ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Pentru a înțelege în ce constă tehnocrația, precizăm că aceasta se deosebește de teocrație, care presupune conducerea de către Dumnezeu, și de autocrație, care presupune conducerea de către o singură persoană, și de democrație, care presupune conducerea de către popor.

Conform DEX, tehnocrația este:

1. Orientare în sociologia și politologia contemporană potrivit căreia rolul în conducerea societății trebuie să revină specialiștilor din diverse domenii.
2. Sistem de guvernare controlat de tehnicieni, îndeosebi experți tehnici, ca alternativă la cel în care conducerea o au factorii politici.

• 2.1. Intelectualitate tehnică (cu rol conducător).

 Juriștii ne avertizează în legătură cu riscurile tehnocrației pentru popor astfel:

,,Tehnocrația a fost unul din miturile comuniste: conform clasicilor marxism-leninismului, după cucerirea puterii de către proletariat, guvernarea va trece în sarcina administratorilor. Deși această previziune nu s-a confirmat nicăieri și nicicând, comunismul „real” a arătat că tehnocrația și totalitarismul sunt strâns legate. Atunci când puterea politică nu poate fi contestată public, alegerile sunt irelevante, iar o anumită calificare – efectivă sau formală – poate oferi un avantaj indivizilor dornici de ascensiune în structurile de putere.”
https://www.juridice.ro/833500/tehnocratia-si-economia.html

Sfinții cu darul înainte-vederii ne-au avertizat de mult timp să nu acceptăm o identitate numerică în locul numelui de Botez deoarece aceasta este malefică și poate fi folosită împotriva noastră pe toate planurile. Sfinții spuneau că aceasta ne pune în pericol mântuirea. Dacă până acum aceste avertismente al sfinților pentru unii păreau nerealizabile, acum vedem acestea se adeveresc. Trecerea la transumanism prin vaccinuri cu nanotehnologie și la cipuri implantate în creier ne arată că societățile oculte care preiau puterea în  toate țările au planuri de acțiune pe termen lung.

Cu mult timp în urmă, Bertrand Russel, laureat al Premiului Nobel ne spunea:

1. ,,Dieta, injecțiile și interdicțiile se vor combina, de la o vârstă foarte timpurie, să producă acel tip de caracter și tip de credințe pe care autoritățile îl consider dezirabil și orice critică a puterii va deveni imposibilă psihologic.” (Sursa: Impactul științei în societate, 1953)
2. ,,Populația nu va cunoaște felul în care i se inoculează convingerile. Când tehnica se va fi perfectată, fiecare guvern care a educat generații de oameni în acest fel va putea să controleze întreaga populație în modeficientși sigur, fără a fi nevoie de armate sau poliție…Propaganda educațională, cu ajutorul guvernului, va putea să obțină rezultate într-o singură generație. Există însă două puternice forțe care se opun unei astfel de politici: una este religia , iar cealaltă este patriotismul… O societate științifică nu poate fi stabilă decât sub conducerea unui guvern mondial.”

Un prim ,,dușman” puternic în calea tehnocrației este religia, mai ales așa cum s-a spus mai sus. Acum vedem limpede scopul ideologizării educației în așa fel, încât inclusiv știința să se opună lui Dumnezeu și poruncilor Lui. Episcopul Averchie spunea că: ,,Toată viețuirea modernă la nivel social este o pregătire pentru venirea Antihristului.” Pentru fiecare poruncă divină, slujitorii necuratului au creat modalități ,,moderne” de a fi călcate în picioare.

https://doxologia.ro/cele-zece-porunci-0

Dacă Dumnezeu ne poruncește să nu ucidem, se legalizează avortul, care presupune chiar uciderea propriilor copii în pântecele matern, adică acolo unde Dumnezeu conlucrează cu părinții, stabilind ce fel de copil se va naște și câți talanți va avea spre slava Sa și spre ajutorul aproapelui.

Dacă Dumnezeu ne poruncește să nu fim desfrânați, prin ,,drepturile omului”, care intră în contradicție cu drepturile lui Dumnezeu, se încurajează desfrânarea în toate felurile, atrăgând astfel mânia divină.

Sfântul Apostol Pavel le spune:
,,Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.
Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?(s.n)
Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (Corinteni, 18-20)

 

Ideea că noi suntem stăpâni pe trupurile noastre ne-a fost livrată prin educația ideologizată, prin care se plănuiește adormirea vigilenței creștine. Guvernele antihristice care pun la cale o astfel de educație, caută de fapt să pună stăpânire atât pe trupurile noastre, cât și pe suflet cu ajutorul tehnologiei. S-a dorit să ne credem independenți în raport cu Dumnezeu fără să se precizeze că atunci când lipsește Dumnezeu, necuratul Îi ia locul. Tehnocrația ,,trebuia” să înlăture forța religiei creștine pentru a se impune. Cheia spre sufletul fiecăruia dintre noi este codul 666, adică cifrele de control pentru orice dispozitiv electronic. Odată ce îi permitem guvernului antihristic să folosească această cheie pentru a ne controla total, acesta o va folosi în defavoarea noastră pe toate planurile, întrerupând legătura noastră cu Dumnezeu. Se merge din aproape în aproape până când se va ajunge la sclavia antihristică.

 

În multe domenii oamenii vor fi înlocuiți cu Inteligența Artificială care lucrează cu numere, nu cu nume. Aceasta poate fi ideologizată în funcție de preferințele celor care conduc lumea.  Capitolele 13 și 14 din Apocalipsă ne-au dat câteva indicii despre ce ne așteaptă dacă acceptăm ,,cheia” lui Antihrist în trupurile noastre. Dacă nu va mai fi nevoie de armată și de poliție, atunci ce rol va putea avea Inteligența Artificială? Ce i se va permite să facă?

 

Dacă acum se fac presiuni pentru impunerea cărții electronice de identitate, mai târziu controlul total va ajunge în faza finală după ce Sistemul va găsi o modalitate de a ne pune un dispozitiv pe mâna dreaptă sau pe frunte, care să-i permită să ne trateze ca pe niște roboți. Sfinții ne sfătuiesc să respingem cartea electronică de identitate pentru a putea evita mai apoi pecetea finală prin care drepturile lui Dumnezeu asupra noastră sunt furate efectiv de către conducerea tehnocratică ,,științifică” antihristică.

 

Ecumenismul este modalitatea prin care religia este cosmetizată, slăbită de putere  pentru a nu mai fi o piedică în calea tehnocrației, ci chiar o slujitoare a acesteia. Vedem din ce în ce mai clar ce se întâmplă atunci când  până și în ierarhia ortodoxă sunt preferați cei șantajabili:

–          dacă ecumenismul îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire, ierarhii ortodocși se conformează, slăbind astfel rezistența ortodoxă;

–          ecumenismul a fost legiferat la pseudo-sinodul din Creta, iar acum se studiază la facultățile de teologie;

–          Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor având drept urmare sfidarea Canoanelor ortodoxe;

–          Ortodoxia este din ce în ce mai prigonită;

–          din ce în ce mai des valorile ortodoxe sunt batjocorite în vederea promovării păcatului, a slăbirii încrederii în Dumnezeu și a acceptării lui Antihrist.

 

Un alt dușman al tehnocrației este patriotismul,dar și aici guvernele au găsit deja modalități de a-l anihila: prin împiedicarea patrioților să ajungă la putere, prin planul Kalergi etc. Sărăcirea anumitor țări a adus cu sine emigrarea multora spre țări mai bogate, dar cu tradiții și credințe diferite, unde lupta pentru un ideal comun este greu din ce în ce mai puțin posibilă. Condiționarea de diverse tipuri în vederea acceptării digitalizării permite sistemului antihristic să se fortifice. Doar refuzul digitalizării forțate le permite creștinilor să și-L păstreze Tată pe Hristos. Acest lucru se va însemna că suntem puși să alegem între CRUCE și PÂINE, adică între Hristos și Antihrist.

 

În concluzie, trăim vremuri de cernere, în care credința ne este pusă la încercare. Trăim vremurile lui ,,scapă cine poate”, așa cum spunea părintele Adrian Făgețeanu. Dacă tehnocrația actuală se află într-un raport de dușmănie cu religia și patriotismul, atunci e nevoie de mare trezvie pentru a ne mântui în aceste vremuri. Dacă cezarul antihristic vrea să se atingă de suflet, atunci trebuie să-i refuzăm ofertele, știind că suntem datori să i-l predăm curat lui Dumnezeu.

Însuși Hristos ne spune că ,,împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei, 11, 12)  Iar sfântul Sfântul Anatolie de la Optina ne învață să ne rugăm astfel pentru izbăvirea de Antihrist:

Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică.

Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi ! Amin. (https://www.cuvantul-ortodox.ro/sobor-stareti-optina-rugaciunea-dimineata-sfintilor-izbavire-antihrist/0

 

Sora Pelaghia

Se întâmplă la Oradea!
Nu, nu-l pun la loc pe Mihai Viteazu, ci îl pun în Cetate pe regele Ungariei, Ladislau I. Statuia a început să fie asamblată. Mai clar de atât nu se poate.

A fost o „întâmplare” că la Sibiu în loc de Horea, Cloșca și Crișan, în centru este călăul lor, Brukenthal și ca la Arad există grupul statuar al celor 13 ofițeri maghiari care au ucis 40 000 de români în 1848 (completare text, mulțumesc Părintelui Filotheu).

A fost o „întâmplare” că la Turda, Avram Iancu încurca „arhitectura” fondurilor europene din centrul orașului.

A fost tot o întâmplare că la Carei s-a proțapit tot în centru, statuia autorului imnului Ungariei în timp ce Monumetul Ostașului Român va fi îngrădit de plăci din beton?

Tot o „întâmplare” a fost si că la Alba Iulia, acolo unde de 1 Decembrie defilează unii în uniformele Armatei Imperiale Habsburgice, s-a ridicat statuia lui Bethlem, fost principe al Transilvaniei.

Tot „întâmplare” a fost că Emanuil Gojdu, tot la Oradea, a fost mutat din centru intr-un parc, iar Mihai Eminescu a stat intr-o cușcă de lemn vreo 4 ani…

„Întâmplător”, la Cluj-Napoca, Lucian Blaga, Mihai Eminescu si Memorandiștii au fost lăsați fără soclu și fără nume.

Desigur tot întâmplător, la Valea Uzului unii nu au loc de Crucile eroilor armatei române…
Dar cine a fost sceptic și a considerat toate astea doar niște „întâmplări”, se mai îndoiește acum că de fapt totul se înscrie într-o strategie de ștergere a identității, istoriei, memoriei naționale românești din Transilvania?

Adică mai clar de atât, ce vreți: în locul lui Mihai Viteazu este Ladislau al Ungariei!
Când locul e curățat de români, golul este umplut de străinii ce se vor aici stăpâni!

Până când vom răbda?
No hai ! Deșteaptă-te, Române !

(Text reprodus)

PS
Zisa inteligența artificială încearcă să ne dăscălească după tiparele ei. Pentru aceea a fost născocită, să ne facă să gândim ca ei. Nu vor reuși. Noi ne folosim de ceea ce Dumnezeu a așezat în cutiile noastre craniene. Ei folosească-se de ,,inteligența artificială”. E singura lor șansă de a se socoti ,,inteligenți”.

Presbiter Iovița Vasile

Prin anul 57 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint cea dintâi Epistolă în care, printre multele învăţături ziditoare şi mântuitoare, are şi această constatare tristă: ,,Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu’’ (I Corinteni 1, 18). Iată că oamenii sunt despărţiţi, ei înşişi se despart, în două categorii. Cei dintâi se duc pe calea pierzării, deci nu se vor mântui, din pricina faptului că socotesc cuvântul Crucii nebunie şi, prin urmare o resping şi o batjocoresc. Ceilalţi, care, dimpotrivă, cinstesc Sfânta Cruce, îşi lucrează, fiecare după puteri, mântuirea. Nu cumva să se înţeleagă că, într-adevăr, cuvântul Crucii ar fi nebunie! Să nu fie! Nebuni sunt cei ce o socotesc astfel.

În anul 63 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris o nouă Epistolă episcopilor, diaconilor şi sfinţilor din Filipi în care reia această preocupare a sa pentru a aşeza Sfânta Cruce la locul ce i se cuvine în viaţa Bisericii şi a fiecărui credincios: ,,Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti’’ (Filipeni 3, 18-19).

Duşmanii Crucii lui Hristos sunt toţi sectarii şi necredincioşii. Textul acesta accentuează încă o dată faptul că aceştia se îndreaptă nu spre împărăţia lui Dumnezeu, ci spre pieire, fapt ce-l întristează profund pe Apostolul Domnului, până la lacrimi. Ne întristează, fireşte, şi pe noi, însă suntem reduşi la aceaşi stare de neputinţă în faţa încăpăţânării celor din afara Bisericii. Cum ar fi trebuit să scrie mai limpede desluşit Sfântul Apostol, pentru ca şi rău-credincioşii să creadă drept?

Că Sfânta Cruce este puterea lui Dumnezeu mărturiseşte Biserica lui Hristos în cântarea de la Taina Sfântului Maslu: ,,Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii ai înviat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii’’.

Socoteşte, cinstite cititorule, cât de mare este primejdia ca omul să aplece urechea spre învăţăturile pierzătoare ale vrăjmaşilor Crucii lui Hristos. Am socotit să-ţi scriu aceste învăţături în ziua acestei Sărbători a Bisericii noastre, care ne aminteşte de momentul istoric când Sfânta Cruce, pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost găsită şi înălţată de Patriarhul Ierusalimului.

Presbiter Iovița Vasile

Astăzi se împlinesc zece ani de când am slujit prima Sfântă Liturghie în paraclis, după ce am fost interzis în biserici, pe motiv de nepomenire. Pseudo-episcopul de atunci, Petroniu Florea, semnatar al documentelor eretice din Creta, este acum tras pe linie moartă. Succesorul său, Benedict Vesa, continuă pe aceași linie ecumenistă.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’’ (I Corinteni 13, 1-3).

Ceea ce ne spune Dumnezeu prin aceste cuvinte este că lipsa dragostei deturnează sensul existenţei umane. În locul dragostei nu poate exista altceva decât ura sau indiferenţa, amândouă la fel de păgubitoare. Omul este om atâta vreme cât îşi apropriază iubirea Dumnezeiască, adică stă în rosturile sale existenţiale. Acest adevăr a fost exprimat, în chip minunat, de Psalmistul David: ,,Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alătutatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12, 21). Cuvintele acestea pot părea aspre, dar sunt cât se poate de adevărate, de aceea spuneau cei din vechime ,,homo homini lupus’’, adică omul devine fiară pentru semeni, atunci când părăseşte Dumnezeiasca dragoste.

Datorăm, cum am spus, dragoste Creatorului nostru Dumnezeu. Este absurd, este împotriva firii ca noi să-I răspundem lui Dumnezeu cu ură sau indiferenţă. ,,Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8). Splendidă definire ioaneică a lui Dumnezeu, prin simplitatea şi adevărul ei! Dar dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de dragostea pentru făpturile Sale, semenii noştri. Jumătăţile de măsură şi ambiguităţile sunt cu desăvârşire excluse: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său’’ (Ioan 4, 20-21).

Aceste adevăruri Dumnezeieşti se cuvin a fi afirmate, cu stăruinţă şi tărie, într-o lume care, pe zi ce trece, se înstrăinează de Dumnezeu şi de dragostea Sa. Uitaţi-vă la feţele desfigurate de ură ale politicienilor. Priviţi la apologeţii urii şi ai violenţei, cu acces nelimitat pe posturile de televiziune. Observaţi în jurul dumneavoastră oameni de care trebuie să te fereşti ca de animalele cele mai primejdioase, căci nu ştii niciodată când izbucnesc în violenţă. Constataţi cu amărăciune cu câtă vehemenţă este contestat şi batjocorit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înţelegeţi străfundurile iadului din care se revarsă oceane de ură asupra Bisericii Sale, singura oază de bine şi adevăr din societate, singura voce care strigă în deşertul umanităţii, şi veţi avea imaginea unei lumi nebune, care se îndreaptă cu inconştienţă spre pieire. Înţelegem acum cât se poate de bine mustrarea Mântuitorului: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’’ Înţelegem că Dumnezeul nostru Cel îndelung răbdător aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa noastră.

Glasul Bisericii ne aduce aminte şi în această Duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci de dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu şi caută să trezească în noi simţământul iubirii pentru Creatorul nostru şi pentru toate făpturile Sale. Glasul Sfintei Biserici se aude în mijlocul acestei sălbăticii, mărturisind, iară şi iară, ,,Că Bun şi iubitor de oameni eşti, Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Presbiter Ioviţa Vasile

N-aș fi în stare să fac rău vreunui jidan. N-aș ridica mâna asupra lui pentru nimic în lume. Nu mă pot împiedica însă să nu ridic cuvântul asupra lor atunci când mint cu nerușinre și batjocoresc Poporul Român, care a avut nesăbuința să-i găzduiască pe Pământ Românesc, când au fost izgoniți din alte țări. Oameni fără Dumnezeu, fără țară, fără simțământul apartenenței la valorile eterne ale omenirii.

Citiți cu atenție fragmentul de mai jos, și-apoi voi formula câteva considerații.

Din cauza lipsei de cadre de la începutul regimului comunist, conducerea superioară de partid și de stat a recurs la serviciile minorităților naționale oprimate în timpul regimului carlist și fascist, în special a celei evreiești. În marea lor majoritate, evreii erau ştiutori de carte, mulţi trăiau în mediul urban, cunoșteau limbi străine și înainte de toate suferiseră crunt, mai ales în timpul regimurilor legionar și antonescian. Partidul Comunist se putea baza pe loialitatea, ba chiar entuziasmul lor cu privire la instaurarea unui nou regim politic care promitea deplina egalitate a cetățenilor.

(Revista Babel)

Dăm dreptate autorului când sugerează că dragii comuniști români erau inculți, neciopliți, rudimentari, proști, dar nici comuniștii jidani nu erau mai breji. S-au asemănat, s-au adunat.
Aci vreau să spun că evreii ne-au adus comunisml în România, l-au impus cu sălbăticie și ne- au adus nenorociri incomensurabile, concretizate într-un genocid cu circa două milioane de victime. Nu vorbim de niciun holocaust românesc, pentru că n-a existat, n-a fost dovedit și nici nu va putea fi. Punem pe masa dovezile genocidului asupra Românilor oricând.

Numai că ce să vezi, evreii, se dezic acum de comunism. Afirmă cu nerușinare că rușii, marxiștii, bolșevicii, comuniștii, sovieticii au adus comunismul pe Pământ Românesc. Ei – nu. Doar au dat o mână de ajutor comuniștilor români, pentru că ei, jidanii erau mai răsăriți și credeau în deplina ,,egalitate a cetățenilor”.

Când au instaurat comunismul sălbatic în România, jidanii au pus mâna pe toate posturile cheie ale Țării, au evreizat toate ministerele, instituțiile și puterea economică a Țării. Încă din 1938, dețineau 80% din economia României. Acum ne spun că suntem antisemiți.

Când delegațiile lumii se duceau în SUA, la sesiunile ONU, jidanii participau cu două delegații: una din Israel, cealaltă din România. Ministerul de Externe Român era evreizat, excepții fiind femeile de serviciu și șoferii.

Pot să sară jiidanii din România șapte coți în sus, vina lor rămâne și nu voi înceta să arăt nedreptățile și minciunile lor. Propaganda lor mincinoasă poate schimba percepția unora, nu și realitatea

Presbiter Iovița Vasile

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.

Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
https://www.versuri.ro/w/vh17

La tine vin nevestele să-şi plângă

Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul..
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
„Ce mâini frumoase are domnişoara! „.
.. Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară..

În 1970 a pătruns în catolicism aşa numita mişcare de reînnoire harismatică. Această mişcare, care nu e altceva decât o extensie a sectei penticostale în interiorul adunării catolice, o omologare a unei rătăciri sau o poartă pentru intrarea penticostalilor sub jurisdicţia papei. Ce au în comun cele două entităţi religioase? Faptul că amândouă se pretind ,,biserici’’ şi nu sunt, apoi o sumă de erezii, nu neapărat comune, dar care le fac compatibile între ele.

Mişcarea harismatică este alcătuită din aşa numite ,,frăţii’’ de zece persoane, frăţii ce sunt cuprinse în formaţii de sute de membri. Frăţiile au în alcătuire mireni, dar şi celibatari din tagma monastică, laolaltă bărbaţi şi femei, precum şi persoane căsătorite cu copii. Convieţuirea bărbaţilor cu femeile, cu pretenţii de castitate, este o realitate străină adevăratului monahism şi arată până unde se poate ajunge atunci este părăsită Sfânta Tradiţie a Bisericii. Harismaticii stau sub oblăduirea ,,episcopilor’’catolici şi au ca preocupare, zic ei, reînvierea harismelor cu care Dumnezeu a înzestrat Biserica la început: darurile proorociei, vindecărilor, vorbirii în limbi şi discernământului. Vaticanul motivează mişcarea harismatică prin criza prin care trece catolicismul. Apusul este într-o criză perpetuă din anul marii schisme, 1054, şi chiar dinainte, din vremea când au încolţit primele erezii. Ieşirea din criză nu stă nicidecum în însoţirea cu penticostalii. Pocăinţa şi revenirea lor în Biserică sunt căile de urmat.

În 1975 a avut loc în bazilica Sfântul Petru – ce blasfemie! – un congres care a reunit aproximativ 10 000 de ,,harismatici’’, cu ,,binecuvântarea’’ papei Paul al VI-lea! Trei ani mai târziu, la Dublin, 30 000 de persoane din 75 de ţări s-au adunat în prezenţa a doi cardinali, 30 de ,,episcopi’’ şi 1500 de ,,preoţi’’ catolici. Asemenea penticostalilor, aceştia pretind că Duhul Sfânt se pogoară asupra unui om atunci când se adună mai mulţi şi îşi pun mâinile pe creştetul aceluia, rostind o anume invocare. Este lucru îndeobşte cunoscut că adunările penticostale, cu manifestări bizare, străine cu totul Bisericii, stau sub înrâurirea duhurilor demonice, lucru uşor de constatat de un observator atent şi avizat, dar pun toate actele lor pe seama Duhului Sfânt. Translaţia sectei penticostale către adunarea catolică arată un adevăr dureros: orice mişcare eretică şi demonică este bine primită de papa, care nu mai cunoaşte măsură în tendinţa lui de dominaţie asupra întregii lumi. Erezia naşte erezie.

Presbiter Iovița Vasile

În căutare de informații, am tastat titlul unui articol, ,,Evreii au pus stăpânire pe România după 1989”. Se pare că mi-a răspuns celebra inteligeță artificială. Iată răspunsul:

Ideea că evreii au pus stăpânire pe România după 1989 este o teorie a conspirației nefondată, care nu are nicio bază în realitatea istorică, politică sau demografică. Schimbările economice și politice de după căderea comunismului au fost gestionate de elitele politice românești, în timp ce comunitatea evreiască din țară se afla deja într-un declin numeric sever din cauza valurilor succesive de emigrare din secolul XX.
Contextul real și datele istoricDeclinul demografic: În anul 1989, numărul evreilor din România era deja extrem de redus, scăzând la sub 20.000 de persoane, majoritatea fiind în vârstă. Recensămintele oficiale ulterioare au arătat că această comunitate a continuat să se micșoreze, ajungând la doar câteva mii de persoane.

Conducerea instituțiilor: Toate guvernele, parlamentele și instituțiile cheie ale statului român de după 1989 au fost formate și conduse de lideri politici autohtoni. Deciziile strategice au aparținut partidelor politice din România și electoratului român.
Originea narațiunii: Retorica privind „oculta” sau „controlul străin” a fost promovată intens în anii ’90 de anumite grupări naționalist-populiste. Această strategie a fost folosită pentru a explica într-un mod simplist eșecurile economice, inflația și dificultățile tranziției către capitalism, transferând vina asupra unor minorități.

Tra-la-la…

Înțelegeți acum? Evreii sun niște mielusei nevinovați, care n-au nicio vină privind dezastrul în care a fost adusă România. Toată vina aparține Românilor, care au avut impertinența de a-i scoate vinovați pe bieții evrei. Luăm o listă cu 11 nume, care ce ne spune?

1 Ion Iliescu, țigan-jidan

2.Petre Roman, jidan

3.Virgil Măreanu, ungur, nume real Azstaloș Imre

4.Nicolae Militaru, țigan

5.Alexandru Bârlădeanu, jidan

6.Dan Marțian, jidan

7.Răz. Theodorescu, jidan

8.Mugur Isărescu, jidan, fost prim-ministru, candidat la președinția României, numit guvernator al Băncii Naționale pentru o mie de ani

9.Mihai Răzvan Ungureanu, jidan, fost prim-ministru, fost șef SIE

10.Eduard Helvig, jidan, fost șef SRI

11.Silviu Brucan, jidan, mare ideolog.

Avem 9 jidani și jumătate, un țigan și jumătate și un ungur, nici un Român. În această înșiruire de nume, arătați-mi și mie opinca de Român. Nu veți putea. Nu există. Fără Români în funcțiile publice!

Arătați-mi o țară care și-a pus serviciile secrete în mâinile jidanilor. Nu știu să existe. Noi, Românii, mari antisemiți, am făcut-o.

Înțelegeți ce este inteligența artificială, care e rostul ei și cine a pus-o la cale?

Presbiter Iovița Vasile

Dumnezeu Cel Atotputernic a rânduit această zi în care să se nască, din Părinţii Sfinţi Ioachim şi Ana, Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă de Părintele Luminilor să poarte în preacuratu-i pântece pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este cea dintâi sărbătoare a anului bisericesc, înscrisă în calendarele noastre. După ce vei veni de la sfânta biserică, să nu lipsească de pe buzele tale, cinstite cititorule, Acatistul Maicii Domnului, ori măcar această frumoasă şi înălţătoare rugăciune: ,,O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia Care împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare, şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi Dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus celui preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse, de strălucirea luminii Treimii Celei cu trei străluciri, şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Acelei măriri şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi Sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împăratului Celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales întru acest ceas, mă auzi pe mine cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc cântare şi rugăciune’’ (Din Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, p. 68).
Preacurata Fecioară Maria este tuturor credincioşilor grabnic ajutătoare. Prin urmare, iubite cititorule, nu uita ori de câte ori te afli în vreme de strâmtorare, de necaz, de întristare, în situaţii grele din care nu mai vezi nicio ieşire, roagă-te Maicii Domnului şi Preacurata nu te va lăsa fără răspuns.

Presbiter Iovița Vasile

Octavian Goga: Apostolul

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.

Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliţă –
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiţă.

Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.

Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.

Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,
Şi fusul se opreşte-n mâna
Înduioşatelor neveste.

Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinşi, feciorii strâng prăseaua
Cuţitului din cingătoare.

Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Şi-atâta dor aprins în inimi
De clipa răzbunării sfinte.

Bătrânul mag înalţă fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârşit de jale!

Acelaşi dor tresare-n piepturi
Când glasul strigător răsună,
Şi gemăt înfioară firea
Prelung şi greu, ca o furtună.

Frăgarul îşi îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.

Din cetăţuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunţii lui boltite
Din aur împletesc cunună.

Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie!

Sfântul Ierarh Vavila a păstorit Biserica Antiohiei în zilele împăratului păgân Numerian. S-a scris despre împărat că a înjunghiat un copil ce i-a fost încredinţat spre creştere, şi i-a amestecat sângele cu jertfele cele spurcate aduse idolilor. Sfântul Vavila, laolaltă cu credincioşii săi, aduceau Jertfa cea nesângeroasă pe Sfântul Altar. Numerian s-a îndreptat cu suita sa spre sfânta biserică. Auzind lucrul acesta, Sfântul Vavila a ieşit la uşa bisericii şi a încercat cu vorbă bună să-l oprească, căci nu se cădea ca un ucigaş idolatru să intre în locaşul sfânt. ,,Nu ţi se cade, împărate, fiind închinător la idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu şi să o necinsteşti cu intrarea ta’’. Şi fiindcă împăratul a stăruit să intre, Sfântul a avut curajul să-i pună mâna în piept şi să-l împingă afară. Împăratul s-a supus, dar păstra în sufletul său dorinţa de răzbunare şi aştepta vremea potrivită. Sfântul Vavila i-a vorbit iarăşi fără teamă: ,,Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă ruşinez de faţa lui, ci privesc la Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor oilor Sale şi-mi porunceşte să fiu treaz când năvăleşte lupul şi să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci ştiu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa ar fi vrut să necinstească sfinţenia lui Dumnezeu şi să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulţumeşti că te-am oprit de la un plan rău ca acesta, prin care ţi-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la Care a cădea este mai cumplit decât orice moarte’’.

Sfântul Vavila avea lângă sine trei fraţi, Urn, Prilidian şi Epolonie, pe care i-a crescut, în frică de Dumnezeu. Împăratul a încercat să-i aducă la drăceasca slujire idolească, făgăduindu-le multe daruri. Răspunsul acestor prunci sfinţi a fost fără clintire: ,,Suntem creştini şi nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învăţaţi să cunoaştem pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Aceluia ne închinăm, şi nu idolilor!’’

Sfântul Vavila şi cei trei fraţi ai săi au fost luaţi şi duşi la locul unde li s-au tăiat capetele. Au murit pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care le-a primit sufletele curate în locaşurile cereşti (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 79-86) .

Învaţă, iubite cititorule, din pilda acestor Sfinţi ai lui Dumnezeu, să iubeşti sfinţenia bisericii şi să nu te înfricoşezi în faţa mai-marilor zilei, când va trebui să mărturiseşti pentru Hristos Domnul.

Presbiter Iovița Vasile

,,Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12; 21). Aceste cuvinte ale Psalmistului sintetizează toată măreţia fiinţelor omeneşti, dar şi decăderea acestora, atunci când trăiesc în necunoaştere de Dumnezeu sau, şi mai rău, ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Într-adevăr, de multe şi alese daruri s-a învrednicit omul din partea Creatorului său. Rugăciunea bisericească mărturiseşte că Dumnezeu ,,l-a întocmit după chipul şi asemănarea Sa, l-a împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe ca pe o cinstită făptură cerească’’.

Din păcate, a urmat fapta necugetată a părinţilor noştri Adam şi Eva, prin care au nesocotit porunca Dumnezeiască şi de-aici a început istoria omului păcătos, pe care Dumnezeu nu l-a părăsit, ci în tot chipul a căutat să-l întoarcă spre Sine. Îndărătnicia omului în faţa chemării Dumnezeieşti îl aşează pe acesta, de multe ori, în rândul necuvântătoarelor, sau încă şi mai rău decât acestea. Amărăciunea acestui comportament anormal, nefiresc al omului a simţit-o Sfântul Prooroc Isaia, care a scris, la începutul Cărţii sale, despre Israel: ,,Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe. Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele’’ (Isaia 1, 2-4).

Dacă în vremea aceea iudeii erau mustraţi cu cuvinte atât de aspre, ce s-ar putea spune despre ei, după ce s-au împotrivit Mântuitorului Iisus Hristos şi, în cele din urmă, L-au răstignit pe Golgota? Până în vremea noastră evreii se poartă cu o ură mereu crescândă faţă de Domnul Iisus şi faţă de Biserica Sa cea sfântă, oriunde în lume. Uită-te, iubite cititorule, câte cărţi blasfemiatoare se scriu la adresa Domnului Iisus, prin grija lor. Priveşte cum îşi bat joc Maica Domnului, de Sfinţii Apostoli şi de tot ce are sfânt Biserica Dreptmăritoare.

Învaţă de-aici, iubitorule de Hristos, să nu urăşti pe evrei, cum nici Mântuitorul nu i-a urât. Dacă vreodată vei fi ţinta nedreptăţii lor, lasă toate în seama lui Dumnezeu şi gândeşte-te la cuvintele Mântuitorului: ,,Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El, ziua şi noaptea, şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând’’ (Luca 18, 7-8).

Presbiter Iovița Vasile

Octavian Goga: Aducerile-aminte

Aducerile-aminte, posomorâte urne
Ce-nchid cenușa clipei murite pe vecie,
Uitate-n țintirimuri cu umbre taciturne,
Ce-s mute ziua-ntreagă și noaptea reînvie
Aducerile-aminte sunt harfe spânzurate
De ramura dintâi ce-atinge casa noastră,
Amurgul când adie tresar înfiorate,
Și până-n zorii zilei ne cântă la fereastră.
Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieții,
Ce rătăcesc pe câmpuri și dorm printre ruine,
Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereții,
Aducerile-aminte de ce mai vin la mine?!

Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidența; am dovedit că deasupra poporului românesc istoric pe care-l cunoaștem toți de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra țăranului a moșneanului, a breslașului, a boierului mare și mic s-a superpus o pătură de populație străină, romanizată în parte în privința limbei, dar neavând deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru.
E clar că această populație joacă în viața noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decât trunchiul în care s-a altoit și, drept vorbind, fructe veninoase.
Altoit în stejar, trăiește din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populația moșneană a acestei țări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C.A. Rosetti) și supus unei mari mortalități.

Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceștia, cari sunt aproape toți roșii, sunt mărginiți în privirea inteligentei, răi, meschini, falși în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naște un autor de exemplu, un om de științe sau de litere, un om care să compenseze, prin știință sau talent, munca națională ce-l susține; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleșugului, al pungășiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pișicherlâcul ; inima și caracterul prin surogate și mai rele, prin falsitate și înclinări de trădare.
Iată ceea ce am dovedit clar.

De aceea principiile nu sunt pentru ei decât niște pretexte sunătoare pentru a amăgi mulțimea, gata de-a renunța la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.
Astfel cel mai aprig republican și redactor al „Republicei Rumâne” aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploiești pentru o funcție.

Dac’ ar fi consecuenți, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac – ai ști de ce să te ții, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.

Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meșteșug cu care să se hrănească cinstit nu știe, ea carte nu știe, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăți-o de-a juca un rol în viața publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.
De aci vezi directori de drum de fier ce nu știu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă națională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se știu iscăli. În toate ramurile vieții intelectuale și a statului, în toate încheieturile organice ale națiunei s-a încuibat paraziți; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc și se înmulțesc.

Dar asta n-ar fi nimic.

Existența tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva. Precum însă aproape singurul producător în țara noastră e țăranul, trei din patru părți a poporului, susținerea întregei xenocrații se traduce în muncă țărănească, în bir plătit de țăran sub sute de forme!
Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune țăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensație; el cheltuiește din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea.
Se poate traduce în formule această socoteală.
Daca înainte vreme ar fi fost în țară 1500000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inși, munca socială necesară pentru a o susține era reprezentată prin fracția 5/15 000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea țăranul statului.
Azi sunt zeci și iarăși zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeași pungă a țăranului. Sunt în fiecare sat cel puțin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. dacă om pune 100 000 nu greșim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic și trăiește numai din scumpirea obiectelor de consumațiune? Aceștia sunt 500000. La un loc toți străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracția nu mai [e] cea de sus 1/3000, ci 2/3, adecă două din trei părți din viața sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susține statul și societatea, care nu-i da nici o compensație.

Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atâta putere încât să se susțină pe el însuși și familia și un prea mic prisos la dispoziția vieței publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o și vedem dovedit în monografia d-lui A.V. Millo, care, făcând bugetul unui țăran condei cu condei, arată că abia fruntașii se pot ține în echilibru; țăranul cu doi boi, pălmașul, își încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii.

A, dacă clasele dirigente compensau munca țăranului prin munca lor, dacă o administrație cinstită [î]l ocrotea de spoliare, dacă un cler luminat [î]l ferea de vicii și de demoralizare, dacă o legislațiune onestă ținea seamă de starea lui și-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziții cosmopolite; daca, c-un cuvânt, exista înțelegere, pentru ceea ce e în adevăr esența statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora și de propriile sale înclinațiuni, arunci era altceva! Daca, cu aceeași sumă de putere musculară, țăranul, prin instrucție, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atât pe cât poate produce azi cu instrumente primitive și cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă față. Atunci clasele de jos ar fi ținut pas în producțiune cu trebuințele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru și ar fi fost bine.
Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineștii sunt tot atât de inculte ca și țăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui.
Credem cel puțin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie și Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri și diurne de zeci de mii de franci pe an.

Și pe lângă aceasta, pe lângă că sunt necapabili de muncă, leneși și tâmpiți, malonești și răi, mai sunt și străini, veniți de ieri alaltăieri, ridicați de la covrig și bragă la ranguri sociale înalte.

Fără îndoială că și în alte țări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor câștiga decât minimul necesităților lor. Dar acolo populația e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producțiune a pământului.
Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară și o rezolvă întrucâtva capitalul industrial, care caută a plasa munca țării suprapopulate în țări nepopulate.
Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească. jidovească, căreia [îi] e rușine de muncă sau care nu știe și nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru și-l stoarce până la sânge.
Și ce plebe?

Comună, mult mai puțin inteligentă decât poporul nostru, fizic decrepită, moralicește putrezită.
Nu xenocrație prin cucerire, ci xenocrație prin furișare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare.
De aceea nu e de mirare că toate instituțiile noastre s-au discompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, școala nu mai e școală; nimic nu e acătării.
Dar unde punem trebuințele acestei plebe? Trebuințe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau.

La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea și bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund acești arhistrăini?
Că suntem socialiști. Ei, cari în adevăr sunt socialiști când n-au slujbe, dar foarte regaliști când sunt în pensii reversibile și în cumul, nici nu înțeleg însemnătatea teoretică a cuvântului.
Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialiști însă numai atunci când am propune o soluțiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluțiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacționară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziți; paraziții însăși trebuiesc, prin o riguroasă organizație, siliți la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci și tâmpiți în demnitățile statului, nu cocoterie și pungășie în afacerile publice.
O reorganizare socială având de principiu apărarea și încurajarea muncii, înlăturarea feneanților și paraziților din viața publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.

Așadar să ne înțelegem.

Nu cerem și nu voim, precum insinuă „Românul”, esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem nimic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru și, până la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi și de a-l cruța.
Și, când vorbim de poporul român, știm foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniți de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieșit din încrucișarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul țărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să și rămâie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adâncimea rasei istorice și superficialitatea celor superpuse e mare o știe oricine.

În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment național românesc decât într-o sută de mii de Caradale și [în] craniul unui singur român încape de cinci ori pe atâția creieri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiață ale patrioților.

 

Octavian Goga: Cantorul Cimpoi

Cântăreț de lege veche,
Cântăreț și om de treabă,
Biata mintea mea zadarnic
De păcatul lui se-ntreabă

Cantorul Cimpoi, bătrânul,
Cu făptura lui vitează,
Cum cântă de mult în strană
Cântecul de Bobotează!

De troparele-i măiestre
Se-nchină adânc poporul
Și se lumina icoana
Lui Isus mântuitorul

Povesteau pe-atunci nănașii
Că-i mai sfântă cununia
Dacă glasul lui mărește
Pe prorocul Isaiia.

Și la orice zi de praznic
Îl poftea un colț de țară
Câte cântece de lume
N-a cântat odinioară!

Dar, vezi, vremea fără suflet
Duce cântecul și gluma.
Azi e rău de satul nostru,
Și-i de cantor rău acuma.

Cum l-a-mbătrânit necazul
De când i-a murit muierea,
Dumnezeu i-a luat glasul,
Domnii i-au vândut averea.

Astăzi doarme unde poate,
N-are casă, n-are șură:
I le-a dus pe toate darea
Și-un fecior la-nvățătură

Cu noile modificări la accesul pacienților la medicii de familie, de la 1 septembrie, am ajuns în același punct ca la vaccinare. Nici vaccinarea n a fost obligatorie prin lege, dar nu puteai face mare lucru fără nazipasul ăla, asa încât mulți s au înțepat ca să aibă acces mai ușor la diverse servicii…

Acum, ca să poti face programare la medic, trebuie să intri pe platforma medicală, acces ce este imposibil fără CIE. Chiar dacă ai o vârstă și valabilitate pentru CI model 97 până mori, va trebui să ti- l preschimbi cu un CI electronic cu CIP!

Ca să ti poti face programarea la doctor… Practic cardul de sănătate zboară din ecuație, rămânând valabil DOAR CI Electronică, cu cip-cirip…. Fantastic ce șantaj oribil pentru toată populația care nu dorește digitalizarea excesivă și nici aceste documente electronice, înțelegând din timp ca ele sunt premergătoare cipării, asa cum scrie la carte.

Inclusiv la dosarul electronic de sănătate,de pe site ul CNAS nu se poate intra fără identificarea cu CIE. După ce că au obținut datele medicale ale pacienților fără acordul acestora, căci pacientilor nu li s a spus că medicii la care merg, la stat sau în privat, sunt obligați să trimita electronic diagnosticele și tratamentele… Practic datele care trebuie să rămână secrete între pacienți și medicii lor au fost transmise de aceștia către organele ce le au așezat frumos în dosarul electronic,călcând în picioare chiar GDPR ul! În plus, nu li s a spus oamenilor ce alte instituții mai au acces la datele lor de pacienti și nici dacă aceste informații sunt securizate 100%…

Datele medicale sunt extrem de importante și există suspiciuni ca oricine poate intra, modifica tratamente, schimba informații din dosare, după cum are pata pusă pe un pacient mai recalcitrant în fața sistemului, de ex.
Consider ca începând cu această situație abuzivă de a obliga oamenii să și facă documente de identitate electronice, deși nu vor și până la acest Dosar electronic al pacientului și accesul la el, începe prigoana digitală, obligarea oamenilor să-și ia identități digitale ca să poată avea acces la serviciu.. Cred ca nici la Nibiru, la anul, nu se va mai intra fără CIE. Anul ăsta au creat dependentă de spectacole, iar la anul or să spună celor cu acte normale, PAS!!! Da, e începutul…

DACĂ ACUM NU OPUNEM O REZISTENȚĂ MAXIMĂ LA ASTFEL DE PORCARII, S A ZIS CU NOI, CU DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE NOASTRE!

Scurt comentariu

Dumnezeu e de partea noastră, dreptatea e de partea noastră. Statul antihristic n-are dreptul moral să ne constrângă la acte, împotriva voinței noastre. De decenii bune ni se impune cnp-ul, desi nu-l dorim, încălcându-ni-se libertate religioasă.

Statul e obligat să ne asigure servicii medicale în temeiul contribuțiilor noastre din anii cât am fost activi. Mai mult, după pensionare, plătim în continuare pentru sistemul de sănătate, cum a hotărât idiotul patentat, numit Ilie Bolojan. Și-atunci, cum veniți voi, otrepelor, să ne impuneți tot felul de idioțenii prin care vreți să ne atrageți spre pecetluirea finală, cu semnul pierzător al antihristului?

Avem încă dreptul să solicităm ambulanța, în caz de urgență, iar medicii sunt obligați să ne trateze fără discriminare! Se vor găsi, în continuare, medici credincioși care ne vor acorda asistență medicală. De vom muri din pricina lipsei asistenței medicale, Dumnezeu ne va vedea credincioșia și ne-o va răsplăti.

Și-apoi, desupra tuturor acestor considerente omenești, este Dumnezeu, Care va face să n-avem nevoie de servicii medicale. Nu vă temeți! Cum am trecut prin costrângerile criminale ale plandemiei, vom trece și prin aceste încercări. Nu primiți portofelul digital!

Presbiter Iovița Vasile

 

Octavian Goga: Acasă

..Dar nici că vrei să pleci atunci,
Știi că de groaza-nvățăturii
Ai prins vreo două nopți întregi
Și te-ai ascuns în podul șurii

Câți ani vor fi de când te-ai dus?
Mai spune-ne cum ai umblat?
Fără astâmpăr îmi erai,
Și cât ești azi de așezat!

Nu m-ascultai Știi ce-ai pățit
Atunci în seara de ajun?
Acum și gândul mi-l citești,
Cât de cuminte ești și bun

Nu te-ar cunoaște nicidecum
Să te-ntâlnească-n drum vecinii,
Vezi, ieși în poartă și le zi:
,,Mai știți, eu sunt feciorul Linii?!”

Te-ar râde fără crezământ,
Necum în drum să te oprească -;
Și-ar zice: ,,Uite-un domn aici,
Dar nu-i de legea românească!”

Și mă sărută împăcată:
,,Fecior cuminte are mama!..”.
Eu îmi întorc o clipă fața,
Și-o lacrimă-mi udă năframa”

Sfântul Ciprian s-a născut în cetatea Cartagina, în nordul Africii, într-o familie de păgâni. Multă ştiinţă de carte a primit el de la învăţaţii vremii, dar darul cel mai de preţ, comoara Sfintei Credinţe, a primit-o de la un preot. Fiind căsătorit, s-a botezat împreună cu casa lui şi pentru a sluji cu mai multă osârdie lui Hristos, s-au învoit cu soţia sa să petreacă în curăţie. Pentru a se uşura de povara grijilor celor multe, şi-a vândut averile, împărţind săracilor, astfel că el însuşi era sărac.

Văzând viaţa lui bineplăcută lui Hristos, Biserica l-a chemat la slujirea preoţească, apoi, fără voia lui, l-a înălţat în treapta arhieriei. Spun cărţile bisericeşti că nu se simţea vrednic de aşa înaltă slujire, însă poporul lui Dumnezeu s-a adunat la uşa casei lui şi n-a plecat până când Sfântul a primit să le fie episcop. Alegerea lui s-a făcut de Biserică, deoarece toţi îl iubeau.

Ca păstor al poporului binecredincios din Cartagina, a scris mai multe cărţi împotriva ereticilor, a închinătorilor la idoli şi a iudeilor. În vremea prigoanelor au fost creştini care, de frica morţii, s-au lepădat formal de Hristos, de aceea a scris şi pentru aceştia, învăţându-i să se pocăiască, pentru a putea fi primiţi iarăşi în Biserică. S-a întâmplat în cetate o epidemie de ciumă, din care pricină mulţi au plecat de-acolo. Sfântul episcop a rămas lângă credincioşii săi şi fiindcă erau mulţi morţi neîngropaţi, el însuşi îi îngropa, fie că erau credincioşi, fie că erau închinători la idoli.

Diavolul şi slujitorii săi păgâni nu puteau răbda viaţa curată a fiilor Sfintei Biserici, de aceea împăraţii Romei voiau cu tot dinadinsul să piară învăţătura cea Dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos. Au dat legi aspre, astfel încât Biserica nu avea voie să-şi ţină soboarele şi să săvârşească Sfintele Slujbe. Un anume Partenie a venit în Cartagina ca ighemon, pentru a sili pe creştini să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la păgânătate. A chemat pe Sfântul Ciprian şi i-a cerut numele tuturor preoţilor din cetate. ,,Nu voi pârî pe fraţii mei’’, a fost răspunsul de neclintit al păstorului celui bun. A fost trimis în surghiun, însă nu s-a tulburat, ci îşi spunea: ,,Unde este Dumnezeu, acolo este şi patria adevăratului rob al lui Dumnezeu; iar străinătatea lui este acolo unde nu s-ar fi aflat Dumnezeu’’.

A fost condamnat la moarte. Şi-a plecat singur capul sub sabie, intrând în Biserica cerească, unde este rugător pentru binele lumii (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.421-426).

Presbiter Iovița Vasile

Din ciclul: războiul hibrid al evreilor contra românilor
blocat de khazari

Prof.dr în istorie Gică Manole

„Confiscarea statului de către alogenii khazari este o certitudine. Ei și-au făcut complice și și-au subordonat instituțiile statului care, în schimbul privilegiilor primite, au abandonat interesele Națiunii. Istoria romanilor este mutilată, mistificată grotesc. Cultura română în toată Existenţa ei este acuzată de un antisemitism visceral de la Coresi, Grigorie Ureche, Miron Costin la Eminescu, Blaga, Sadoveanu și încă o mie… Îngrozitoare blasfemie prin care poporul român, Cultura română, în toată Existența lor, sunt culpabilizate de antisemitism endemic urmărește îngenunchierea definitivă a poporului român.

Nimeni să nu ridice capul… Nimeni să nu aibă curajul de a vorbi despre români ca un popor nobil, civilizat, mult tolerant. Nu… Ei, alogenii khazari consideră că România este proprietatea lor… Iar noi, o Națiune de slugi… Ale lor, firește.

Un caz unic în Istoria popoarelor lumii, acești dușmani de moarte ai României Eterne, au obligat prin lege ca în învățământ să fie învățată Istoria lor. Ei zic că au fost mereu, în Istorie, loiali statului și poporului român.
Realitatea istorică infirmă drastic asemenea minciuni…
Astfel:

1.În anii 1857 -1859, când s-a dus lupta pentru Unirea Principatelor Române, alogenii khazari au fost categoric împotrivă.

2. Odată format statul român, respectivii au reclamat România în lumea largă cum că ei, alogenii, sunt uciși în masă și discriminați.

3. Independența României a avut dușmani de moarte pe alogeni, care au reclamat statul român la Congresul de Pace de la Berlin, cum că nu au drepturi în România. Și că marile puteri să nu recunoască independența României până ce țara nu le este dată lor.

4. În fond, evr. li s-a interzis de guvern să deschidă cârciumi la sate, prin intermediul cărora otrăveau poporul român cu rachiu falsificat. Faptul l-a determinat pe Eminescu să scrie despre ei: „De când rachiul otrăvitor este creator de civilizație?”.

5. În războiul de întregire națională au luptat 25.000 de etnici evrei. 20.000 au dezertat la inamic, 4.000 au stat ascunși în spatele frontului, iar 800 au luptat pe front. Iar ei afirmă că lor le datorăm Marea Unire… Nu vă sufocați de revoltă la așa blasfemie?!

6. Când Puterile Centrale au ocupat Bucureștii și sudul țării, alogenii khazari au primit pe dușmani cu urale și flori. Doi ani au ajutat pe dușmani să exploateze România. Citește Ctin Capitala sub ocupația Dușmanului.
Când am înfăptuit Marea Unire, la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, niciun alogen nu a votat Unirea provinciilor cu România.

7. La Conferința păcii de la Paris – Versailles, la 1919-1920, alogenii au șantajat și acuzat România cu reclamații mincinoase.

Alogenii au fost dușmani ireductibili ai Statului Român.
Cu excepția evreilor pământeni, o minoritate restrânsă, hoardele de alogeni care au invadat România în secolul 19 au venit ca dușmani.

Concluzia este că alogenii khazari nu au dovedit loialitate poporului român și statului Român… Dimpotrivă…
Cât mai stați în genunchi? Cât mai acceptați ca istoria și cultura română, toată istoria și cultura noastră să fie murdărite de minciuni degradante? Vă place să fiți robi?
Nu este de ajuns că ne-au furat toate bogățiile??
Îi lăsați să ne fure și sufletele? Îi lăsați să acopere cu noroi mormintele sfinților noștri Eroi? Nu vedeți că vi se dărâmă statuile unor mari eroi chiar acasă la noi?
Nu înțelegeți că alogenii khazari ne vor moartea ca Națiune istorică?
Dacă nu reacționați și nu vă împotriviți, sfârșitul este aproape…

Voi reveni…”