astăzi poarta, iar cei care sunt mai slabi în credință să se ascundă, că vin dușmanii mei și ai Fiului meu”.

Ajungând la mănăstire, bătrânul a văzut icoana care îi vorbise în chilia sa, că atârnă acum deasupra porților mănăstirii. Luând-o în brațe, a mers la stareț și i-a vestit toate. Fericitul Egumen Toma, adunând obștea, le-a spus despre cele ce se vor întâmpla și i-a întărit prin cuvinte duhovnicești. Cei care erau mai fricoși au fugit și s-au ascuns în pădure, iar starețul împreună cu 25 de călugări s-au închis într-un turn, luând cu ei și icoana care îi vorbise bătrânului.

Nu după mult timp, au apărut cruciații și au cerut să li se deschidă poarta mănăstirii, dar starețul le-a răspuns: „Plecați de aici, noi nu avem împărtășire cu voi, iar papei nu ne vom supune niciodată”. Soldații papei, forțând porțile și intrând în mănăstire, au adunat de jur împrejurul turnului lemne și crengi uscate și le-au dat foc, arzându-i de vii pe călugări.

După plecarea cruciaților, călugării care stătuseră ascunși s-au întors în mănăstire și au aflat în turnul în care arseseră ceilalți monahi numai icoana Maicii Domnului, neatinsă de flăcări, dar înnegrită de fum.

În amintirea acestei minuni, mai târziu, în stânga bisericii mari s-a ridicat un Paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, în care au așezat icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Prevestitoarea”. Călugării bulgari o numesc simplu „Hairiovo”, adică „Bucură-te”. Locul unde a avut loc arătarea minunată a Maicii Domnului este cunoscut până astăzi sub numele de Herovo.

,,Institutul Elie Wiesel lovit în moalele capului de un ziar evreiesc din SUA care spune că pentru Pogromul de la Iași și-au asumat responsabilitatea GERMANII, în 1959 2 august 2017
Cotidianul.ro: Redacţia publicaţiei americane Jewish Telegraphic Agency ne-a trimis un document excepţional care redeschide cazul „Pogromului de la Iaşi“. Este vorba despre buletinul zilnic de ştiri (Daily News Bulletin) din ziua de 24 august 1959, în care există ştirea că guvernul Germaniei de Vest îşi asumă responsabilitatea pentru Pogromul de la Iaşi şi acceptă să plătească despăgubiri familiilor de evrei ucişi.
Ce conţine acest document excepţional pe care ni l-a trimis ziarul Jewish Telegraphic Agency din SUA? Iată documentul primit prin amabilitatea colegilor de la „Jewish Telegraphic Agency”, care redeschide discuţia despre „Pogromul de la Iaşi” din iunie 1941:
În traducere, ştirea de pe fluxul din ziua de 24 august 1959 al publicaţiei Jewish Telegraphic Agency spune următoarele: „IERUSALIM, Aug. 23 (JTA) – Guvernul Germaniei de Vest acceptă să plătească compensaţia către familiile şi persoanele ucise de Nazişti în timpul pogromului din Iaşi, România, în iunie, 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe.
Acordul acoperă, de asemenea, plata unei compensaţii către moştenitorii evreilor ucişi în trenurile morţii din lagărele din Iaşi. Cu toate acestea, autorităţile din Bonn au declarat că refuză să-şi asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuţie a evreilor în timpul ocupaţiei naziste a României“.
Am verificat autenticitatea acestui document excepţional şi ea este incontestabilă! Pornind de la acest document, cercetătorii şi istoricii nu au acum de făcut decît să scoată din arhivele Germaniei declaraţiile oficiale şi toate documentele care au stat la baza lor, astfel încît controversata problemă a „Pogromului de la Iaşi“ să fie pe deplin lămurită strict în lumina adevărului istoric!
Pentru cei care nu ştiu, facem precizarea că Jewish Telegraphic Agency este una dintre cele mai cunoscute publicaţii evreieşti din lume, a cărei apariţie neîntreruptă datează încă din anul 1917, împlinind în acest an un secol de prezenţă publică!

Varianta Institutului „Elie Wiesel“
În România, mai ales după 1989, s-a acreditat ideea că DOAR românii se fac vinovaţi de „Pogromul de la Iaşi“, orice altă teorie fiind considerată în mod bizar ca fiind negarea holocaustului, în general! Totul a culminat cu organizarea de către Institutul „Elie Wiesel“ a unui set de manifestări „ştiinţifice“ la Iaşi, între 28 şi 30 iunie 2006, în colaborare cu Centrul de Istorie a Evreilor şi Ebraistică al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi şi cu Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România – Comunitatea Evreilor din Iaşi, având sprijinul financiar al Guvernului României, la care au participat Claudiu Săftoiu, consilier prezidenţial al lui Traian Băsescu, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul Afacerilor Externe în guvernul Tăriceanu.
La sfîrşitul acestor manifestări, Institutul „Elie Wiesel“ a publicat volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România“, apărut la Editura Polirom în 2006, care adună comunicatele prezentate în cadrul unei sesiuni ştiinţifice. (În acest context, Jean Ancel, cercetător la Yad Vashem, Israel, îi face pe români vinovați exclusivi pentru progromul de la Iași, ignorând faptul că Iașiul, în acea vreme, era un oraș aproape ocupat de ARMATA GERMANĂ!!! – n.n.)
„Interogatoriul“ lui Ion Antonescu

Fragmente din „Interogatoriul“ lui Ion Antonescu, în timpul procesului din 6 mai 1946, trebuie puse în paralel cu opinia lui Jean Ancel (cercetător evreu citat de Institutul Elie Wiesel), potrivit căruia doar jandarmii români sînt cei care au tras în evreii din „trenul morţii“:
„Ion Antonescu: [După pogrom] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: «Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului». Și atunci, generalul german mi-a spus: «Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla». […] ‘’ Ion Spânu
http://www.cunoastelumea.ro/institutul-elie-wiesel-lovit-in-moalele-capului-de-un-ziar-evreiesc-din-sua-care-spune-ca-pentru-pogromul-de-la-iasi-si-au-asumat-responsabilitatea-germanii-in-1959/

Pogromul de la Iaşi l-a facut Hitler, care era evreu !
Asadar progromul de la Iasi l-au facut evreii !

Preluare de pe Blogul Ion Coja

Mari foloase duhovniceşti aduce omului citirea vieţilor Sfinţilor, iubite cititorule, de aceea Sfânta Biserică, prin slujitorii ei, ne îndeamnă spre această bună îndeletnicire. Astăzi avem Sărbătoarea Sfintei Maicii noastre Parascheva, ale carei moaşte se găsesc în Catedrala mitropolitană de la Iaşi, ca o binecuvântare pentru pământul Moldovei şi pentru ţara întreagă.

Cuvioasa Parascheva s-a născut în Epivat, localitate în Tracia şi de mică a iubit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi şi-a legat viaţa de Dumnezeu Care i-a dat-o. Prin nevoinţele sale îndelungate, deşi viaţa i-a fost scurtă, a ajuns la măsura sfinţeniei şi Biserica lui Hristos o numără între Sfinţii lui Dumnezeu.

Cinstitele sale moaşte se aflau la Constantinopol. Patriarhia de-aici avea mari datorii faţă de turcii păgâni şi prigonitori, cei care îndatorau pe toţi, pe care-i supuneau cu sabia. Binecredinciosul domn al Moldovei, Vasile Lupu, a scos aur din vistieriile ţării şi a plătit aceste datorii. Drept răsplată, pentru ajutorul frăţesc, Patriarhul din Constantinopol, Partenie, a dăruit domnitorului sfintele moaşte şi acesta a mai dat turcilor alte trei sute de pungi de aur, pentru a-i îngădui să le aducă pe pământ românesc, în anul 1641. De-atunci, poporul binecredincios al lui Dumnezeu se învredniceşte de ajutorul Sfintei Parascheva, cea rugătoare către Dumnezeu şi mult ajutătoare prin minunile sale cele multe.

Dintre acestea, am ales una, pe care istorisind-o, ne vom încredinţa de binele imens pe care-l lucrează în lume Sfinţii lui Dumnezeu.

Prin anul 1955, doi soţi din Iaşi ajunseseră la mari neînţelegeri în familie. Într-o seară, femeia a plecat de-acasă, fără ca soţul să ştie de ea. Presimţind că are să se întâmple o nenorocire, soţul a alergat la Sfânta Parascheva şi a rugat-o cu lacrimi să-i aducă soţia acasă. N-a trecut mult şi soţia s-a întors şi a povestit primejdia de moarte prin care a trecut: ,,Diavolul mi-a pus în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar pe la ora opt seara, când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apucat repede şi m-a aruncat afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului’’. La ora aceea, fiica lor dormea şi cei doi soţi ai înţeles că Sfânta Parascheva a fost aceea care a ascultat rugăciunile soţului şi a izbăvit-o de moarte şi de ispita diavolului. Dumnezeu le-a dat iarăşi înţelegere în familie şi ei au rămas recunoscători Cuvioasei Parascheva pentru marea binefacere (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 193-202).

Pentru rugăciunile Sfintei Parascheva, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Presbiter Iovița Vasile

Cu niște ani în urmă, urmăream cu interes evoluția tenismenelor române la turneele circuitului WTA. Aveam motive întemeiate. Simona Halep era pe val, câștigase două turnee de grand sleam, Rolland Garos și Wimbledonul, și știam că nu se va opri…
Au venit apoi Bianca Andreescu în 2029 și Emma Răducanu în 2021 și au câștigat openul America. Ce performanțe! Am adăugat-o și pe Sorana Cîrstea și mă gândeam că cu aceste patru jucătoare rupem orice turneu WTA și-l trecem în dreptul României. Așa ar fi trebuit să fie, numai că…

Numai că a venit blestematul covid, falsa plandemie, româncele noastre naïve au cedat, s-au vaccinat și de-acolo a început declinul ireversibil și trecerea în anonimat. Nu le-aș învinui pe Bianca Andreescu și Emma Răducanu. Erau tinere, neștiutoare, visătoare și n-au avut în preajmă omul potrivit care să le povățuiască. Nu găsesc nici cea mai vagă scuză pentru Simona Halep, mai în vârstă, și care știa pe ce lume trăiește și totuși s-a vaccinat, a făcut și reclama vaccinului ucigaș, după care a urmat… adio tenis de performanță. Astăzi auzim de ea doar când își părăsește partenerul și se înhăitează cu altul, sau că a mai cumpărat un hotel sau altă proprietate, nu că a ajutat vreo biserică sau vreo mănăstire… Vă aduceți aminte cum se însemna cu Sfânta Cruce?

Nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre vremea când tenismenele noastre se aflau în plină glorie. Emma Răducanu avea tata român și mama chinezoaică. Cronicarii sportivi spuneau că are origini românești, ca și cum ar fi avut vreun străbunic român, în loc să spună deschis că e româncă după tata și chinezoaică după mamă, și să înscrie performanța ei în dreptul României.

Bianca Andreescu. Ni se vorbea despre ,,jucătoare britanică de origine română”. Care britanică, și care origine română? Părinții ei sunt români și noi vorbim despre origine, în loc să spunem că e o româncă deosebită care aduce cinste Țării noastre? Dar vezi vremea fără milă… Româncele noastre au dispărut din tenis pentru că niște descreierați au declarat o plandemie criminală și mincinoasă.

Citesc și recitesc viața românului Nicolae Tesla și nu mă mir că este atât de puțin prețuit de grangurii acestei Țări. Mai e nevoie să vorbim despre geniul său? Nu cred, numai că noi ne ocupăm de Pleșu, Liiceanu, Papahagi și alte nulități și vrem să câștigăm premiul Nobel pentru literatură cu Mircea Cărtărescu!

Ungurii sunt mai receptivi decât căpeteniile României. Dacă n-au, inventează, traduc, amplifică. Mă uitam pe o matricolă din vremea când aveau Ardealul nostru sub ocupație. Ioan era Janos, Grigore devenise Gergely, Vasile era apelat Laszlo.

Cu decenii în urmă, urmăream o transmisiune sportivă la televiziunea ungară, deoarece Ceaușescu a interzis preluarea evenimentelor sportive de către români. Când crainicul a vorbit despre regele Spaniei, Juan Carlos, acesta s-a transformat subit în Janos Karoly! Cumpăr toamna pomi pentru plantat în grădină de la pepinierele din Satu Mare. Cer un pom de soi Williams, dar pe etichetă scrie Vilmoș. Ungurii traduc orice. Noi – nu!

O origine despre care se vorbește rar sau deloc, cea a lui Adolf Hitler. Evreii se feresc să-i pomenească numele, necum să-l revendice. Adevărul e că Fuhrerul avea un bunic evreu (austriac), și îndeplinea condiția pentru a fi numărat printre iudei, după standardul pe care chiar iudeii l-au stabilit. Hitler îi ura profund pe evrei, din motive pe care le-a explicat pe larg. Când jidanii se lamentează și se bat de pământ pentru câte au îndurat, să ne spună că Hitler era jidan și motivele pentru care s-a îndreptat cu ferocitate împotriva celor de un sânge cu el.

Presbiter Iovița Vasile