Cinstite cititorule! Am socotit ca în această zi să preamărim pe Dumnezeu Cel Preaînalt prin cugetarea la una din nenumăratele Sale minuni, săvârşite pe pământ românesc. Este vorba de Sfinţii Epictet şi Astion, de neam străin, dar proslăviţi în Biserica românilor. Sunt cei mai vechi Sfinţi Mucenici cunoscuţi la noi.
Sfântul Epictet era preot şi Dumnezeu l-a înzestrat cu darul facerii de minuni, mulţi dobândindu-şi sănătatea prin sfintele sale rugăciuni. El a învăţat adevărurile veşnice şi mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos şi împreună cu Sfântul Astion, s-au aşezat în cetatea Halmyris din Dobrogea, unde au trăit viaţă de călugări, spre câştigarea de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Au pătimit în ziua de 25 iulie, probabil în anul 290, tăindu-li-se capetele.
Despre cei doi Sfinţi ni s-a păstrat o copie a Actului Martiric, aflat la Utrecht. De asemenea, numele lor sunt menţionate în Martirologiul Fericitului Ieronim din secolul IV.
Dumnezeu a rânduit ca sfintele lor moaşte să fie găsite, după circa 1710 ani! O echipă de arheologi români şi americani a efectuat săpături la locul presupus a adăposti sfintele moaşte. În ziua Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2001, au descoperit sfintele moaşte, pe care le-au identificat datorită unei inscripţii incomplete, dar suficient de relevantă: ,,Martirii lui Hristos’’, scrisă în limba greacă şi numele Astion, păstrat cu o mică lacună. Nu mai rămânea nicio îndoială: Dumnezeu ne-a făcut această descoperire excepţională după atâta amar de vreme!
Oamenii de ştiinţă antropologi, iscoditori cum sunt, au examinat cinstitele moaşte şi au constatat, în cazul Sfântului Astion, că prima vertrebră cervicală, atlasul arată, fără urmă de îndoială, că a fost ucis prin decapitare, cum menţionează izvoarele istorice citate. Deoarece la Sfântul Epictet lipsesc cele două vertebre cervicale, nu s-a putut pune aceaşi concluzie, dar prin analogie, ţinând seama de menţiunile din Actul martiric, a avut parte de aceeaşi moarte prin decapitare. Sfintele sale moaşte păstrează urme de violenţă fizică, deoarece pătimirea a fost de mai lungă durată.
Suntem uimiţi în faţa acestei descoperiri Dumnezeieşti, care este un semn extraordinar pentru lumea întreagă şi mulţi necredincioşi, văzându-l, ar trebui să iasă din întunericul ateismului şi, spre binele lor şi bucuria noastră, să intre în turma Împăratului Hristos, care este Sfânta Biserică Ortodoxă (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 132-144).
Presbiter Iovița Vasile
Notă: Se omite a doua virgulă din titlu
Categorie: Uncategorized
Rugăciunile tuturor Sfinților
Cînd vorbesc sau scriu oamenilor despre Sfînta Credință Ortodoxă, obișnuiesc să mă adresez de la nivelul cel mai de jos al înțelegerii. Acela al copiilor de la grădiniță. Așadar:
1.Este un Domn, o Credință, un Botez (Efseni 4, 3).
2.Luptați pentru Credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna (Iuda 1, 20).
Înțelegi, fîrtate, care ai trecut prin grădiniță, ai ajuns om matur, ai intrat într-o sectă și de aici lupți cu ardoare împotriva Credinței Sfinților? Dacă ai fi înțeles, ai fi luptat pentru Credința Sfinților, nu împotriva ei.
Care sunt sfinții tăi, papistașule. Voi n-aveți niciunul pentru că sfințenia e incompatibilă cu ereziile. Voi sunteți eretici. Concluzia: voi nu aveți Sfinți.
Care sunt sfinții voștri, anglicani, protestanți, baptiști, penticostali, adventiști, martori ai lui iehova, mileniști, mormoni, creștini după evanghelie? Și nu vreau să mai lungesc enumerarea voastră, n-aș face decît să mă întristez. N-aveți niciun Sfînt, luptați împotriva lor, îi urîți, și-atunci cum cutezați să spuneți, unelte ale satanei, că aveți credința cea adevărată?
Pentru dragii creștini ortodocși, iubitori de Hristos, aduc cuvintele lui Dumnezeu, transmise nouă prin Sfantul Apostol și Evanghelist Ioan, în Cartea Apocalipsei:
,,Și a venit un înger Și a stat la altar, avînd cădelnițî de aur, și i s-a dat lui tămîie multă, ca să o aducă împreună cu RUGĂCIUNILE TUTUROR SFINȚILOR, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămîiei s-a ridicat, din mîna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile TUTUTOR SFINȚILOR (Apocalipsa 8, 3-4).
Care rugăciuni se ridică la Dumnezeu? Cele ale TUTUROR SFINȚILOR. Și-atunci, voi sectari, rătăciți de ce îndrugați atîtea vorbe absurde, pe care le numiți ,,rugăciuni,,?
Paranteză: cu mulți ani în urmă, un baptist a cutezat să spună în plenul adunării lor din Santă-Mărie, județul Sălaj: Știți voi pînă unde merg rugăciunile noastre? Pînă în tavan. Numai rugăciunile Bisericii ajung la Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile
1.Este un Domn, o Credință, un Botez (Efseni 4, 3).
2.Luptați pentru Credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna (Iuda 1, 20).
Înțelegi, fîrtate, care ai trecut prin grădiniță, ai ajuns om matur, ai intrat într-o sectă și de aici lupți cu ardoare împotriva Credinței Sfinților? Dacă ai fi înțeles, ai fi luptat pentru Credința Sfinților, nu împotriva ei.
Care sunt sfinții tăi, papistașule. Voi n-aveți niciunul pentru că sfințenia e incompatibilă cu ereziile. Voi sunteți eretici. Concluzia: voi nu aveți Sfinți.
Care sunt sfinții voștri, anglicani, protestanți, baptiști, penticostali, adventiști, martori ai lui iehova, mileniști, mormoni, creștini după evanghelie? Și nu vreau să mai lungesc enumerarea voastră, n-aș face decît să mă întristez. N-aveți niciun Sfînt, luptați împotriva lor, îi urîți, și-atunci cum cutezați să spuneți, unelte ale satanei, că aveți credința cea adevărată?
Pentru dragii creștini ortodocși, iubitori de Hristos, aduc cuvintele lui Dumnezeu, transmise nouă prin Sfantul Apostol și Evanghelist Ioan, în Cartea Apocalipsei:
,,Și a venit un înger Și a stat la altar, avînd cădelnițî de aur, și i s-a dat lui tămîie multă, ca să o aducă împreună cu RUGĂCIUNILE TUTUROR SFINȚILOR, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămîiei s-a ridicat, din mîna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile TUTUTOR SFINȚILOR (Apocalipsa 8, 3-4).
Care rugăciuni se ridică la Dumnezeu? Cele ale TUTUROR SFINȚILOR. Și-atunci, voi sectari, rătăciți de ce îndrugați atîtea vorbe absurde, pe care le numiți ,,rugăciuni,,?
Paranteză: cu mulți ani în urmă, un baptist a cutezat să spună în plenul adunării lor din Santă-Mărie, județul Sălaj: Știți voi pînă unde merg rugăciunile noastre? Pînă în tavan. Numai rugăciunile Bisericii ajung la Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile
Domnule prefect al județului Sălaj,
Nu vă cunosc. Știu doar că sunteți reprezentantul guvernului în acest județ. Din această calitate, plătită din contribuțiile noastre, vă rog să transmiteți puterilor statului: parlament, guvern, justiție, președinție, mesajul meu, cetățeanul Iovița Vasile, din Sanmihaiu Almașului, nr. 55, următorul mesaj:
Criminalilor! Încetați să ne otrăviți din aer cu substanțe ucigașe pulverizate din avioanele care străbat zilnic cerul. Sunteți atît de inconștienți și de imbeleicizați încît să nu înțelegeți că acele substanțe vă afectează și pe voi?
Nu mai îndepliniți orbește directivele imbecililor din ue, care spun, printre altele, monstruozitatea că bărbații pot naște! Nu vedeți că aceștia au înnebunit? Ne conducem după directivele unor nebuni?
Domnule prefect, știu că sunteți ungur. Nu știu ce crez religios aveți. Sigur sunteți un eretic. Dacă vreți să vă mîntuiți, veniți în Biserica Ortodoxă, și vă veți mîntui. Azi sunteți mare prefect, mîine s-ar putea să se prăbușeacă peste dumneavoastră o grindă ucigașă, cum s-a întîmplat cu prefectul uns cu toate alifiile politice, Virgil Țurcaș.
Ce veți răspunde în fața lui Dumnezeu?
Nevrednic Iovița Vasile
Criminalilor! Încetați să ne otrăviți din aer cu substanțe ucigașe pulverizate din avioanele care străbat zilnic cerul. Sunteți atît de inconștienți și de imbeleicizați încît să nu înțelegeți că acele substanțe vă afectează și pe voi?
Nu mai îndepliniți orbește directivele imbecililor din ue, care spun, printre altele, monstruozitatea că bărbații pot naște! Nu vedeți că aceștia au înnebunit? Ne conducem după directivele unor nebuni?
Domnule prefect, știu că sunteți ungur. Nu știu ce crez religios aveți. Sigur sunteți un eretic. Dacă vreți să vă mîntuiți, veniți în Biserica Ortodoxă, și vă veți mîntui. Azi sunteți mare prefect, mîine s-ar putea să se prăbușeacă peste dumneavoastră o grindă ucigașă, cum s-a întîmplat cu prefectul uns cu toate alifiile politice, Virgil Țurcaș.
Ce veți răspunde în fața lui Dumnezeu?
Nevrednic Iovița Vasile
Predică la Duminica a 9-a după Pogorârea Sfântului Duh. Corabia mântuirii
Ceea ce nu ne spune istoria profană despre începuturile lumii acesteia şi nici despre sfârşitul veacului acestuia, ne spune istoria sfântă, cuprinsă în paginile Sfintelor Scripturi. Aşa bunăoară, aflăm din Cartea Facerii că după un lung şir de ani de la crearea lumii, oamenii s-au înmulţit pe pământ. Din păcate însă, o dată cu înmulţirea oamenilor, s-au înmulţit şi fărădelegile lor: ,,Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ, şi că toate cugetele şi dorinţele lor sunt îndreptate la rău, în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit că a făcut pe om pe pământ’’ (Facere 6, 5-6).
Stricăciunea a cuprins pe cei mai mulţi din locuitorii pământului, de aceea Dumnezeu a căutat la sufletele cele drepte, la cei din familia lui Noe. Prin aceştia puţini, numai opt suflete, s-a păstrat dreptatea lui Dumnezeu pe pământ. Miile, sau poate milioanele de oameni existenţi la vremea aceea au părăsit Legea lui Dumnezeu şi s-au făcut netrebnici, de aceea a fost aleasă familia dreptului Noe pentru perpetuarea vieţii omeneşti pe pământ. Lor le-a poruncit Domnul Dumnezeu să construiască acea corabie în care au adunat animalele pământului perechi, apoi ei înşişi s-au urcat în corabia prin care le-au fost salvate vieţile. Când toate au fost gata, Dumnezeu a deschis stăvilarele cerului şi a plouat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi fără încetare, încât apa a trecut peste vârfurile munţilor. Se înţelege că făpturile nevrednice de chemarea lui Dumnezeu au pierit rând pe rând, în vreme ce corabia plutea deasupra acestor ape, şi cele opt suflete drepte erau cruţate. După încetarea potopului, apele au început să se retragă, până când Dumnezeu a poruncit familiei lui Noe să coboare din corabie. Drept mulţumire, Noe ,,a făcut un jertfelnic Domnului şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic’’ (Facere 6, 20).
Despre acele vremuri a scris Sfântul Apostol Petru, făcând legătură cu Pogorârea la iad a Mântuitorului Hristos, în vremea celor trei zile cât Preacinstitul Său Trup a stat în mormânt: ,,Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcate, El Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu Trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care s-a S-a coborât şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia Botezul, care vă mântuieşte astăzi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun căter Dumnezeu, prin Învierea lui Iisus Hristos’’ ( I Petru 3, 18-21).
Sfânta Evanghelie a acestei Duminici întregeşte învăţătura noastră şi ni-L arată pe Mântuitorul în momentele Sale de singurătate, în munte, unde se ruga. În aceaşi vreme, Sfinţii Apostoli străbăteau marea cu corabia. Iată însă că a început o furtună deosebit de puternică, gata oricînd să scufunde corabia. Ucenicii Domnului se luptau din răsputeri cu valurile şi frica morţii era peste ei. Pieirea părea iminentă şi ea s-ar fi produs, dacă Mântuitorul Hristos n-ar fi vegheat asupra corabiei. La a patra strajă din noapte, S-a apropiat, umblând pe valurile dezlănţuite în chipul cel mai firesc. ,,Eu sunt. Nu vă temeţi’’. Doar Sfântul Apostol Petru, cuprins de groaza morţii, a îndrăznit să răspundă: ,,Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine, pe apă’’. ,,Vino’’, a fost chemarea Mântuitorului. În următorul moment, a coborât din corabie şi a început să păşească peste valuri. Puţin a înaintat, deoarece, fiind în mijlocul valurilor, s-a înspăimânta şi mai mult şi a început să se scufunde. ,,Doamne, scapă-mă’’, atât a mai apucat să strige. Pururea ocrotitoarea mână a Domnului Iisus s-a întins spre el, cu blândă mustrare: ,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’’ Dumnezeiasca putere a făcut ca valurile să se înceteze şi liniştea s-a aşternut peste întinderea mării.
Faptul acesta istoric, de netăgăduit de orice minte sănătoasă, are înţelesuri mult mai adânci, în perspectiva sfârşitului acestui veac, înţelesuri pe care le vom desluşi în cele ce urmează, căci Dumnezeu nu ne lasă în neştiinţă. Asfel, vedem cu ochii noştri cum răutatea omenească întrece orice măsură, oamenii făcându-se, în cea mai mare parte, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Cel numit de Mântuitorul ,,stăpânitorul acestei luimi’’, diavolul, prin slujitorii săi, răspândesc păcatul în lume ca o molimă, acum sub pretextul unei pandemii inexistente. Genială izvodire a satanei, acesta zisă pandemie. Căci există şi genii ale răului, avându-l pe diavolul inspirator al lor. Ne spun puternicii zilei că ne apără vieţile, ei sunt binefăcătorii noştri, şi trebuie să ne supunem tuturor ticăloşiilor, atenţie, legale!, pe care le impun unui popor întreg, dezorientat de atâta propagandă mincinoasă. Bisericile ne-au fost închise, ne-au împiedicat să sărbătorim Învierea Domnului. Fiţi extrem de atenţi, că toate ticăloşiile lor converg spre distrugerea Corabiei Mântuirii, Sfânta Biserică Ortodoxă. Nu le pasă de secte sau de bisericile mincinoase, deoarece acestea sunt auxiliarele lor, îşi concentrează nemernicia spre distrugerea Adevăratei Credinţe în Mântuitorul Hristos. Suntem cu toţii în primejdie de moarte, căci valurile diavolului vin din toate părţile în intensităţi sporite.
Ne rămâne să alergăm spre Corabia Mântuirii, Sfânta Biserică Ortodoxă. Iată ce ne spune Mântuitorul Hristos despre zilele dramatice pe care le trăim: ,,Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau, beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi n-au ştiut până a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi Venirea Fiului Omului’’ (Matei 24, 37-39). Vă rog să cugetaţi la cele patru verbe – mâncau, beau, se însurau şi se măritau – nu sunt ele oare o imagine a senzualităţii păcătoase ce a cuprins această lume? Nimic despre grija pentru suflete, toate converg spre împlinirea pftelor trupeşti păcătoase.
S-a mântuit cineva din afara corabiei lui Noe? Nu! Nici în afara corabiei lui Hristos nu-i posibilă mântuirea, după cum a spus Sfântul Ciprian al Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu există mântuire’’. Tocmai de aceea porţile iadului asaltează Sfânta Biserică Ortodoxă, pentru a împiedica mântuirea noastră. Diavolul aşa le dictează, ei aşa fac. Noi credem cu neclintire în cuvintele Mântuitorului, atunci când ne spune că Biserica Sa nu va fi biruită de porţile iadului, pe care le vedem acum la tot pasul.
,,Eu sunt. Nu vă temeţi’’. Nu vă temeţi de antihriştii de-acum, nici de cei ce vor veni. ,,Antihrist’’ înseamnă ,,împotriva lui Hristos’’. Cu noi este Dumnezeu, ei îl au ca stăpân pe diavolul. Biruinţa acestei lupte nu va fi pusă în cumpănă nici o clipă. Ea va fi a lui Dumnezeu, dar şi a noastră, dacă vom sta în Corabia Mântuirii. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
Stricăciunea a cuprins pe cei mai mulţi din locuitorii pământului, de aceea Dumnezeu a căutat la sufletele cele drepte, la cei din familia lui Noe. Prin aceştia puţini, numai opt suflete, s-a păstrat dreptatea lui Dumnezeu pe pământ. Miile, sau poate milioanele de oameni existenţi la vremea aceea au părăsit Legea lui Dumnezeu şi s-au făcut netrebnici, de aceea a fost aleasă familia dreptului Noe pentru perpetuarea vieţii omeneşti pe pământ. Lor le-a poruncit Domnul Dumnezeu să construiască acea corabie în care au adunat animalele pământului perechi, apoi ei înşişi s-au urcat în corabia prin care le-au fost salvate vieţile. Când toate au fost gata, Dumnezeu a deschis stăvilarele cerului şi a plouat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi fără încetare, încât apa a trecut peste vârfurile munţilor. Se înţelege că făpturile nevrednice de chemarea lui Dumnezeu au pierit rând pe rând, în vreme ce corabia plutea deasupra acestor ape, şi cele opt suflete drepte erau cruţate. După încetarea potopului, apele au început să se retragă, până când Dumnezeu a poruncit familiei lui Noe să coboare din corabie. Drept mulţumire, Noe ,,a făcut un jertfelnic Domnului şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic’’ (Facere 6, 20).
Despre acele vremuri a scris Sfântul Apostol Petru, făcând legătură cu Pogorârea la iad a Mântuitorului Hristos, în vremea celor trei zile cât Preacinstitul Său Trup a stat în mormânt: ,,Pentru că şi Hristos a suferit o dată moartea pentru păcate, El Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu Trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care s-a S-a coborât şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia Botezul, care vă mântuieşte astăzi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun căter Dumnezeu, prin Învierea lui Iisus Hristos’’ ( I Petru 3, 18-21).
Sfânta Evanghelie a acestei Duminici întregeşte învăţătura noastră şi ni-L arată pe Mântuitorul în momentele Sale de singurătate, în munte, unde se ruga. În aceaşi vreme, Sfinţii Apostoli străbăteau marea cu corabia. Iată însă că a început o furtună deosebit de puternică, gata oricînd să scufunde corabia. Ucenicii Domnului se luptau din răsputeri cu valurile şi frica morţii era peste ei. Pieirea părea iminentă şi ea s-ar fi produs, dacă Mântuitorul Hristos n-ar fi vegheat asupra corabiei. La a patra strajă din noapte, S-a apropiat, umblând pe valurile dezlănţuite în chipul cel mai firesc. ,,Eu sunt. Nu vă temeţi’’. Doar Sfântul Apostol Petru, cuprins de groaza morţii, a îndrăznit să răspundă: ,,Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine, pe apă’’. ,,Vino’’, a fost chemarea Mântuitorului. În următorul moment, a coborât din corabie şi a început să păşească peste valuri. Puţin a înaintat, deoarece, fiind în mijlocul valurilor, s-a înspăimânta şi mai mult şi a început să se scufunde. ,,Doamne, scapă-mă’’, atât a mai apucat să strige. Pururea ocrotitoarea mână a Domnului Iisus s-a întins spre el, cu blândă mustrare: ,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’’ Dumnezeiasca putere a făcut ca valurile să se înceteze şi liniştea s-a aşternut peste întinderea mării.
Faptul acesta istoric, de netăgăduit de orice minte sănătoasă, are înţelesuri mult mai adânci, în perspectiva sfârşitului acestui veac, înţelesuri pe care le vom desluşi în cele ce urmează, căci Dumnezeu nu ne lasă în neştiinţă. Asfel, vedem cu ochii noştri cum răutatea omenească întrece orice măsură, oamenii făcându-se, în cea mai mare parte, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Cel numit de Mântuitorul ,,stăpânitorul acestei luimi’’, diavolul, prin slujitorii săi, răspândesc păcatul în lume ca o molimă, acum sub pretextul unei pandemii inexistente. Genială izvodire a satanei, acesta zisă pandemie. Căci există şi genii ale răului, avându-l pe diavolul inspirator al lor. Ne spun puternicii zilei că ne apără vieţile, ei sunt binefăcătorii noştri, şi trebuie să ne supunem tuturor ticăloşiilor, atenţie, legale!, pe care le impun unui popor întreg, dezorientat de atâta propagandă mincinoasă. Bisericile ne-au fost închise, ne-au împiedicat să sărbătorim Învierea Domnului. Fiţi extrem de atenţi, că toate ticăloşiile lor converg spre distrugerea Corabiei Mântuirii, Sfânta Biserică Ortodoxă. Nu le pasă de secte sau de bisericile mincinoase, deoarece acestea sunt auxiliarele lor, îşi concentrează nemernicia spre distrugerea Adevăratei Credinţe în Mântuitorul Hristos. Suntem cu toţii în primejdie de moarte, căci valurile diavolului vin din toate părţile în intensităţi sporite.
Ne rămâne să alergăm spre Corabia Mântuirii, Sfânta Biserică Ortodoxă. Iată ce ne spune Mântuitorul Hristos despre zilele dramatice pe care le trăim: ,,Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau, beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi n-au ştiut până a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi Venirea Fiului Omului’’ (Matei 24, 37-39). Vă rog să cugetaţi la cele patru verbe – mâncau, beau, se însurau şi se măritau – nu sunt ele oare o imagine a senzualităţii păcătoase ce a cuprins această lume? Nimic despre grija pentru suflete, toate converg spre împlinirea pftelor trupeşti păcătoase.
S-a mântuit cineva din afara corabiei lui Noe? Nu! Nici în afara corabiei lui Hristos nu-i posibilă mântuirea, după cum a spus Sfântul Ciprian al Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu există mântuire’’. Tocmai de aceea porţile iadului asaltează Sfânta Biserică Ortodoxă, pentru a împiedica mântuirea noastră. Diavolul aşa le dictează, ei aşa fac. Noi credem cu neclintire în cuvintele Mântuitorului, atunci când ne spune că Biserica Sa nu va fi biruită de porţile iadului, pe care le vedem acum la tot pasul.
,,Eu sunt. Nu vă temeţi’’. Nu vă temeţi de antihriştii de-acum, nici de cei ce vor veni. ,,Antihrist’’ înseamnă ,,împotriva lui Hristos’’. Cu noi este Dumnezeu, ei îl au ca stăpân pe diavolul. Biruinţa acestei lupte nu va fi pusă în cumpănă nici o clipă. Ea va fi a lui Dumnezeu, dar şi a noastră, dacă vom sta în Corabia Mântuirii. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
Preafericitul Mitropolit Onufrie — Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Uccrainei Canonice, prigonită sălbatic de cei din sinagoga satanei: Să nu vă fie frică de nimic. Rămâneți fermi în dragostea voastră față de Dumnezeu. […]
„Aș dori să mă adresez tuturor credincioșilor Bisericii noastre a lui Hristos.
Să nu vă fie frică de nimic. Rămâneți fermi în dragostea voastră față de Dumnezeu. Păstrați curăția SFINTEI CREDINȚE ORTODOXE, este Calea care duce pe om la Dumnezeu! Iubiți-vă unii pe alții, aveți răbdare unii cu alții, ajutați-vă.
Răul va trece și binele va dăinui pentru totdeauna. Dacă vom îndura totul, dacă vom trăi în dragoste față de toți și între noi, atunci niciun rău nu ne va cuceri.
Dumnezeu este un Dumnezeu al puterii, iar răul nu are putere. Vom trăi cu Dumnezeu – și vom fi bucuroși, fericiți și binecuvântați.
Știm că Biserica noastră a lui Hristos va rezista până la sfârșitul lumii, pentru că Domnul a spus că porțile iadului nu vor birui împotriva ei. Nu vă temeți, pentru că suntem în Biserica întemeiată de Hristos, nu de oameni.”
Preafericitul Mitropolit Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene Canonice
(Preluare de pe Ortodoxia.ro)
Să nu vă fie frică de nimic. Rămâneți fermi în dragostea voastră față de Dumnezeu. Păstrați curăția SFINTEI CREDINȚE ORTODOXE, este Calea care duce pe om la Dumnezeu! Iubiți-vă unii pe alții, aveți răbdare unii cu alții, ajutați-vă.
Răul va trece și binele va dăinui pentru totdeauna. Dacă vom îndura totul, dacă vom trăi în dragoste față de toți și între noi, atunci niciun rău nu ne va cuceri.
Dumnezeu este un Dumnezeu al puterii, iar răul nu are putere. Vom trăi cu Dumnezeu – și vom fi bucuroși, fericiți și binecuvântați.
Știm că Biserica noastră a lui Hristos va rezista până la sfârșitul lumii, pentru că Domnul a spus că porțile iadului nu vor birui împotriva ei. Nu vă temeți, pentru că suntem în Biserica întemeiată de Hristos, nu de oameni.”
Preafericitul Mitropolit Onufrie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene Canonice
(Preluare de pe Ortodoxia.ro)
Stăpînul nostru este Hristos. Nu ne supunem antihiriștilor, care caută să ne însemneze cu semnul fiarei și să ne ducă în iad
Bună ziua,
Numiții Ciobanu Alin-Ștefan și Ciobanu Ioana-Maria cu domiciliul în Arad, dorim să vă aducem la cunoștință că, din motive religioase și de conștiință, refuzăm și ne opunem introducerii cardului de cetățenie și a oricărui act biometric.
Aceste documente biometrice îngrădesc libertatea omului (de a se mișca, de a cumpăra, de a vinde, etc), fiind controlat în totalitate după modelul implementat în China, în care omul nu poate face nimic fără acordul partidului care este la putere.
Toate aceste documente și îngrădiri ale libertății omului duc spre pecetea și numărul numelui fiarei (666), cum spune în Sfânta Scriptură la Apocalipsa lui Ioan, cap.13.
Sfântul Paisie Aghioritul ne-a avertizat în urmă cu mulți ani despre aceste documente biometrice: ,,În ultimele decenii progresul tehnologiei și larga folosire a computerelor electronice a dus în actualitate cunoscutul numar 666 din cartea Apocalipsei. Numărul acesta este menționat limpede în ultima carte a Noului Testament drept ,,numărul fiarei”, adică al lui Antihrist. La început au ,,pecetluit” cu acest număr alimentele (prin acel cunoscut cod de bare) și diferitele carduri electronice, în timp ce deja se discută despre punerea în circulație a noilor buletine (de pildă cardul cetățeanului, cardul de impozitare), pecetluite și acestea cu numărul 666.”
Ca și țară majoritar ortodoxă avem datoria și obligația față de Dumnezeu să ne opunem și să refuzăm aceste documente biometrice și tot ceea ce mai urmează, oricare ar fi repercusiunile.
Noi, ca și creștini ortodocși refuzăm și ne opunem documentelor biometrice, digitalizării și peceții Antihristului.
Dumnezeu ne-a dat libertate și nume, nu ,,lanțuri” și numere. Doamne ajută!
Cu stimă,
Ciobanu Alin-Ștefan
Ciobanu Ioana-Maria
Trimis la Ministerul Justiției
Numiții Ciobanu Alin-Ștefan și Ciobanu Ioana-Maria cu domiciliul în Arad, dorim să vă aducem la cunoștință că, din motive religioase și de conștiință, refuzăm și ne opunem introducerii cardului de cetățenie și a oricărui act biometric.
Aceste documente biometrice îngrădesc libertatea omului (de a se mișca, de a cumpăra, de a vinde, etc), fiind controlat în totalitate după modelul implementat în China, în care omul nu poate face nimic fără acordul partidului care este la putere.
Toate aceste documente și îngrădiri ale libertății omului duc spre pecetea și numărul numelui fiarei (666), cum spune în Sfânta Scriptură la Apocalipsa lui Ioan, cap.13.
Sfântul Paisie Aghioritul ne-a avertizat în urmă cu mulți ani despre aceste documente biometrice: ,,În ultimele decenii progresul tehnologiei și larga folosire a computerelor electronice a dus în actualitate cunoscutul numar 666 din cartea Apocalipsei. Numărul acesta este menționat limpede în ultima carte a Noului Testament drept ,,numărul fiarei”, adică al lui Antihrist. La început au ,,pecetluit” cu acest număr alimentele (prin acel cunoscut cod de bare) și diferitele carduri electronice, în timp ce deja se discută despre punerea în circulație a noilor buletine (de pildă cardul cetățeanului, cardul de impozitare), pecetluite și acestea cu numărul 666.”
Ca și țară majoritar ortodoxă avem datoria și obligația față de Dumnezeu să ne opunem și să refuzăm aceste documente biometrice și tot ceea ce mai urmează, oricare ar fi repercusiunile.
Noi, ca și creștini ortodocși refuzăm și ne opunem documentelor biometrice, digitalizării și peceții Antihristului.
Dumnezeu ne-a dat libertate și nume, nu ,,lanțuri” și numere. Doamne ajută!
Cu stimă,
Ciobanu Alin-Ștefan
Ciobanu Ioana-Maria
Trimis la Ministerul Justiției
Maicile de la Vorkuta. Cînd se dezlănțuie animalitatea ne-oamenilor, Dumnezeu Își acoperă credincioșii cu harul Său
Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s-a întâmplat curând, am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într-adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul cu care omul mi-a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială asupra faptului că Cortina de fier nu putea să-L ţină pe Dumnezeu în afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său. Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise într-un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie din întreaga zonă arctică şi din Rusia. Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, i-au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia.
Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa. Ele erau gata să înfrunte orice pentru a-şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s-au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau. Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându-se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le-au fost legate la spate şi apoi funia cu care le-au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în
sus strâns. În acest fel, picioarele le-au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într-o poziţie de durere groaznică. Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le-a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi-au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte.
Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oameni până la Vorkuta pentru a-i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească. În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige. El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s-a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde. Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului.
Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le-au fost luate. În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta.
Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într-adevăr Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într-un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ!
În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de-a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la raţiile de pedeapsă.
Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist. Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele. Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor.
(John Noble: L-am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică,Zonderman, Mich, 1971, p. 112-117)
Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa. Ele erau gata să înfrunte orice pentru a-şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s-au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau. Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându-se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le-au fost legate la spate şi apoi funia cu care le-au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în
sus strâns. În acest fel, picioarele le-au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într-o poziţie de durere groaznică. Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le-a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi-au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte.
Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oameni până la Vorkuta pentru a-i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească. În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige. El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s-a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde. Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului.
Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le-au fost luate. În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta.
Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într-adevăr Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într-un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ!
În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de-a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la raţiile de pedeapsă.
Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist. Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele. Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor.
(John Noble: L-am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică,Zonderman, Mich, 1971, p. 112-117)
Călugăriţele de la Şamordino: Nu vrem să muncim pentru regimul lui antihrist și nu vom munci nici chiar de-ar fi să ne omoare
Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere (Stareţul Ambrozie de la Optina)
În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina. Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa-numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe. După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s-au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată.
După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare. Ni s-a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată. Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într-o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s-a întors niciodată viu. De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I-am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne-a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de-a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s-a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.”
Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate. Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi-am amintit de anumite versuri din Tiucev. Apariţia lor supusă era de o asemenea frumuseţe duhovnicească, încât nu putea decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect. „Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m-a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical.
Am rămas singur cu ele. „Bună ziua, maicilor”, m-am plecat în faţa lor. În linişte, mi-au răspuns cu o plecăciune adâncă. „Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.” „Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m-au întrerupt câteva voci. „Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.” „Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi-au răspuns din nou. „Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.” „Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.” „Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.” „Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este una uşoară.” „De ce?” – am întrebat uimit. „Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.” „Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Episcopul de Viatka, de exemplu, lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc 24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să-şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.” „Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.” „Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.” „Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi-ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de-ar fi să ne omoare pentru asta.” „Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus-o cu durerea inimii. „Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet. Mi-au venit lacrimi în ochi. M-am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele.
Într-o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne-a informat: „Ne-am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcămintea de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.” Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor. Într-unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s-a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe. Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într-un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor. Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?” Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de neclară.
Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”. Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse în diferite locuri. În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într-un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe.
(Ivan Andreev, Sfinții catacombelor Rusiei, București, 2015, p. 61-69)
Lacrimi Dumnezeiești pentru necredința oamenilor
Sfinţii Evanghelişti Ioan şi Luca au consemnat două momente în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns. În vreme ce Se îndrepta spre mormântul lui Lazăr, a plâns Fiul lui Dumnezeu pentru că prietenul Său drag stătea de patru zile în mormânt, şi ca Om trăia aceaşi durere pe care o aveau în suflete surorile lui Lazăr, Maria şi Marta. A doua oară a plâns Domnul Hristos în vremea Intrării Sale în Ierusalim, pentru a pătimi de bună voie din partea celor care se socoteau poporul lui Dumnezeu.
A scris Sfântu Luca precum că atunci când Se apropia de Ierusalim, ,,văzând cetatea, a plâns pentru ea’’ (Luca 19, 41). Ştim că în acea zi a fost primit de mulţime cu un entuziasm rar, căci mulţi îşi aşezau hainele pe locul străbătut de Domnul, ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau : ,,Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus’’ (Luca 19, 38). De ce atunci a plâns Mântuitorul, dacă a fost primit cu acea bucurie nestăvilită? Lămurirea o aflăm în cuvintele Dumnezeului nostru Iisus Hristos: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi. Ci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile, şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale’’ (Luca 42-44). Aşadar, o profeţie limpede despre un sfârşit apropiat al unei cetăţi mari, din pricina necredinţei evreilor. Domnul Iisus vedea în zare Golgota Pătimirii Sale şi ştia foarte bine că aceia care Îl primeau cu veselie nestăpânită, peste numai câteva zile vor striga ,,răstigneşte-L, răstigneşte-L!
Proorocia Mântuitorului s-a împlinit fără umbră de abatere, căci în anul 70 după Naşterea Sa, Tit a cucerit cetatea, şi ostaşii i-au trecut pe evrei prin sabie, templul l-au dărâmat, oraşul l-au distrus, jertfele şi slujbele iudeilor au încetat, iar statul Israel s-a desfiinţat. Drama naţională evreilor a survenit datorită necredinţei şi răutăţii faţă de Binefăcătorul lumii. Aproape un milion de evrei au fost ucişi, mulţi alţii luaţi prizonieri şi o seamă s-au împrăştiat în lume.
Abia în anul 1948 statul Israel a fost reînfiinţat, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Templul nu a fost rezidit încă, pentru că nu este voia lui Dumnezeu. Când va fi zidit, şi pregătirile sunt în toi, acolo va fi întronizat blestematul antihrist, iar Venirea Mântuitorului va fi aproape.
Presbiter Iovița Vasile
A scris Sfântu Luca precum că atunci când Se apropia de Ierusalim, ,,văzând cetatea, a plâns pentru ea’’ (Luca 19, 41). Ştim că în acea zi a fost primit de mulţime cu un entuziasm rar, căci mulţi îşi aşezau hainele pe locul străbătut de Domnul, ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau : ,,Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus’’ (Luca 19, 38). De ce atunci a plâns Mântuitorul, dacă a fost primit cu acea bucurie nestăvilită? Lămurirea o aflăm în cuvintele Dumnezeului nostru Iisus Hristos: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi. Ci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile, şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale’’ (Luca 42-44). Aşadar, o profeţie limpede despre un sfârşit apropiat al unei cetăţi mari, din pricina necredinţei evreilor. Domnul Iisus vedea în zare Golgota Pătimirii Sale şi ştia foarte bine că aceia care Îl primeau cu veselie nestăpânită, peste numai câteva zile vor striga ,,răstigneşte-L, răstigneşte-L!
Proorocia Mântuitorului s-a împlinit fără umbră de abatere, căci în anul 70 după Naşterea Sa, Tit a cucerit cetatea, şi ostaşii i-au trecut pe evrei prin sabie, templul l-au dărâmat, oraşul l-au distrus, jertfele şi slujbele iudeilor au încetat, iar statul Israel s-a desfiinţat. Drama naţională evreilor a survenit datorită necredinţei şi răutăţii faţă de Binefăcătorul lumii. Aproape un milion de evrei au fost ucişi, mulţi alţii luaţi prizonieri şi o seamă s-au împrăştiat în lume.
Abia în anul 1948 statul Israel a fost reînfiinţat, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Templul nu a fost rezidit încă, pentru că nu este voia lui Dumnezeu. Când va fi zidit, şi pregătirile sunt în toi, acolo va fi întronizat blestematul antihrist, iar Venirea Mântuitorului va fi aproape.
Presbiter Iovița Vasile
Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă
Faptul că o familie nu are copii, este deosebit de apăsător. O simt şi o resimt dureros aceia care sunt în această situaţie, socotită la evrei ca un blestem.
Sfânta Scriptură ne relatează la începutul Cărţii a III-a Regilor mâhnirea a doi soţi, Elcana şi Ana, cărora nu li s-a născut nici un copil. Ei mergeau în fiecare an să se închine Domnului, iar Ana se ruga cu lacrimi: ,,Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici ni se va atinge de capul lui’’ ( I Regi 1, 11). Dumnezeu a primit această rugăciune, Ana a zămislit şi a născut prunc de parte bărbătească, precum ceruse, şi i-au pus numele Samuel.
Când pruncul a ajuns mărişor, părinţii şi-au împlinit făgăduinţa: l-au încredinţat preotul Eli spre creştere şi spre învăţarea sfintelor rânduieli. Samuel era întru toate ascultător şi sporea în faptele bineplăcute lui Dumnezeu, ca un vas ales. Pentru cuminţenia şi credinţa sa, Samuel s-a învrednicit să audă glasul lui Dumnezeu, în vremea nopţii. Nu ştia că Însuşi Domnul îi grăieşte, şi de fiecare dată, în trei rânduri, s-a dus la preotul Eli, încredinţat că acesta îl cheamă. Atunci a înţeles Eli că glasul este al lui Dumnezeu, şi l-a povăţuit ce să facă. Când Dumnezeu i-a vorbit a patra oară, a răspuns precum a fost învăţat: ,,Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!’’ Atunci i-a vestit Domnul că fiii lui Eli vor fi pedepsiţi cu moartea pentru necurmatele fărădelegi săvârşite, deşi slujeau ca preoţi, fiindcă tatăl lor nu i-a înfrânat. Ceea ce i s-a spus lui Samuel, s-a împlinit nu după multă vreme, căci Dumnezeu n-a mai îngăduit faptele urâte ale fiilor lui Eli.
Samuel cel cuminte şi râvnitor pentru Dumnezeu a ajuns Prooroc al Său. În acele vremuri cuvântul Domnului era rar.
Iubite cititorule! Nu este zi lăsată de la Dumnezeu în care El să nu ne vorbească în vreun fel oarecare, fie prin glasul slujitorilor bisericeşti, fie la rugăciune, ori prin cărţile sfinte şi ziditoare de suflet pe care le citim. Să răspundem asemenea lui Samuel: ,,Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!’’
Presbiter Iovița Vasile
Sfânta Scriptură ne relatează la începutul Cărţii a III-a Regilor mâhnirea a doi soţi, Elcana şi Ana, cărora nu li s-a născut nici un copil. Ei mergeau în fiecare an să se închine Domnului, iar Ana se ruga cu lacrimi: ,,Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici ni se va atinge de capul lui’’ ( I Regi 1, 11). Dumnezeu a primit această rugăciune, Ana a zămislit şi a născut prunc de parte bărbătească, precum ceruse, şi i-au pus numele Samuel.
Când pruncul a ajuns mărişor, părinţii şi-au împlinit făgăduinţa: l-au încredinţat preotul Eli spre creştere şi spre învăţarea sfintelor rânduieli. Samuel era întru toate ascultător şi sporea în faptele bineplăcute lui Dumnezeu, ca un vas ales. Pentru cuminţenia şi credinţa sa, Samuel s-a învrednicit să audă glasul lui Dumnezeu, în vremea nopţii. Nu ştia că Însuşi Domnul îi grăieşte, şi de fiecare dată, în trei rânduri, s-a dus la preotul Eli, încredinţat că acesta îl cheamă. Atunci a înţeles Eli că glasul este al lui Dumnezeu, şi l-a povăţuit ce să facă. Când Dumnezeu i-a vorbit a patra oară, a răspuns precum a fost învăţat: ,,Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!’’ Atunci i-a vestit Domnul că fiii lui Eli vor fi pedepsiţi cu moartea pentru necurmatele fărădelegi săvârşite, deşi slujeau ca preoţi, fiindcă tatăl lor nu i-a înfrânat. Ceea ce i s-a spus lui Samuel, s-a împlinit nu după multă vreme, căci Dumnezeu n-a mai îngăduit faptele urâte ale fiilor lui Eli.
Samuel cel cuminte şi râvnitor pentru Dumnezeu a ajuns Prooroc al Său. În acele vremuri cuvântul Domnului era rar.
Iubite cititorule! Nu este zi lăsată de la Dumnezeu în care El să nu ne vorbească în vreun fel oarecare, fie prin glasul slujitorilor bisericeşti, fie la rugăciune, ori prin cărţile sfinte şi ziditoare de suflet pe care le citim. Să răspundem asemenea lui Samuel: ,,Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!’’
Presbiter Iovița Vasile
Ochiul bun vede binele, ochiul rău vede…
Mărturisesc că am avut serioase rezerve față de ÎPS Bartolomeu al Clujului cînd, la moartea ereticului papă Ioan Paul al II-lea, vorbea despre acesta ca fiind fratele său întru slujire, egalul său în rangul episcopal. Greșeala pe care o comitea în acel moment era că nu făcea distincție între sine, arhiereu ortodox, și ereticul papă, care s-a socotit pe sine infailibilul urmaș al Sfantului Apostol Petru.
Să încercăm să ne limpezim ochii, să vedem cele bune și, spunînd acestea mă gîndesc la Predica ÎPS Sale rostită la Duminica a 8-a după Rusalii. Excepțională! Am ascultat-o, după un an, încă o data, și nu încetez să mă minunez și să extrag din ea profunzimile de interpretare duhovnicească la care a ajuns.
La 73 de ani de viață pămîntească, la șapte ani de ucenicie în Sfanta Teologie, la 46 de ani de preoție, constat cîte mai am de învățat. Ascultîndu-l și pe ÎPS Bartolomeu.
Presbiter Iovița Vasile
Să încercăm să ne limpezim ochii, să vedem cele bune și, spunînd acestea mă gîndesc la Predica ÎPS Sale rostită la Duminica a 8-a după Rusalii. Excepțională! Am ascultat-o, după un an, încă o data, și nu încetez să mă minunez și să extrag din ea profunzimile de interpretare duhovnicească la care a ajuns.
La 73 de ani de viață pămîntească, la șapte ani de ucenicie în Sfanta Teologie, la 46 de ani de preoție, constat cîte mai am de învățat. Ascultîndu-l și pe ÎPS Bartolomeu.
Presbiter Iovița Vasile
Predică la Duminica a 8-a după Pogorârea Sfântului Duh.Pîinea care se pogoară din cer
,,Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului’’ (Amos 8, 11). Această proorocie a fost rostită şi aşezată în Cartea Sfântului Prooroc al lui Dumnezeu, cu aproximativ 760 de ani înainte de Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
După ce a aflat întristătoarea veste a morţii Sfântului Ioan Botezătorul, Fiul lui Dumnezeu S-a retras în loc singuratic (Matei 14, 13). Singurătatea a fost însă de scurtă durată, deoarece mulţimile au aflat că Iisus este în acel loc şi au venit la El din toate cetăţile învecinate. Ce i-a adus acolo pe aceşti oameni? Tocmai foamea şi setea după nemuritoarele cuvinte ale lui Dumnezeu, precum a scris Proorocul Amos. Sufletele lor tânjeau după această hrana duhovnicească, ilustrând, cum nu se poate mai bine, spusele Mântuitorului când a fost ispitit de diavolul în pustie: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’ (Matei 4, 4).
O zi întreagă a stat Dumnezeu Fiul cu aceşti oameni simpli, sinceri, ascultători dar împovăraţi de multe beteşuguri, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Evanghelist Matei să scrie că Mântuitorului ,,I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor’’ (14, 14). Seara a venit pe nesimţite, oamenii erau împliniţi sufleteşte. Atunci au venit Ucenicii la Domnul, cerându-I să sloboadă mulţimile pentru a se duce în satele apropiate să-şi cumpere mâncarea a cărei lipsă o simţeau acum. Nu, Mântuitorul S-a împotrivit plecării acestor oameni, tocmai pentru a le înmulţi binele Dumnezeiesc ce li-l făcuse în acea zi şi a le da hrana trupească de care aveau nevoie. Puţinătatea hranei ce-o aveau Ucenicii la îndemână, cinci pâini şi doi peşti, a fost motiv de îngrijorare şi nedumerire, ştiind că în faţa lor stau cinci mii se bărbaţi, la care se adăugau femeile şi copii, în număr neprecizat. ,,Şi altceva învăţăm de aici: aflăm filozofia Ucenicilor faţă de cele de neapărată trebuinţă vieţii: ne face să cunoaştem cât de puţin ţineau ei la hrană. Erau doisprezece oameni şi aveau pentru hrana lor numai cinci pâini şi doi peşti! Atât de puţin preţ puneau ei pe cele trupeşti. Erau lipsiţi numai de cele duhovniceşti! Şi nici pe acestea puţine nu le-au oprit pentru ei, ci le-au dat când li s-a cerut. Dat trebuie să învăţăm că, chiar dacă avem puţin, şi cel puţin al nostru să-l dăm celor săraci’’ – ne spune, peste veacuri, Sfântul Părinte al Bisericii noastre, Ioan Gură de Aur.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Aveau să se convingă de aceasta Sfinţii Apostoli – pentru a câta oară? – la scurtă vreme: aducând hrana lor, insignifiantă faţă de trebuinţe, Mântuitorul Şi-a ridicat ochii la ceruri, a binecuvântat şi a înmulţit pâinile, încât Ucenicii aveau acum în faţă belşug de hrană, din care au împărţit cu îndestulare bieţilor oameni. Aceştia au primit darul lui Dumnezeu cu mulţumire, la urmă rămânând douăsprezece coşuri line cu fărâmituri.
Învăţătura Sfintei noastre Biserici merge încă şi mai departe. Merge la cuvintele Mântuitorului scrise de Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat’’ (Ioan 6, 26). Omul nu se poate împlini numai cu biologicul trupesc; strădania lui se îndreaptă spre cele înalte şi veşnice: ,,Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu’’ (Ioan 6, 48, 51). Aceste cuvinte Dumnezeieşti au depăşit puterea de înţelegere a acelor iudei, cum şi noi suntem neputincioşi, uneori, în a înţelege adâncimea şi sublimul Dumnezeieştilor învăţături. Chiar şi Sfinţii Apostoli s-au arătat profund nedumeriţi: ,,Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?’’ (Ioan 6, 60). Ceea ce atunci părea greu de înţeles, a căpătat înţelesuri limpezi în săptămâna Sfintelor Patimi, la Cina cea de Taină: ,,Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând Ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu’’. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor’’ (Matei 26, 26-28). La acestea, a adăugat Fiul lui Dumnezeu porunca: ,,Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea’’ (Luca 22, 19).
De-atunci, iubiţi credincioşi, avem noi Dumnezeiasca Liturghie în toate bisericile de pe faţa pâmântului. Cina cea de Taină a fost cea dintâi Liturghie, săvârşită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ce dar nepreţuit, faţă de care suntem nepăsători de atâtea ori, refuzând binele pe care Dumnezeu ni l-a pus în faţă. Peste nepăsarea noastră, vin acum antihriştii cei fără Dumnezeu, care ne închid bisericile, ne împiedică să primim Pâinea Vieţii, adică Sfânta Împărtăşanie. Ştiţi de ce? Pentru că ei vor să aducă pe antihristul, fiul fărădelegii, pe care vor să-l înalţe, uzurpator, drept conducător al lumii întregi. Al lumii lui Dumnezeu! Piedică de netrecut, în faţa nebuniei, lor stă Dumnezeiasca Liturghie, stă Sfânta Împărtăşanie, cea aducătoare de viaţă veşnică. Înţelegeţi acum unde ţintesc antihriştii ,,români’’, în frunte cu jalnicul papistaş protestant, Iohannis. Lupta lor nebunească e împotriva lui Dumnezeu. Datoria noastră este să le stăm împotrivă şi să nu ne lipsim de Sfânta Împărtăşanie, oricât s-ar încrâncena ei să ne oprească.
Presbiter Ioviţa Vasile
După ce a aflat întristătoarea veste a morţii Sfântului Ioan Botezătorul, Fiul lui Dumnezeu S-a retras în loc singuratic (Matei 14, 13). Singurătatea a fost însă de scurtă durată, deoarece mulţimile au aflat că Iisus este în acel loc şi au venit la El din toate cetăţile învecinate. Ce i-a adus acolo pe aceşti oameni? Tocmai foamea şi setea după nemuritoarele cuvinte ale lui Dumnezeu, precum a scris Proorocul Amos. Sufletele lor tânjeau după această hrana duhovnicească, ilustrând, cum nu se poate mai bine, spusele Mântuitorului când a fost ispitit de diavolul în pustie: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’ (Matei 4, 4).
O zi întreagă a stat Dumnezeu Fiul cu aceşti oameni simpli, sinceri, ascultători dar împovăraţi de multe beteşuguri, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Evanghelist Matei să scrie că Mântuitorului ,,I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor’’ (14, 14). Seara a venit pe nesimţite, oamenii erau împliniţi sufleteşte. Atunci au venit Ucenicii la Domnul, cerându-I să sloboadă mulţimile pentru a se duce în satele apropiate să-şi cumpere mâncarea a cărei lipsă o simţeau acum. Nu, Mântuitorul S-a împotrivit plecării acestor oameni, tocmai pentru a le înmulţi binele Dumnezeiesc ce li-l făcuse în acea zi şi a le da hrana trupească de care aveau nevoie. Puţinătatea hranei ce-o aveau Ucenicii la îndemână, cinci pâini şi doi peşti, a fost motiv de îngrijorare şi nedumerire, ştiind că în faţa lor stau cinci mii se bărbaţi, la care se adăugau femeile şi copii, în număr neprecizat. ,,Şi altceva învăţăm de aici: aflăm filozofia Ucenicilor faţă de cele de neapărată trebuinţă vieţii: ne face să cunoaştem cât de puţin ţineau ei la hrană. Erau doisprezece oameni şi aveau pentru hrana lor numai cinci pâini şi doi peşti! Atât de puţin preţ puneau ei pe cele trupeşti. Erau lipsiţi numai de cele duhovniceşti! Şi nici pe acestea puţine nu le-au oprit pentru ei, ci le-au dat când li s-a cerut. Dat trebuie să învăţăm că, chiar dacă avem puţin, şi cel puţin al nostru să-l dăm celor săraci’’ – ne spune, peste veacuri, Sfântul Părinte al Bisericii noastre, Ioan Gură de Aur.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Aveau să se convingă de aceasta Sfinţii Apostoli – pentru a câta oară? – la scurtă vreme: aducând hrana lor, insignifiantă faţă de trebuinţe, Mântuitorul Şi-a ridicat ochii la ceruri, a binecuvântat şi a înmulţit pâinile, încât Ucenicii aveau acum în faţă belşug de hrană, din care au împărţit cu îndestulare bieţilor oameni. Aceştia au primit darul lui Dumnezeu cu mulţumire, la urmă rămânând douăsprezece coşuri line cu fărâmituri.
Învăţătura Sfintei noastre Biserici merge încă şi mai departe. Merge la cuvintele Mântuitorului scrise de Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat’’ (Ioan 6, 26). Omul nu se poate împlini numai cu biologicul trupesc; strădania lui se îndreaptă spre cele înalte şi veşnice: ,,Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu’’ (Ioan 6, 48, 51). Aceste cuvinte Dumnezeieşti au depăşit puterea de înţelegere a acelor iudei, cum şi noi suntem neputincioşi, uneori, în a înţelege adâncimea şi sublimul Dumnezeieştilor învăţături. Chiar şi Sfinţii Apostoli s-au arătat profund nedumeriţi: ,,Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?’’ (Ioan 6, 60). Ceea ce atunci părea greu de înţeles, a căpătat înţelesuri limpezi în săptămâna Sfintelor Patimi, la Cina cea de Taină: ,,Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând Ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu’’. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor’’ (Matei 26, 26-28). La acestea, a adăugat Fiul lui Dumnezeu porunca: ,,Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea’’ (Luca 22, 19).
De-atunci, iubiţi credincioşi, avem noi Dumnezeiasca Liturghie în toate bisericile de pe faţa pâmântului. Cina cea de Taină a fost cea dintâi Liturghie, săvârşită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ce dar nepreţuit, faţă de care suntem nepăsători de atâtea ori, refuzând binele pe care Dumnezeu ni l-a pus în faţă. Peste nepăsarea noastră, vin acum antihriştii cei fără Dumnezeu, care ne închid bisericile, ne împiedică să primim Pâinea Vieţii, adică Sfânta Împărtăşanie. Ştiţi de ce? Pentru că ei vor să aducă pe antihristul, fiul fărădelegii, pe care vor să-l înalţe, uzurpator, drept conducător al lumii întregi. Al lumii lui Dumnezeu! Piedică de netrecut, în faţa nebuniei, lor stă Dumnezeiasca Liturghie, stă Sfânta Împărtăşanie, cea aducătoare de viaţă veşnică. Înţelegeţi acum unde ţintesc antihriştii ,,români’’, în frunte cu jalnicul papistaş protestant, Iohannis. Lupta lor nebunească e împotriva lui Dumnezeu. Datoria noastră este să le stăm împotrivă şi să nu ne lipsim de Sfânta Împărtăşanie, oricât s-ar încrâncena ei să ne oprească.
Presbiter Ioviţa Vasile
Sfinții Mucenici Constantin Brâncoveanu, fiii săi Ştefan, Constantin, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache
Biserica lui Hristos a avut multe de pătimit din partea barbariei şi păgânismului turcilor musulmani. Mulţi credincioşi au mărturisit pe Hristos în faţa lor, apoi s-au încununat ca Sfinţi Mucenici.
În sinaxarele Bisericii Ortodoxe şi în cartea vieţii sunt scrise numele Sfinţilor Brâncoveni: domnitorul Constantin, fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Din scaunul domnesc a făcut mult bine Sfintelor Biserici din Ţara Românească, dar şi din Moldova şi Transilvania, apoi din toate Patriarhiile, din Siria, Caucaz şi ţinuturile arabe, din Ierusalum, Sinai şi Sfântul Munte Athos, din Grecia şi din insulele acesteia.
În anul 1714, chiar în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, domnitorul a fost trădat de boierii pământeni, de aceea sultanul a trimis un corp de oaste, care l-au luat împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul său, şi i-au dus la Constantinopol. Când s-a despărţit de cei apropiaţi, le-a spus: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei’’. Au urmat chinurile cele grele, căci barbarii voiau să ia întreaga avere a domnului, crezându-l foarte bogat. Au dobândit puţin, deoarece bogăţia lor cea mare era ceruri. Le-au făgăduit că le vor cruţa viaţa dacă se vor lepăda de Hristos şi se vor face mahomedani. Zadarnic. Domnitorul şi cei ai săi au ales moartea în locul lepădării de Sfânta Credinţă Ortodoxă.
În ziua Adormirii Maicii Domnului, Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi duşi spre locul muceniciei. Turcii au făcut mare adunare de lume, între care şi ambasadorii puterilor europene, zise creştine, veniţi şi ei ca la un spectacol. Sfântul Constantin i-a îmbărbătat pe toţi, spunându-le: ,,Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în Aceasta şi nu vă mişcaţi din Credinţa Ortodoxă’’. Rând pe rând, fiilor li s-au tăiat capetele şi când au ajuns la cel mai mic, Matei, acesta a avut un moment de ezitare. Tatăl său l-a întărit şi astfel toţi au pătimit ca Mucenici, ducându-se spre locaşurile cele cereşti. Pentru sfintele lor rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.237-239).
Presbiter Iovița Vasile
În sinaxarele Bisericii Ortodoxe şi în cartea vieţii sunt scrise numele Sfinţilor Brâncoveni: domnitorul Constantin, fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Din scaunul domnesc a făcut mult bine Sfintelor Biserici din Ţara Românească, dar şi din Moldova şi Transilvania, apoi din toate Patriarhiile, din Siria, Caucaz şi ţinuturile arabe, din Ierusalum, Sinai şi Sfântul Munte Athos, din Grecia şi din insulele acesteia.
În anul 1714, chiar în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, domnitorul a fost trădat de boierii pământeni, de aceea sultanul a trimis un corp de oaste, care l-au luat împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul său, şi i-au dus la Constantinopol. Când s-a despărţit de cei apropiaţi, le-a spus: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei’’. Au urmat chinurile cele grele, căci barbarii voiau să ia întreaga avere a domnului, crezându-l foarte bogat. Au dobândit puţin, deoarece bogăţia lor cea mare era ceruri. Le-au făgăduit că le vor cruţa viaţa dacă se vor lepăda de Hristos şi se vor face mahomedani. Zadarnic. Domnitorul şi cei ai săi au ales moartea în locul lepădării de Sfânta Credinţă Ortodoxă.
În ziua Adormirii Maicii Domnului, Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi duşi spre locul muceniciei. Turcii au făcut mare adunare de lume, între care şi ambasadorii puterilor europene, zise creştine, veniţi şi ei ca la un spectacol. Sfântul Constantin i-a îmbărbătat pe toţi, spunându-le: ,,Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în Aceasta şi nu vă mişcaţi din Credinţa Ortodoxă’’. Rând pe rând, fiilor li s-au tăiat capetele şi când au ajuns la cel mai mic, Matei, acesta a avut un moment de ezitare. Tatăl său l-a întărit şi astfel toţi au pătimit ca Mucenici, ducându-se spre locaşurile cele cereşti. Pentru sfintele lor rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.237-239).
Presbiter Iovița Vasile
Adormirea Maicii Domnului
După ce a vieţuit mai mulţi ani în casa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, precum a fost voia Fiului său, Preacuratei Fecioare Maria i s-a făcut cunoscut sfârşitul vieţii sale pământeşti, prin Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a binevestit şi Naşterea Mântuitorului. Era vremea când Sfinţii Apostoli erau răspândiţi în lume pentru a vesti tuturor Evanghelia cea veşnică. Dorinţa Preacuratei era să-i mai vadă o dată pe ei, înainte de a se duce în locaşurile cereşti la Fiul său. Aşa a rânduit Dumnezeu ca Sfinţii Apostoli să se adune din toată lumea, ca să fie de faţă la Adormirea Preacuratei şi să rânduiască cele de trebuinţă îngropării sale. A sosit şi ziua a cincisprezecea a lunii august. Însuşi Mântuitorul S-a arătat la slăvita mutare a Maicii Sale şi văzându-L, s-a bucurat cu duhul, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
La vremea cuvenită, Sfinţii Apostoli au ridicat patul pe care stătea trupul primitor de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi s-au îndreptat cu cântări spre locul de îngropare. Privind icoana Adormirii, vom vedea arătat un fapt care s-a petrecut atunci. Evreii cei răi şi necredincioşi, care L-au răstignit pe Domnul, s-au tulburat de pizmă pentru cinstea ce se făcea Maicii Sfinte. ,,Deci înştiinţându-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mânie şi au trimis slujitori şi ostaşi, şi încă au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergând cu arme, să izgonească pe cei care petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe Ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc’’. Dumnezeu i-a lovit cu orbire şi i-a făcut neputincioşi în răutatea lor.
Dintre ei s-a desprins un anume preot Atonie şi a zis : ,,Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri!’’. S-a repezit cu sălbăticie spre patul purtat de Sfinţii Apostoli, dar când s-a atins de el, îngerul Domnului i-a retezat amândouă mâinile. Atunci s-a căit de fapta sa şi a mărturisit; ,,Noi şi mai înainte L-am ştiut că este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne de răutate, n-am vrut să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi I-am rânduit ucidere cu nedreptate. Iar El, cu puterea Dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urâtorii Lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p. 206-230).
La acest cinstit praznic, Biserica lui Hristos cântă cu evlavie Sfintei Fecioare Maria: ,,Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti de moarte sufletele noastre’’.
Presbiter Iovița Vasile
La vremea cuvenită, Sfinţii Apostoli au ridicat patul pe care stătea trupul primitor de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi s-au îndreptat cu cântări spre locul de îngropare. Privind icoana Adormirii, vom vedea arătat un fapt care s-a petrecut atunci. Evreii cei răi şi necredincioşi, care L-au răstignit pe Domnul, s-au tulburat de pizmă pentru cinstea ce se făcea Maicii Sfinte. ,,Deci înştiinţându-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mânie şi au trimis slujitori şi ostaşi, şi încă au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergând cu arme, să izgonească pe cei care petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe Ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc’’. Dumnezeu i-a lovit cu orbire şi i-a făcut neputincioşi în răutatea lor.
Dintre ei s-a desprins un anume preot Atonie şi a zis : ,,Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri!’’. S-a repezit cu sălbăticie spre patul purtat de Sfinţii Apostoli, dar când s-a atins de el, îngerul Domnului i-a retezat amândouă mâinile. Atunci s-a căit de fapta sa şi a mărturisit; ,,Noi şi mai înainte L-am ştiut că este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne de răutate, n-am vrut să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi I-am rânduit ucidere cu nedreptate. Iar El, cu puterea Dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urâtorii Lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p. 206-230).
La acest cinstit praznic, Biserica lui Hristos cântă cu evlavie Sfintei Fecioare Maria: ,,Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti de moarte sufletele noastre’’.
Presbiter Iovița Vasile
Șapte ani de slujire la Altarul ceresc: Părintele Viorel Sevastre din Iași
Acest articol l-am scris la cererea doamnei preotese Elena Sevastre din Iași. Curînd se împlinesc șapte ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Viorel și familia s-a gîndit să tipărească o carte mică, cu amintirile celor care l-au cunoscut. Imediat m-am așternut pe lucru, și în scurt timp am trimis articolul promis. Doamna preoteasă n-a mai dat niciun semn, nu răspunde la telefon. Mă gîndesc că între timp vor fi aflat ce fel de poamă sunt, și au socotit că nu e bine să-și strice blazonul cu semnătura mea de îngrădit de erezie. În amintirea frățietății care ne-a legat în anii-n care am ucenicit în Sfanta Teologie, public articolul pe această cale, pe care-l adaug, cu drag, pomenirilor de la Sfanta Liturghie.
Era anul 1974, spre toamnă. Tocmai am primit de la Episcopii înștiințarea să ne prezentăm la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș, înființat cu șase ani înainte, în 1968. Înaintea noastră au ieșit două promoții, absolvenți care au fost trimiși în Parohiile din Ardeal, unde se simțea o acută nevoie de preoți. Urmam noi la rînd, ca ultimă promoție, deoarece în 1977 Seminarul a fost desființat din rațiuni pe care nu le cunosc, dar le bănuiesc.
Aci se cuvine să fac o paranteză. Știam în vremea aceea că securitatea statului a aflat de tendința căpeteniilor zise religioase ale ungurilor, care-și îndemnau enoriașele lor sî nască cît mai mulți copiii, spre a se înmulți și a ajunge să domine numeric populația Ardealului, după care doreau să-și instaureze o administrație proprie. Ceaușescu ar fi primit informația și s-a gîndit cum să contracareze acțiunile ungurilor. La scurtă vreme, a împărțit Țara în județe. Județul Sălaj ar fi trebuit inițial să aibă reședința la Jibou, orășel cu o situare geografică bună. Ceaușescu ar fi ordonat ca orașul reședință de județ să fie la Zalău. Aici era o puternică comunitate ungurească dominantă și periculoasă. Prin aceasta, și prin industrializarea forțată, cu aducerea celor din mediul rural în fabricile zălăuane, balanța s-a înclinat în favoarea romanilor. Se spunea atunci că la demolarea unor clădiri din centrul orașului Zalău s-ar fi găsit depozite de arme ungurești, tăinuite pentru vremurile care le-ar fi fost favorabile. Sunt fapte și informații credibile, dar greu de verificat, după trecerea atîtor ani.
Circumstanțele de mai sus au fost abil folosite de Patriahul Iustinian Marina, din acea vreme. El ar fi propus înființarea Seminarului de la Curtea de Argeș, care a dat peste patru sute de absolvenți, care au fost apoi hirotoniți și trimiși în Parohiile modeste, unde se resimțea lipsa lor. Astfel a fost întărit romanismul din Ardeal. Aceasta ar fi, pe scurt, geneza Seminarului despre care vorbim.
A venit vremea admiterii. Am trecut pragul Mănăstirii Curtea de Argeș, în incinta căruia se găsea Seminarul. Eram încîntați de locul mirific, ales pentru preamărirea Marelui nostru Dumnezeu. Doamne, ce bine-ar fi dacă am intra în acest Seminar, ne gîndeam noi. Și Dumnezeu a hotărît să intrăm. Nu toți, e adevărat. L-am cunoscut atunci pe Părintele Viorel Sevastre. Amîndoi am fost repartizați în clasa B. Eram modest îmbrăcați, veniți de la țară, fiecare cu greutățile lui. Părintele Viorel venea de la Timișoara, unde a trudit pe șantierele comunismului biruitor, cum se spunea. Ne spunea adesea cum își stimula tovarășii de muncă, pentru un cîștig suplimentar. După o vreme, Părintele Viorel a băgat mîna mai adînc în punga economiilor. A apărut apoi îmbrăcat într-un costum frumos, cu un palton negru, elegant și o pălărie popească pe măsură. Uite omul care calcă a popă, ne spuneam. Și așa a călcat pînă la sfărșitul slujirii sale preoțești, pe pămîntul acesta.
A venit vremea să împărțim același dormitor. Unul rece, aflat deasupa unui beci, în extremitatea stîngă a clădirii. Acolo prăjeam cartofi pentru a ne îmbogăți tainul sărăcăcios. Ne strîngeam în jurul grămăjoarei și ne înfruptam după cuviință, glumind fiecare. Din cinci, cîți am fost în dormitor, am rămas doi. Eu și Vilciuc Cornel din Bihor. Ceilalți, Sbera Vasile și Prejneanu Doru din Timișoara, Părintele Viorel din Iași s-au mutat la Domnul. Rămînem din ce în ce mai puțini.
Anii au trecut și ne-am pomenit în 1977. Examene de absolvire. Prezent era vrednicul de pomenire, ÎPS Iustinian de la Cluj. A venit vremea să plecăm din Seminar. Țin minte o improvizație melodică a Părintelui Viorel: Du-mă, du-mă, trenule/ C-am scăpat de pacoste/ Și-am lăsat în urma mea/ Pe ni, pa vu, zo și ga/ Care mult mă chinuia/ Care mult mă chinuia… Ni, pa, vu, zo, ga sunt numele notelor muzicii psaltice. Victor Frangulea, preot cu mari probleme, făcuse din muzica psaltică un instrument prin care ne umilea, ne fîcea viața grea și își impunea voința bolnăvicioasă, pretinzîndu-ne lucruri peste puterile noastre. Să meargă la judecată fără acest păcat, fruct al răutății sale.
După absolvire, eram 144 de absolvenți, ne-am răspîndit în Țară, în vreo 25 de județe și am primit, majoritatea, Sfînta Taină a Preoției. Ne întîlneam periodic, la cinci ani. Părintele Viorel venea întotdeauna cu Doamnă Preoteasă Elena. Nu uita să aducă anumite obiecte, pe care le dădea pomană pentru sufletele Părinților trecuți la Domnul, care ne-au fost colegi. Aducea și Bohotina, din care ne înfruptam toți.
Pentru vredniciile sale, a fost chemat să slujească Iași, la biserica Sfinții Voievozi-Roșca, pînă la pensionare, și o vreme după aceea.
Dumnezeu a rînduit ca slujitorul Sau, Preotul Viorel să ajungă la hotarul vieții acesteia trecătoare. Era Praznicul Adormirii Maicii Domnului al anului 2017. Acum, ca și atumci, ne rugăm Părintelui luminilor: Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai nemurire, care locuiești în lumina cea neapropiată, Cel ce omori și iarăși faci viu, Care duci în iad și scoți, Cel ce cu înțelepciune ai făcut pe om din pămînt și ai legiuit să se întoarcă iarăși în pămînt, pentru greșeala lui. Primește sufletul robului Tău, Preotul Viorel, și-l odihnește pe dînsul în sînurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov. Și-i dă lui cununa dreptății Tale, parte cu cei mîntuiți, în mărirea aleșilor Tăi, ca să ia multă plată în locașurile Sfinților Tăi pentru cele ce s-a ostenit în lumea aceasta, pentru numele Tău.
Presbiter Iovița Vasile
Era anul 1974, spre toamnă. Tocmai am primit de la Episcopii înștiințarea să ne prezentăm la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș, înființat cu șase ani înainte, în 1968. Înaintea noastră au ieșit două promoții, absolvenți care au fost trimiși în Parohiile din Ardeal, unde se simțea o acută nevoie de preoți. Urmam noi la rînd, ca ultimă promoție, deoarece în 1977 Seminarul a fost desființat din rațiuni pe care nu le cunosc, dar le bănuiesc.
Aci se cuvine să fac o paranteză. Știam în vremea aceea că securitatea statului a aflat de tendința căpeteniilor zise religioase ale ungurilor, care-și îndemnau enoriașele lor sî nască cît mai mulți copiii, spre a se înmulți și a ajunge să domine numeric populația Ardealului, după care doreau să-și instaureze o administrație proprie. Ceaușescu ar fi primit informația și s-a gîndit cum să contracareze acțiunile ungurilor. La scurtă vreme, a împărțit Țara în județe. Județul Sălaj ar fi trebuit inițial să aibă reședința la Jibou, orășel cu o situare geografică bună. Ceaușescu ar fi ordonat ca orașul reședință de județ să fie la Zalău. Aici era o puternică comunitate ungurească dominantă și periculoasă. Prin aceasta, și prin industrializarea forțată, cu aducerea celor din mediul rural în fabricile zălăuane, balanța s-a înclinat în favoarea romanilor. Se spunea atunci că la demolarea unor clădiri din centrul orașului Zalău s-ar fi găsit depozite de arme ungurești, tăinuite pentru vremurile care le-ar fi fost favorabile. Sunt fapte și informații credibile, dar greu de verificat, după trecerea atîtor ani.
Circumstanțele de mai sus au fost abil folosite de Patriahul Iustinian Marina, din acea vreme. El ar fi propus înființarea Seminarului de la Curtea de Argeș, care a dat peste patru sute de absolvenți, care au fost apoi hirotoniți și trimiși în Parohiile modeste, unde se resimțea lipsa lor. Astfel a fost întărit romanismul din Ardeal. Aceasta ar fi, pe scurt, geneza Seminarului despre care vorbim.
A venit vremea admiterii. Am trecut pragul Mănăstirii Curtea de Argeș, în incinta căruia se găsea Seminarul. Eram încîntați de locul mirific, ales pentru preamărirea Marelui nostru Dumnezeu. Doamne, ce bine-ar fi dacă am intra în acest Seminar, ne gîndeam noi. Și Dumnezeu a hotărît să intrăm. Nu toți, e adevărat. L-am cunoscut atunci pe Părintele Viorel Sevastre. Amîndoi am fost repartizați în clasa B. Eram modest îmbrăcați, veniți de la țară, fiecare cu greutățile lui. Părintele Viorel venea de la Timișoara, unde a trudit pe șantierele comunismului biruitor, cum se spunea. Ne spunea adesea cum își stimula tovarășii de muncă, pentru un cîștig suplimentar. După o vreme, Părintele Viorel a băgat mîna mai adînc în punga economiilor. A apărut apoi îmbrăcat într-un costum frumos, cu un palton negru, elegant și o pălărie popească pe măsură. Uite omul care calcă a popă, ne spuneam. Și așa a călcat pînă la sfărșitul slujirii sale preoțești, pe pămîntul acesta.
A venit vremea să împărțim același dormitor. Unul rece, aflat deasupa unui beci, în extremitatea stîngă a clădirii. Acolo prăjeam cartofi pentru a ne îmbogăți tainul sărăcăcios. Ne strîngeam în jurul grămăjoarei și ne înfruptam după cuviință, glumind fiecare. Din cinci, cîți am fost în dormitor, am rămas doi. Eu și Vilciuc Cornel din Bihor. Ceilalți, Sbera Vasile și Prejneanu Doru din Timișoara, Părintele Viorel din Iași s-au mutat la Domnul. Rămînem din ce în ce mai puțini.
Anii au trecut și ne-am pomenit în 1977. Examene de absolvire. Prezent era vrednicul de pomenire, ÎPS Iustinian de la Cluj. A venit vremea să plecăm din Seminar. Țin minte o improvizație melodică a Părintelui Viorel: Du-mă, du-mă, trenule/ C-am scăpat de pacoste/ Și-am lăsat în urma mea/ Pe ni, pa vu, zo și ga/ Care mult mă chinuia/ Care mult mă chinuia… Ni, pa, vu, zo, ga sunt numele notelor muzicii psaltice. Victor Frangulea, preot cu mari probleme, făcuse din muzica psaltică un instrument prin care ne umilea, ne fîcea viața grea și își impunea voința bolnăvicioasă, pretinzîndu-ne lucruri peste puterile noastre. Să meargă la judecată fără acest păcat, fruct al răutății sale.
După absolvire, eram 144 de absolvenți, ne-am răspîndit în Țară, în vreo 25 de județe și am primit, majoritatea, Sfînta Taină a Preoției. Ne întîlneam periodic, la cinci ani. Părintele Viorel venea întotdeauna cu Doamnă Preoteasă Elena. Nu uita să aducă anumite obiecte, pe care le dădea pomană pentru sufletele Părinților trecuți la Domnul, care ne-au fost colegi. Aducea și Bohotina, din care ne înfruptam toți.
Pentru vredniciile sale, a fost chemat să slujească Iași, la biserica Sfinții Voievozi-Roșca, pînă la pensionare, și o vreme după aceea.
Dumnezeu a rînduit ca slujitorul Sau, Preotul Viorel să ajungă la hotarul vieții acesteia trecătoare. Era Praznicul Adormirii Maicii Domnului al anului 2017. Acum, ca și atumci, ne rugăm Părintelui luminilor: Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai nemurire, care locuiești în lumina cea neapropiată, Cel ce omori și iarăși faci viu, Care duci în iad și scoți, Cel ce cu înțelepciune ai făcut pe om din pămînt și ai legiuit să se întoarcă iarăși în pămînt, pentru greșeala lui. Primește sufletul robului Tău, Preotul Viorel, și-l odihnește pe dînsul în sînurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov. Și-i dă lui cununa dreptății Tale, parte cu cei mîntuiți, în mărirea aleșilor Tăi, ca să ia multă plată în locașurile Sfinților Tăi pentru cele ce s-a ostenit în lumea aceasta, pentru numele Tău.
Presbiter Iovița Vasile