ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

,,Glas din Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt’’ (Ieremia 31, 15; Matei 2, 18). Astfel a scris Sfântul Prooroc Ieremia despre nenorocirea ce s-a abătut asupra unei naţiuni întregi, datorită pornirilor demenţiale ale lui Irod.

Când magii Răsăritului au venit la Ierusalim, din imbold Dumnezeiesc, au întrebat de-a dreptul: ,,Unde este Regele iudeilor, Cel Care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui’’. Ne spune cuvântul Sfântului Evanghelist Matei că Irod s-a tulburat, la fel şi iudeii. Neliniştea lui Irod venea din faptul că îşi închipuia, în obsesiile sale bolnăvicioase, că Acela care era numit Regele iudeilor, Pruncul Iisus, îi va uzurpa tronul. Îngrijorarea lui Irod n-avea nici un temei. Sfântul Evanghelist Ioan ne relatează că, peste ani, a existat un moment când iudeii au vrut să vină la Mântuitorul să-L facă rege cu sila, şi-atunci Domnul Iisus S-a retras în munte pentru a nu fi găsit (Ioan 6, 15).

Irod chemat pe magi şi a aflat vremea când li s-a arătat steaua, care coincidea cu vremea Naşterii. Trecuse un an de la Naşterea Domnului. Planul diabolic pe care l-a urzit a fost acela de a porunci uciderea tuturor pruncilor mai mici de doi ani, crezând că între ei va fi, fără îndoială, şi Dumnezeiescul Prunc. A aflat de la arhierei şi cărturari locul Naşterii. Cu viclenia proprie tuturor tiranilor, Irod le-a cerut magilor să cerceteze şi să găsească Pruncul şi să vină să-i dea de ştire, pentru că – zicea el – vrea se închine lui Iisus. Dumnezeu i-a făcut pe magi să ignore cererea lui Irod, şi ei s-au întors pe cale ocolită în ţara lor. Văzându-şi aşteptările înşelate, tiranul a dat diavoleasca poruncă şi slujbaşii săi au împlinit-o. Betleemul şi ţinuturile sale au fost însângerate şi scufundate în durere: patrusprezece mii de prunci au fost ucişi pentru că un rege dement s-a temut pentru tronul său. Cei din stirpea lui Irod se străduiesc să ne convingă că era cu neputinţă să fie atâţia prunci în acele ţinuturi. Tradiţia Bisericii a consemnat negreşelnic amploarea crimelor acelui tiran sângeros.

Dumnezeu n-a lăsat nepedepsită fărădelegea regelui. Sfântul Teofilact istoriseşte că Irod a ajuns într-o stare teribilă: ,,Cuprins fiind de lingoare şi de diaree, de umflătura picioarelor, de astuparea nărilor, de tremurare a tot trupul şi de alte boli ascunse, rău şi-a lepădat ticălosul său suflet’’, ceea ce ar trebui să fie învăţătură de minte şi pentru tiranii paranoici ai vremurilor noastre, care batjocoresc, în chipul cel mai josnic, popoare întregi (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 559-563)

Presbiter Iovița Vasile

Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni (Ioan 15, 20)

De când Vexler, nevrednic de nume românesc, a batjocorit Poporul Român în cel mai josnic chip, abia mi-am revenit. Mi-am revenit când mi-am adus aminte de cuvintele din titlu, rostite de Mîntuitorul; mi-am revenit când m-am gândit la toate încercările și batjocurile la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu de iudeii în mijlocul cărora a răspândit lumină și făptuit binele. Mă gîndesc la Sfintele Sale Patimi pe care le-a îndurat El, Stăpînul, din partea unui popor care L-a respins cu o brutalitate greu de închipuit, dublată de o prostie ce se întinde peste două mii de ani. Ca și cum acestea n-ar fi fost de-ajuns, L-au pironit pe Cruce cu nădejdea vană că acolo se va sfârși povestea cu Iisus din Nazaret.

Au fost atât de nătîngi, încât au înăbușit cuvântul Înviere, iar cînd aceasta a avut loc s-au înverșunat să o tăgăduiască: ,,Și adunându-se ei împreună cu bătrânii au ținut sfat, au dat bani mulți ostaților, zicând: Spuneți că Ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam; și de se va auzi aceasta la dregătorul, îl vom îndupleca și pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginții, au făcut precum au fost învățați. Și s-a răspîndit cuvântul acesta printre iudei, pînă în ziua de astăzi” (Matei 28, 12-15) Numai că ,,cuvântul acesta” era o minciună mare cît Himalaia. Cu această minciună se hrănesc jidanii pînă în ziua de astăzi. Intrigă, minciună, bani. Atunci și, mai ales, acum.

Adevărul nu poate fi legat. Au încercat să-l ucidă și în vremea blestematei plandemii. Zadarnic.

Pătimim și răbdăm împreună cu Hristos. L-au urât pe El, ne urăsc și pe noi. L-au batjocorit pe El, ne batjocoresc și pe noi, pentru că suntem ai Lui. Ne batjocoresc pe pământul nostru, în casa noastră, numită Romania.

„Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni pe voi, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe Proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12). Și pe toți care nu s-au potrivit planurilor lor mârșave.

Presbiter Iovița Vasile

,,Vă vor scoate din sinagogi şi vine vremea ca tot celui care vă va ucide să i se pară că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi aceasta vor face, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine’’ (Ioan 16, 2-3). Astfel a proorocit Mântuitorul nostru Iisus Hristos înainte de Sfintele Sale Patimi.

Astăzi Biserica lui Hristos îl pomeneşte pe Sfântul Arhidiacon şi Mucenic Ştefan. Sfânta Scriptură ni-l înfăţişează ca fiind ,,bărbat plin de Credinţă şi de Duh Sfânt’’ (Fapte 6, 5), de aceea Sfinţii Apostoli şi-au pus mâinile peste el şi, prin rugăciune, l-au hirotnit în treapta diaconiei, alături de ceilalţi diaconi.

Iudeii cei necredincioşi şi îndărătnici n-au suferit dreptatea acestui slujitor al Lui Hristos şi pentru că n-au găsit nimic cu care să-l învinovăţească, au căutat nişte bărbaţi netrebnici şi i-au pus să aducă mărturie mincinoasă împotriva Sfântului: ,,L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu’’ (Fapte 6, 11). L-au luat cu sila şi l-au dus în sinedriu, dar Sfântul Ştefan nu s-a înfricoşat, a ţinut în faţa lor un cuvânt aspru de învinuire, ceea ce i-a făcut pe iudei să fiarbă de mânie şi să-l scoată afară din cetate. Apropiindu-se ceasul pătimirii sale, Sfântul a mărturisit: ,,Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!’’ (Fapte 7, 56). Furia iudeilor n-a încetat o clipă, de aceea s-au strâns în jurul lui şi au început să arunce cu pietre în el. Atunci Sfântul şi-a adus aminte de porunca Învăţătorului său, Domnul nostru Iisus Hristos: ,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi’’ (Matei 5, 44-45). Iudeii îl potopeau cu lovituri de pietre, însă Sfântul Ştefan s-a rugat, spunând: ,,Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!’’ Pentru cei care-l urau şi-l ucideau s-a rugat asemenea Învăţătorului Iisus, când Se afla pe Cruce: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta’’, şi în clipa următoare a adormit, adică a trecut din viaţa aceasta la Domnul şi Mântuitorul nostru.

Aşa au înţeles iudeii să răsplătească pe binefăcătorul lor. Pentru rugăciunile Sfântului Arhidiacon şi Mucenic Ştefan, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte Sfânta Ta Biserică, cea de la o margine a pământului până la cealaltă.

Presbiter Iovița Vasile

,,Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa ceia ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se-nchine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus; Doamne, mărire Ţie!’’ Aşa cântăm noi, Biserica lui Dumnezeu, în această luminată zi a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Astăzi întunericul neştiinţei şi al rătăcirii se risipeşte, pentru că ne-a răsărit nouă Soarele Dreptăţii. Sfântul Ioan Damaschinul ne îndeamnă ca şi noi ,,cele de cuviinţă să le prăznuim astăzi şi să cinstim Naşterea lui Hristos şi luminat să strigăm; cu păstorii să dănţuim, cu îngerii să cântăm, cu magii să ne închinăm Dumnezeului nostru, Cel Care S-a născut pentru noi şi mulţumită fie Celui Care a venit întru ale Sale ca un străin’’. Nebunul rege Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el, şi până în ziua de astăzi nebunii iudei rămân orbi şi surzi la Sărbătoarea noastră căutând, dacă ar fi cu putinţă, să o desfiinţeze, să o facă uitată, sau măcar să-i deturneze sensul. Dar nu este cu putinţă.

Se cuvine astăzi să ne lămurim asupra relatării Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei privitoare la Naşterea Domnului şi la vremea închinării magilor. Deoarece textul biblic vorbeşte despre magii Răsăritului imediat după ce ne-a încredinţat despre Naşterea Pruncului Iisus, se poate naşte o confuzie privitoare la timpul când au venit ei la Betleem.

Cronologia evenimentelor este aceasta: în ziua de 25 decembrie S-a născut Mântuitorul lumii. În aceaşi zi a strălucit steaua în Răsărit şi a fost văzută de magi, care se găseau la o depărtare considerabilă faţă de Betleem. Văzând steaua, au şi pornit spre locul Naşterii. După cum a scris Sfântul Ioan Damaschinul, călătoria lor până la Ierusalim a durat un an, căci ei înşişi au mărturisit în faţa lui Irod: ,,Un an de zile este astăzi de când vedem steaua şi făcând călătoria până aici, ne-am povăţuit de dânsa’’. Sfântul Evanghelist Luca a scris că păstorii aflaţi în acel ţinut au venit imediat la Betleem ,,şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle’’ (Luca 2, 16). Deoarece magii au sosit abia după un an de la Naştere, ne spune Sfântul Matei că aceştia au intrat ,,în casă’’ (Matei 2, 11) şi acolo s-au închinat Pruncului Iisus, aducându-I daruri.

Irod a aflat de la magi vremea că au văzut întâia oară steaua în urmă cu un an, de aceea a luat hotărârea aceea draconică de a ucide pruncii până la vârsta de doi ani, crezând că între aceştia, negreşit, va fi şi Dumnezeiescul Prunc, pe Care-L lăudăm şi Căruia să ne închinăm cu Credinţă mare. Amin.

Presbiter Iovița Vasile

După ce strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut în păcatul neascultării, Dumnezeu a avut grijă, dintru început, să înştiinţeze întreaga omenire de Întruparea şi trimiterea în lume a Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când a rostit cuvintele consemnate de scriitorul sfânt la Cartea Facerii 3, 15: ,,Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul’’. Sămânţa femeii este, potrivit tălmăcirii Părinţilor Bisericii, Cel Care urma să Se nască din femeie, din Preacurata Fecioară Maria. Din vremea aceea, oamenii au avut cunoştinţa venirii Mântuitorului şi a început o lungă aşteptare, de-a lungul multor generaţii, până la ,,plinirea vremii’’.

Proorocii pe care Dumnezeu i-a ridicat în mijlocul lui Israel s-au făcut mesageri ai Lui şi au vestit Naşterea Mântuitorului, asfel ca oamenii, nu numai cei din Israel, să fie pregătiţi spre a-L primi. Prin Sfântul Prooroc Isaia, Dumnezeu a vorbit lumii despre Naşterea din Preacurata Maria: ,,Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel (Isaia 7, 14). Aceste cuvinte le-a citat şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, la vremea când ele s-au împlinit. Cu alt prilej, acelaşi Sfânt Prooroc scria la trecut despre Naşterea Pruncului Iisus, ca despre un fapt împlinit, atât de mare era credinţa lui în ceea ce i-a descoperit Dumnezeu: ,,Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie’’.

Sfântul Prooroc Miheia a înştiinţat lumea cu exactitate despre locul unde avea să Se nască Mântuitorul lumii: ,,Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul Care va paşte pe poporul Meu Israel’’.

,,După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin Prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus Moştenitor a toate şi prin Care a făcut veacurile’’ (Evrei 1, 1-2).

Suntem, iubite cititorule, în ajunul Marii Sărbători a Naşterii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste puţină vreme vor veni colindătorii, după tradiţia Bisericii neamului românesc, şi vor rosti vestea bună a Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Să cântăm, să-L lăudăm, să I ne închinăm. Amin.

Presbiter Iovița Vasile

Precizez că am auzit personal din gura celor două femei mărturia de mai jos, acum câțiva ani. Le-am propus să scrie ce li s-a descoperit, dar la momentul acela au refuzat. Mă bucur că s-au hotărât, în sfârșit, să împărtășească și altor credincioți minunata întâmplare. Ideea principală, care nu reiese foarte clar din text, este aceea dacă, după pseud-sinodul din Creta, era oportună și corectă măsura întreruperii pomenirii ierarhilor ecumeniști semnatari sau care au acceptat în Sinodul BOR hotărârile eretice din Creta. Pentru aceasta s-au hotărât să meargă să se roage la Sfântul Ilie Lăcătușu, la cavoul din Cimitirul Giulești, de mai multe ori, în mod regulat. Incredințarea pe care au relatat-o în textul de mai jos a avut loc după mai multe zile de rugăciuni.

Suntem doua prietene care am trait experienta comuna a unei incredintari launtrice, pe care noi o consideram o minune personala a Sfintei Treimi, mijlocita prin Sfantul Parinte Ilie Lacatusu, pe care prin aceasta marturisire, dorim sa o impartasim celor care sunt preocupati, ca si noi, de lucrarea mantuirii si de pastrarea dreaptei credinte.
MINUNEA SFINTEI TREIMI, SFANTUL DE LA RASCRUCE DE DRUMURI
HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU , ESTE SI VA FI.
MINUNE LA VREME DE CUMPANA.

Iata cum s-au petrecut lucrurile!
In dimineata unei zile de Mai, 2017, am pornit cu nadejde si incredere deplina spre locul unde se aflau moastele Sfantului Parinte Ilie Lacatusu, de la care primisem de mai multe ori ajutor grabnic. Astfel ca, dupa multe si indelungi framantari sufletesti, hotarasem ca si de data aceasta sa cerem mijlocirea Sf. Parinte Ilie, pentru a afla raspuns la framantarea noastra legata de urmarile hotararilor asa-zisului „Mare si Sfant” Sinod din Creta, 2016. Eram foarte preocupate de acest subiect, deoarece din toate informatiile pe care le obtinusem, din tot ceea ce citisem si aflasem referitor la acest Sinod, chiar dinainte de a se desfasura, din scrierile Sfintilor din vechime si ale mai multor duhovnici si teologi contemporani cunoscuti, constientizasem faptul deosebit de grav ca hotararile semnate acolo nu erau in acord cu invatatura dreptei credinte, ci introduceau, in mod viclean, elemente ecumeniste.

Dar cautarea noastra nu s-a oprit doar la informatiile scrise, ci am cercetat direct mai multi preoti din Bucuresti, cerandu-le respectuos un raspuns, din pozitia dumnealor de parinti duhovnicesti si invatatori – preoti a caror reactie, in mod surprinzator, a fost evitarea sau chiar alungarea noastra. Continuand cautarile, i-am cercetat si pe acei cativa Parinti, foarte putini la numar, care imediat dupa Sinodul din Creta marturisisera public impotriva hotararilor acestuia, fiind prigoniti din aceasta cauza.
Framantarea noastra sufleteasca era teribila si venea din dorinta de a nu gresi inaintea lui Dumnezeu, iar prin tot acest demers cautam, de fapt, sa cunoastem cum trebuia marturisit Adevarul, si totodata, pe cine era bine sa urmam.

Pentru ca era o perioada critica, in care acest subiect era tabu in toate bisericile si nici un preot nu era dispus sa vorbeasca despre el mirenilor, aveam nevoie de un reper, deoarece ajunsesem intr-o stare sufleteasca grea. Pentru noi acest reper au fost Sfintii Marturisitori din temnitele comuniste, la care aveam mare evlavie, dintre care era si Sfantul Parinte Ilie Lacatusu, care, dupa cum am spus, ne-a fost de multe ori grabnic ajutator. Asa ca, iata-ne ajunse in fata usii capelei inchise la acea ora, in care era adapostita Racla cu moastele Sf. Parinte Ilie Lacatusu. Eram singurele prezente in cimitir, la acel moment matinal. Stateam una in spatele celeilalte si amandoua ne rugam in sinea noastra, din tot sufletul indurerat, cerand ajutor si luminare a mintii pentru a cunoaste care era calea de urmat, potrivita Voii lui Dumnezeu.

Nu dupa mult timp, a aparut un batranel cu un chip foarte bland si luminos, cu barba, imbracat destul de ponosit, dar curat, avand pe umar o bocceluta atarnata pe un bat, asa cum sunt ilustrati calatorii in cartile de povesti. Aparitia aceasta era surprinzatoare, iar prima care l-a zarit, a fost cea dintre noi care statea cu un pas in urma celeilalte. Batranelul a inceput sa-i vorbeasca intai acesteia, cu multa blandete si caldura, dandu-i sfaturi legate de viata personala, in mod cu totul uimitor, dat fiind faptul ca nu o intalnise niciodata pana atunci. Acest lucru, atat de neobisnuit, a facut ca ei sa-i tasneasca lacrimi din ochi. Sentimentul era de bucurie.

Dupa un timp, s-a intors si cealalta cu fata spre batranel, privindu-l, fara sa intervina in discutie. Dupa ce a terminat de vorbit cu prima, batranelul i s-a adresat si celei de-a doua, dezvaluindu-i lucruri personale, urmate de sfaturi. Si din ochii acesteia au tasnit lacrimi. Dupa sfaturile personale, date de batranel fiecareia dintre noi, au venit si sfaturi de urmat impreuna. Acestea au fost: sa venim intotdeauna la moastele Sf. Parinte Ilie Lacatusu, sa mergem sa ne inchinam la mostele Sf. Cuvios Dimitrie Basarabov, sa mergem sa ne inchinam la biserica cu hramul Sfintei Treimi, pe unde trece o cale ferata, iar ultimul dintre sfaturi, sa ne inchinam la mostele Sf. Simion. La intrebarile nostre referitoare la locul unde se gasesc biserica cu hramul Sfintei Treimi si mostele Sf. Simion, batranelul a raspuns in dodii: „acolo…acolo…”, cu privirea pierduta in vazduh.

In tot acest timp, uimirea si starea de bucurie nu ne paraseau nici o clipa, astfel ca am simtit nevoia sa fim recunoscatoare si de aceea l-am intrebat cum il cheama, gandind sa-l pomenim in rugaciunile noastre. Raspunsul a fost: „Ma cheama Simion Stefan”. La scurt timp, a dat semn ca ar vrea sa plece, spunand: „Vin si maine!” Dupa plecarea batranelului, i-am multumit Sf. Parinte Ilie Lacatusu si am plecat si noi, ramanand sub imperiul acelei intamplari, asteptand cu nerabdare reintalnirea de a doua zi. Starea aceea de bucurie a persistat si a acoperit-o pe cea de framantare, cu care venisem initial.

In dimineata urmatoare, parca avand aripi, am revenit cu mare bucurie la Sf. Parinte Ilie Lacatusu, gasindu-l pe batranel acolo. De data aceasta inntalnirea a fost mult mai scurta, ne-a mai dat niste sfaturi personale, iar uneia dintre noi i-a dat Acatistul Sf. Mucenic Mina. In acest timp, au mai venit cateva persoane pe care batranelul parea ca nici nu le vede, iar dupa cateva minute, si-a luat ramas bun de la noi si a plecat printre morminte, sub privirea noastra, pana cand nu l-am mai zarit.

Nota 2 admin: Poate că cele două credincioase au uitat să amintească ce au povestit altă dată și anume că una dintre ele avea dispute în familie legate de întreruperea pomenirii, căci rudele nu înțelegeau ce este cu această măsură extremă care te face să nu mai mergi la biserica preotului din parohie unde se pomenește ierarhul trădător. Însă bătrânelul i-a spus: „Lasă-i în pace…”, adică cu sensul: lasă-i, ei nu reușesc să înțeleagă. Aceasta însemnând că misteriosul bătrân aproba măsura patristică a întreruperii pomenirii, a îngrădirii de erezie.

Intreaga saptamana am ramas in acea stare, pe care cuvintele nu o pot descrie in totalitate, cautand sa aflam unde sunt moastele Sf. Simion si biserica cu hramul Sfintei Treimi. Bineinteles ca aria noastra de cautare era Bucurestiul, asa ca am gasit informatii despre o biserica cu moastele Sf. Simon Zelotul, dar ne-am data seama ca nu erau cele cautate de noi.
Dupa cateva zile, am intalnit-o pe Cristina, prietena noastra din Ardeal, care venise in Bucuresti pentru a-si rezolva niste probleme. Pentru ca era o persoana foarte credincioasa, i-am impartasit cu mare bucurie intamplarea noastra. Ne-a ascultat cu atentie, iar in momentul in care am ajuns cu povestirea la numele batranelului, ne-a spus: „Bine, dar exista un Sfant cu numele Simion Stefan, la Alba Iulia, in Catedrala, dar despre moaste nu stiu nimic!”
Nu se poate imagina uimirea noastra in acel moment! Nu ne indoisem, nici macar pentru o clipa, de existenta unui Sfant Simion, dar nici prin cap nu ne trecuse faptul ca ar putea fi vorba de un Sfant cu numele Simion Stefan, identic cu cel pe care-l purta batranelul.
Totul se derula in mintea noastra, remomoram fiecare moment si cuvant primit. Cand am ajuns acasa, am intrat pe internet si am aflat ca Sf. Simion Stefan a fost unul dintre cei trei Ierarhi ai Transilvaniei, care a slujit intre anii 1643-1656, in Mitropolia Transilvaniei, ctitorita de Voievodul Mihai Viteazul.

Insa, ceea ce ne-a coplesit cu totul a fost descoperirea faptului ca Mitropolitul Simion Stefan si-a inchinat viata si slujirea pastrarii Dreaptei Credinte, in acea vreme grea cand Transilvania era stapanita de un princepe maghiar, care impunea Calvinismul. Conform stapanirii calvine, Mitropolitul avea urmatoarele indatoriri: „să predice în românește, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturând astfel Sfânta Tradiție, tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc, în locul Sfintei Împărtășanii să folosească pâine și vin nesfințite, să se înlăture ritualul botezului și al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile și cântările folosite de calvini, să se înlăture cultul icoanelor și al crucii”. In plus, unele dintre drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe și a mitropolitului erau: „Episcopul ortodox unguresc” trebuia să fie consultat „în orice lucru greu în trebile religiunii”, își dădea avizul la numirea, menținerea sau îndepărtarea din slujbă a protopopilor, și se pronunța în caz de apel asupra sentențelor pronunțate de mitropolit și protopopi. Dacă mitropolitul Simion Ștefan ar fi îndeplinit toate condițiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viața Bisericii, ci și viața poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează atât curajului şi destoiniciei mitropolitului Simion Ștefan, cât și credincioșilor ortodocși, care au ştiut să-şi apere cu dârzenie legea strămoșească.

În pofida condițiilor vitrege în care și-a desfășurat activitatea și a nenumăratelor piedici care i s-au pus, Mitropolitul Simion Ștefan nu s-a înstrăinat de credincioșii săi și nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei. El nu și-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhierești, ci a căutat în permanență să țină trează conștiința ortodoxă și românească în sufletele păstoriților. Astfel a reușit mitropolitul să păstreze neatinsă dreapta credință”. De asemenea, un alt lucru demn de lauda savarsit de Mitropolitul Simion Stefan a fost tiparirea, sub indrumarea sa, a Noului Testament din 1648 si a Psaltirii din 1651.

Aflarea acestor lucruri ne-a dezvaluit faptul ca Sfantul Parinte Ilie Lacatusu ne-a raspuns prompt la rugaciune, descoperindu-ne un Sfant Ierarh Marturisitor, care si-a dedicat intreaga viata si slujire pastrarii dreptei credinte, prin respingerea ereziei calvine. Astfel am primit incredintarea caii de urmat si a faptului ca era bine sa ne alaturaram Parintilor care marturisisera public impotriva hotararilor Sinodului din Creta, respectand Sfintele Canoane. Un alt lucru de mare importanta pentru noi, a fost revelarea faptului ca Sfinti conlucreaza, dincolo de timp si de spatiu. SLAVA DOMNULUI INTRU SFINTII SAI!

Intelesurile nu ne-au fost descoperite dintr-odata, ci treptat. Prin urmare, inchinarea la o biserica cu hramul Sfintei Treimi, am inteles-o in doua etape. Prima, atunci cand Parintele marturisitor al dreptei credinte, pe care l-am urmat, a construit un paraclis cu acest hram. In timpul slujbei la care participam in acest paraclis, am auzit suierul unui tren. Abia atunci am realizat ca ne aflam langa o cale ferata, si ca se implinea inca ceva din spusele batranelului.
La scurt timp dupa aceasta descoperire, a urmat plecarea noastra la Alba Iulia pentru a ne inchina la moastele Sf. Ierarh Simion Stefan, desi amanasem vreme de 9 luni de la momentul intalnirii cu batranelul. Am ajuns la Catedrala intr-o zi de Duminica, la ora pranzului si ne-am intalnit cu Cristina, prietena noastra din Ardeal, de la care aflasem de existenta Sf. Simion Stefan. Am intrat si ne-am oprit la pangar, unde o monahie vindea diverse obiecte unor persoane care stateau la rand. I-am adresat maicutei intrebarea care ne interesa, anume unde se gasesc moastele Sf. Ierarh Simion Stefan. Maica, presata de ceea ce avea de facut, ne-a raspuns, scurt, ca nu stie, dar ne-a sfatuit sa luam legatura cu preotul care urma sa se intorca pentru slujba Vecerniei. Am multumit si am patruns in Catedrala. Ne-am oprit sa ne inchinam la o icoana, in care era zugravit chipul foarte frumos al unui Sfant pe care nu-l recunosteam. Priveam uimite, intrebandu-ne cine o fi, cand o tanara a exclamat: „Frumoasa icoana, nu-i asa?” Am confirmat si am intrebat-o daca stie unde este icoana Sf. Ierarh Simion Stefan. La auzul acestei intrebari, am sesizat o umbra de bucurie pe chipul ei, dar s-a indepartat fara sa ne dea vreun raspuns, ceea ce ne-a mirat.

Tot cautand icoana dorita, am patruns mai adanc in Catedrala, iar pe cand ne inchinam in fata unei icoane a Maicii Domnului, a reaparut acea tanara, care ne-a spus scurt: „Mergeti la Micesti!” Surprinse, am intrebat-o: „Ce este la Micesti?” Raspunsul a fost: „Acolo se poate inchina tot omul”. Ni s-a parut stranie intalnirea cu aceasta tanara, la fel ca si cuvintele ei.
Am continuat sa cautam icoana si moastele Sf. Ierarh Simion Stefan. Negasindu-le, fiind oarecum dezamagite, am iesit din Catedrala, iar in timp ce coboram scarile, una dintre noi s-a intors la pangar, iar celelalte doua au coborat si au asteptat in curte. Cea care s-a intors la pangar a avut inspiratia de a incepe sa-i povesteasca maicii intamplarea cu batranelul, desi aceasta era ocupata sa-i serveasca pe cumparatori. Treptat, chipul maicii s-a schimbat, devenind tot mai atenta, iar la un moment dat, s-a ridicat brusc si a spus: „Haideti cu mine!”

Coborand scarile, s-au alaturat ci celelalte doua care asteptau, iar maicuta ne-a condus catre cladirea care se afla alaturi de Catedrala, despre care ne-a spus ca este Cancelaria. A descuiat usa Cancelariei si am intrat intr-o incapere mare in care se gaseau mai multe obiecte, printre care, pe podea se afla un obiect sprijinit de o masa, aproape de inaltimea unui om, acoperit cu o panza. Maicuta a inlaturat panza si am vazut o icoana mare, aproape de statura unui om, in care erau pictati cei trei Mitropoliti ai Ardealului. In mijloc era Sf. Mitropolit Simion Stefan strajuit, de o parte si de alta, de Sf. Mitropoliti Ilie Iorest si Sava Brancovici. La vederea icoanei, involuntar ne-au tasnit lacrimi din ochi, la fel ca atunci cand ne vorbea batranelul. Am ingenunchiat, ne-am inchinat si am sarutat mainile celor trei Ierarhi zugraviti in acea icoana. Dupa ce ne-am ridicat, i-am multumit maicii, care era vadit impresionata si am intrebat-o cum o cheama, dorind sa o pomenim in rugaciunile noastre . Ne-a raspuns:„Sunt maica Mina!” Atunci ne-am amintit de Acatistul Sfantului Mina, pe care il daruise batranelul uneia dintre noi.

Desi bucuria vederii icoanei a fost mare, scopul nostru inca nu fusese atins in mod deplin. Asadar, am hotarat sa mergem la Micesti, locul pe care ni-l indicase tanara din Catedrala. Am cautat sa aflam cum se ajunge acolo. Am obtinut informatiile necesare, printre care si faptul ca Micestiul este o suburbie a Orasului Alba Iulia. Am ajuns in statia de unde se lua autobuzul si l-am rugat pe sofer sa ne spuna unde trebuia sa coboram pentru a ajunge la Biserica din Micesti. La un moment dat, dupa ce am intrat in Micesti, am vazut o cruce pe o cladire oarecum ciudata. Ne-am mirat, nu stiam ce sa credem, si l-am intrebat pe sofer daca acolo trebuia sa coboram. Ne-a raspuns ca nu acolo, ci la alta biserica, de parca stia exact unde sa ne duca.
Facand o paranteza, dupa intoarcerea acasa, din curiozitate, am cautat pe internet ca sa aflam ce era cu acea biserica din Micesti. Si am aflat! Desi avea o arhitectura neobisnuita, era ortodoxa, era construita recent, iar datorita aspectului se numea „Arca lui Noe”.
Dupa cateva statii am ajuns si la biserica din Micesti, aceea pe care o cautam. I-am multumit soferului si am coborat. Era putin inainte de slujba Vecerniei. La intrarea in biserica, spre marea noastra bucurie, ne-a intampinat chiar Sf. Ierarh Simion Stefan, zugravit pe fresca de pe peretele din fata, iar de pe peretele opus, ne-a intampinat celalat sfant la care fusesem sfatuite sa ne inchinam, si anume, Sf. Cuvios Dimitrie Basarabov (rar intalnit in Ardeal). Tot acolo, l-am gasit si pe Sf. Cuvios Grigorie Decapolitul, inca un sfant la care noi aveam evlavie. Dupa ce ne-am inchinat cu mare bucurie la acesti sfinti din pronaos, am patruns in biserica, unde nu era decat paracliserul care trebaluia pe acolo. L-am salutat si nedorind sa-l intrerupem prea mult din treaba, am trecut direct la subiectul care ne interesa, intrebandu-l de moastele Sf. Ierarh Simion Stefan. Ne-a raspuns cu raceala ca nu stie, dar ca exista o racla cu moaste in altar, asa ca sa-l asteptam pe preotul care avea sa vina in scurt timp pentru a sluji Vecernia. Pentru ca noi ne grabeam si l-am vazut ca nu era prea incantat de prezenta noastra, am procedat ca la pangar, incepand sa-i istorisim, in mare, intalnirea noastra cu batranelul. Ca si in cazul maicii, am observat cum raceala incepea sa se transforme in atentie, dar dupa ce am terminat de vorbit, ca si cand nu se intamplase nimic, si-a reluat lucrul pentru cateva secunde, dupa care s-a intors spre noi cu o insufletire vadita si ne-a spus sa ne intoarcem la Catedrala, sa cautam Schitul „Mihai Viteazul” unde existau foarte multe moaste, dupa care brusc a revenit la raceala de dinainte, spunand urmatoarele cuvinte: „Atat mi-a fost dat sa va spun!” si si-a reluat activitatea. Am ramas inmarmurite la auzul acestor cuvinte!

Am plecat si am prins ultimul autobuz din Micesti spre Alba Iulia. Am ajuns la Catedrala, si am gasit strada care purta numele Sf. Ierarh Simion Stefan si care cobora la Schitul „Mihai Viteazul”.
Dupa acea zi atat de plina de intamplari, care mai de care mai minunata, nu simteam nici o oboseala, abia asteptam sa ne inchinam la Moastele Sf. Ierarh Simion, fiind sigure ca de data aceasta le vom gasi. Ca si la biserica din Micesti, ne astepta o surpriza. La intrare, deasupra usii era pisania cu hramul bisericutei de lemn – Sfanta Treime. Am intrat in biserica, tocmai se sfarsise slujba Vecerniei. Am vazut doua racle mari, cu multe moaste. Am mers sa ne inchinam la ele, citind numele fiecarui sfant, sarutandu-le si asteptand, cu rabdare, sa ajungem si la Sf. Ierarh Simion Stefan. Spre surprinderea noastra, nu l-am gasit in niciuna din cele doua racle. Nu mai stiam ce sa credem, asa ca ne-am indreptat spre Parinte, care-i miruia pe ultimii participanti la slujba. Am asteptat sa ramana singur ca sa poata sta de vorba cu noi. I-am relatat scopul calatoriei si istoricul intalnirii noastre cu batranelul. Dupa ce am terminat, ne-a spus: „V-am ascultat cu atentie. Ar fi bine sa scrieti ceea mi-ati povestit, ca sa-l facem cat mai cunoscut pe Sf. Ierarh Simion Stefan, dar moaste nu sunt. Va pot spune un singur lucru, anume ca pe acest loc a fost Mitropolia Ardealului, ctitorita de Domnitorul Mihai Viteazul, unde au slujit cei trei Ierarhi ai Ardealului, iar Mitropolitul Simion Stefan este cel inmormantrat aici, pe locul acesta in care a fost Mitropolia, distrusa ulterior de catre habsburgi. Pe locul ei s-a construit, incepand cu anul 1988, aceasta bisericuta de lemn, care a pastrat hramul Catedralei, Sfanta Treime”. I-am multumit Parintelui si am plecat.

Aici s-a incheiat periplul nostru in cautarea moastelor Sf. Ierarh Simion. Intr-o singura zi am trait atatea bucurii, de nedescris in cuvinte, chiar daca moastele n-au fost descoperite inca. Pesemne ca vor fi, cand va voi Dumnezeu.

Dupa ce veti citi aceste randuri, poate ca va veti intreba de ce nu am dat aceasta marturie pana acum? Nu ne-am grabit s-o facem, deoarece multa vreme am considerat ca raspunsul a fost unul personal, ca urmare a rugaciunii fierbinti pe care am facut-o, simtind sa impartasim trairea noastra numai in anumite momente si numai celor care doreau sa o primeasca. Acum insa, dupa atata vreme, am hotarat sa facem publica aceasta marturie, pentru a fi de folos celor care cauta Adevarul si doresc sa ramana in dreapta credinta, in acest rastimp al cernerii, in care apostazia este tot mai evidenta, iar ecumenismul a patruns si s-a raspandit la toate nivelele in cadrul Bisericii. Iar un motiv in plus, este si acela de a-i face cunoscuti pe Sf. Ierarh Simion Stefan si pe Sf. Marturisitor Ilie Lacatusu acelora care, pana acum, nu au avut bucuria intalnirii cu ei.

Ii multumim si-I dam slava lui Dumnezeu!
Relatare scrisa cu binecuvantarea parintelui nostru duhovnic.

Iubite cititorule! În vremurile străvechi, în secolele de prigoană împotriva Bisericii, au fost unii care au căzut din Dumnezeiasca Credinţă, dar mulţi din cei persecutaţi voiau mai bine să moară, decât să se lepede de Hristos. Alteori, nu se învoiau între ei, fiecare dorind să fie primul care să pătimească pentru Mântuitorul. Aşa a fost şi cu cei zece Sfinţi Mucenici din Creta, pe care Biserica îi pomeneşte astăzi, şi care au primit cununa muceniciei în zilele lui Deciu împăratul păgân, pe care scriitorii din vechime îl numesc, pe bună dreptate, ,,sluga cea osârduitoare a satanei’’.

Cei zece Sfinţi Mucenici au fost prinşi şi aduşi la ighemonul vremii spre a a da seama de Credinţa lor. ,,Aceştia, stând înaintea muncitorului, ce fel de cuvinte cu mult curaj nu au răspuns şi ce fel de bărbăţie nu au arătat! Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit şi ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Căci au fost bătuţi, munciţi, târâţi pe pământ, cu pietre ucişi, batjocotiţi, scuipaţi şi au răbdat tot felul de batjocuri treizeci de zile! Iar în douăzeci şi trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată şi şezând ighemonul pe divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, plini fiind de mărime de suflet şi de îndrăzneală. Iar ighemonul se îndrăcea cu iuţimea şi cu nebunia, sârguitor fiind spre chinuri, ca să-i omoare cumplit; însă aceştia erau gata a răbda până al suflarea din urmă’’.

Când a venit vremea să fie ucişi, nu se învoiau între ei care să fie cel dintâi sub sabie şi să primească cununa muceniciei, astfel că s-a iscat ceartă între ei. Atunci unul dintre ei, Teodul, i-a împăcat cu cuvinte bine cumpătate: ,,Acela va fi mai întâi între dânşii, care îşi va da capul sub sabie mai pe urmă decât toţi; pentru că, dacă nu se va înfricoşa şi nici nu va arăta vreo mâhnire sau schimbare a feţii, văzând tăierea celorlalţi şi moartea, atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor şi biruitor’’. Astfel s-au învoit ca fiecare să-şi plece capul sub sabie, după cum a rânduit Dumnezeu.

Înainte de a li se tăia cinstitele capete, au rostit fiecare această rugăciune: ,,Iartă, Doamne, pe robii Tăi şi primeşte vărsarea sângelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi toată patria, ca să scape de întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă Buna Credinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o, Împărate veşnic’’.

Fiecăruia i s-a tăiat capul, iar sufletele lor sfinte s-au înălţat spre locaşurile cele cereşti, unde-i avem ocrotitori şi rugători către Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 443-446).

Presbiter Iovița Vasile

Cauza reală a existenței ecumenismului/ereziei în Biserica instituțională nu o constituie ecumeniștii, ci duhul de apostazie care a cuprins creștinii ortodocși… Felul superficial/formalist/ de suprafață al ,,ortodoxului” de a se raporta la viața lui creștină , duce inevitabil la un duh de apostazie, pe fondul căruia ecumenismul/erezia se așează ca ceva firesc, suportabil, cu care se poate conviețui/coabita lejer și care nu constituie un pericol real pentru cei care se mișcă în mediul ei infect,demonic, mergându-se pe principiul că ea nu reprezintă decât una din componentele firești ale realității în care trăim și că ,,simpla” ei prezență (lucrarea demonului) nu constituie un pericol pentru sufletul creștin, atâta timp cât ea nu este condamnată oficial/instituțional și prezentată ca un pericol fatal pentru suflet, de către autorități…

Cu alte cuvinte, lucrarea diavolului constituie un pericol doar atunci când ni se ,,confirmă” oficial, de către o instituție care funcționează autorizat, pe principiul ,,siguranței” și ,,eficienței”, două caracteristici esențiale ale societății științifice care ne poartă de grijă…

Revenind la duhul apostaziei – care constituie cauza existenței ereziei în Biserică, trebuie menționat că el reprezintă un duh, un demon și că duhul are o lucrare…Deci nu vorbim de niște lucruri abstracte, ci de niște prezențe și lucrări demonice…

Arhiep.Averchie ne lămurește niște aspecte:
,, La primul nivel -al apostaziei- se află pierderea ,, savorii” creștinismului de către creștinătate îndeobște.(…)
Materialismul, strică credința creștinilor, fără ca ei să o știe măcar.
Chiar și pretinsa lor rezistență ,, împotriva deșertăciunii lumești” sau vorbirea lor despre Rai pot fi pline de concepții lumești, dacă și-au pierdut dreapta înțelegere asupra ,,lumii” căreia creștinismul autentic îi este potrivnic.
De altfel, ceea ce din punct de vedere ortodox ar fi socotit imoral, într-un creștinism contaminat de deșertăciune lumească devine îngăduit (nu așa se întâmplă și cu ecumenismul/erezia în Biserică? n.m.).

,, Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creștinilor în duhul dragostei creștine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toți, când înșelăciunea s-a înstăpânit aproape pretutindeni, când viața autentic duhovnicească printre oamenii care-și spun creștini, a secătuit și a fost înlocuită cu o viață trupească, o viață dobitocească, ce a fost așezată totuși pe un piedestal și mascată de ideea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptățăște orice fel de exces spiritual (aici aș include și comuniunea cu erezia n.m.) , orice fel de anarhie morală?(…)

Pierzând legătura cu esența credinței sale – care este, într-un cuvânt , lepădarea de grijile lumii – , ,,creștinătatea” îi lipsește pe credincioși de legătura vie cu Harul Duhului Sfânt. (…)
Arhiep.Averchie scrie despre acești neo-creștini: ,, Ei vor fericirea în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate și fărădelegi … . Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi, este miscarea ecumenică, unirea și unificarea tuturor popoarelor într-o,,biserică” nouă care va cuprinde nu doar romano-catolici și protestanți, ci și iudei, musulmani și păgâni, fiecare păstrându-și propriile convingeri și greșeli (același duh -sau lucrare a lui , se acceptă și prin comuniunea dintre ortodocși și ecumeniștii din Biserică. Atenție! După 2016 vorbim de ecumeniști oficializați în Biserică, nu de ortodocși participanți la ecumenism, așa cum se declarau ecumeniștii înainte de 2016 n.m.).
Această iubire ,, creștinească” închipuită, în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce Adevărul în picioare”.(…)
,,Mișcarea ecumenistă modernă vădește o necredință în Adevărul absolut, larg răspândită.
Dintru aceasta vine atât lipsa de voință în a opune rezistență față de orice lucru ce necesită împotrivire (cum ar fi și comuniunea cu ecumeniștii/erezia în Biserică, de exemplu n.m.), cât și o acceptare din slabă-voință (nevolnicie) sau chiar o îndreptățire a răului (comuniunea cu erezia sau neîngrădirea de erezie n.m.), toate în numele celor mai superficiale idei de ,, iubire creștină” și de ,,pace”.”(…)

,,În vremurile noastre – spune mai departe Arhiep.Averchie – , când există îndoieli atât de puternice chiar și în legătură cu existența Adevărului, când fiecare,,adevăr” este socotit relativ și se consideră potrivit că fiecare persoană să aibă ,,propriul său adevăr”(nu așa se întâmplă și în cazul comuniunii celor cu ,,cuget ortodox” cu ecumeniștii?! Fiecare cu cugetul lui, fiecare cu ,,adevărul” său, dar…în comuniune…Păi, nu Adevărul, nu credința cea dreaptă trebuie să unească, să condiționeze comuniunea? n.m.), lupta pentru Adevăr capătă un înțeles deosebit de însemnat.
IAR CINE NU SPRIJINĂ ACEASTĂ LUPTĂ, CINE VEDE ÎN EA DOAR O MANIFESTARE A ,,FARISEISMULUI” ȘI PROPUNE ,,UMILIREA”(aplecarea, ascultarea, supunerea n.m.) ÎNAINTEA MINCIUNII/(minciuno-episcopilor/ereziei n.m.) PRIN LEPĂDAREA ADEVĂRULUI, AR TREBUI SĂ FIE RECUNOSCUT ÎN MOD FIRESC CA TRĂDĂTOR (LEPĂDĂTOR) AL ADEVĂRULUI, ORICINE AR FI , ORICUM ȘI-AR SPUNE SAU S-AR SOCOTI PE SINE”.
,,CEI CARE ÎȘI PUN TOATĂ NÂDEJDEA ÎN LUMEA ACEASTA, INEVITABIL VOR CĂDEA ÎN DEZNĂDEJDE, FIE VOR ÎNCHIDE OCHII LA DECĂDEREA CRESCÂNDĂ LUCRĂTOARE ÎN TOATE FORMELE VIEȚII PUBLICE (la fel ca în Biserica ,,oficială” , prin neîngrădirea de erezie n.m.).
ATITUDINEA LOR RELATIVISTĂ ȘI ȘOVĂIELNICĂ AJUTĂ DOAR LA DEZLĂNȚUIREA FORȚELOR SATANEI ÎN VREMURILE DE PE URMĂ”.

Iona

Astăzi pomenim pe Sfânta Muceniţă Iuliana. Ea a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, având tată închinător la idoli, iar mama fiind străină atât de credinţa idolească, cât şi de Credinţa în Mântuitorul Hristos. Dumnezeu i-a dat un chip frumos, însă adevărata ei frumuseţe era lăuntrică, căci era iubitoare de Hristos şi deprinsă cu faptele cele bune. Tatăl ei voia să o mărite cu păgânul Evsevie, dar fecioara n-a primit a se însoţi cu închinătorul la zei.

Ceea ce nu a reuşit tatăl său prin rugăminţi şi ameninţări, a încercat a izbândi diavolul, căci acesta a luat chip de înger al luminii, precum scrie Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 11, 14), şi aşa s-a apropiat de fecioara Iuliana, îndemnând-o cu cuvinte prefăcute să se supună lui Evsevie. La început, Sfânta a stat în îndoială până s-a rugat lui Dumnezeu şi un glas din cer i-a spus: ,,Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sunt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine prinde-l, că ţi-am dat putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine’’. Din acel moment, Sfânta Iuliana a avut stăpânire asupra acelui demon, căci stătea nemişcat, fiind ţinut de puterea lui Dumnezeu.

Deşi era deprins numai cu minciuna, puterea Dumnezeiască l-a silit să mărturisească adevărul: ,,Eu sunt un diavol din domnii cei mai dintâi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale şi de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sunt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în câmpul Deira. Eu sunt cel care am înşelat pe evrei să se închine idolilor. Eu am înnebunit pe Solomon, făcându-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vânzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spânzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Nero să spânzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia’’.

Sfânta Iuliana l-a bătut pe vrăjmaşul diavol, căci fiind legat de puterea lui Dumnezeu nu putea să se mişte, şi deşi nu avea trup material, cu bici materialnic i se făceau răni nematerialnice, după cum Stăpânul a toate a voit. Păgânii i-au tăiat Sfintei capul şi sufletul ei curat s-a dus către locaşurile cereşti, la fericirea cea veşnică. Pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Iuliana, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi păcătoşii (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed Mănastirea Sihăstria,2005, p.414-422).

Presbiter Iovița Vasile

Iubite cititorule! Astăzi este pomenit în Biserica noastră Sfântul Mucenic Ignatie, numit ,,Teoforul’’, care se tălmăceşte ,,Purtătorul de Dumnezeu’’, din două motive. Se spune că atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos era pe pământ, pruncul Ignatie a fost dus de părinţii săi şi împreună Îl ascultau propovăduind. Fiul lui Dumnezeu a chemat un copil, l-a pus în mijloc şi a rostit aceste cuvinte de învăţătură Dumnezeiască: ,,De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor; şi cine va primi pe un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte’’. Copilul pe care l-a chemat la Sine Mântuitorul a fost chiar Ignatie, care s-a învrednicit a fi purtat de preasfintele mâini ale Domnului Iisus. Pe lângă aceasta, Sfântul Ignatie L-a purtat toată viaţa pe Dumnezeu în inima şi-n sufletul său. Împreună cu Sfântul Policarp al Bisericii din Smirna, pomenită în Cartea Apocalipsei, au fost Ucenici ai Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.

Cărţie bisericeşti ne spun că a ajuns episcop al Bisericii din Antiohia, păstorind cu multă vrednicie. Împăratul Traian a trecut prin Antiohia şi potrivnicii lui Hristos i-au adus la cunoştinţă că Sfântul Ignatie nu aduce cinste diavoleştilor zei, ci se închină lui Hristos Cel răstignit pe Cruce. S-a ajuns ca purtătorul de Dumnezeu Ignatie să stea faţă-n faţă cu păgânul Traian, cel care nu face cu nimic cinste poporului român. Zadarnic a încercat împăratul să-l facă pe Sfântul lui Dumnezeu să se închine zeilor, arhiereul lui Hristos a mărturisit cu demnitate şi curaj: ,,Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei. Căci Unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pământului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, Unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfira, coroana şi scaunul împărăţiei tale’’.

A rămas neclintit în mărturisirea lui Hristos, de aceea a fost condamnat la moarte, urmând a fi aruncat în circul cu fiare din Roma. A făcut cu bucurie drumul acesta şi a scris o Epistolă în care cerea celor din Biserica Romei să nu intervină spre a împiedica moartea lui martirică. A purtat lanţurile robiei până în circul din Roma şi aici a fost sfâşiat de fiare, vreme în care legăturile trupului său s-au desfăcut şi sufletul său cel sfânt s-a înălţat spre locaşurile cereşti.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Ignatie, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte Sfânta Ta Biserică Ortodoxă până la sfârşitul veacului. Amin. (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.404-412).

Presbiter Iovița Vasile

„Lumea şi diavolul împing Biserica spre încercări atât de înfricoşătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pământ să intre în părtășie cu ereticii. Ce vor face atunci credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulţimilor, de a nu-şi urma rudele, semenii şi concetățenii?

Atunci toți credincioşii vor trebui să înţeleagă faptul că Biserica nu este acolo unde pare a fi. Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă Biserica nu va avea nici o legătură cu acele biserici ori cu acei preoți sau credincioşi. Biserica este acolo unde este ,,adevărul”. Credincioşii sunt aceia care continuă tradiția neîntreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoţii adevăraţi sunt aceia care gândesc, trăiesc şi propovăduiesc aşa cum au făcut-o Părinţii şi Sfinţii Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în învăţătura lor. Acolo unde această unitate de gândire şi de viaţă nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta.

Se va găsi întotdeauna un Preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge micile grupuri de credincioşi care vor dăinui până în zilele de pe urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioşi vor găsi”

Traducere după Alexandros Kalomiros

Între Sfinţii pomeniţi astăzi de Biserică este Sfântul Prooroc Daniel. Dumnezeu i-a descoperit şi i-a dat să scrie despre sfârşitul veacului acestuia, adică despre sfârşitul istoriei şi începutul împărăţiei celei veşnice. Din Cartea lui aflăm că în vremea domniei de trei ani şi jumătate a lui antihrist, va înceta a se mai săvârşi Sfânta Liturghie, numită ,,Jertfa cea de fiecare zi’’ şi în locul ei se va pune slujba nelegiuitului antihrist: ,,Şi oşti trimise de el vor sta şi vor pângări locaşul sfânt şi cetatea, iar Jertfa de fiecare zi o vor da la o parte şi vor pune în loc urâciunea pustiirii. Şi pe cei ce au săvârşit fărădelegi împotriva Legământului îi va înşela prin linguşiri, iar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul său va rămâne statornic şi Îl va urma. Cei mai înţelepţi îi vor învăţa pe cei mulţi, dar ei vor cădea un timp de sabie şi de foc, de temniţă şi de pustiire… Şi regele va face după placul său şi se va ridica şi se va trufi împotriva oricărui dumnezeu şi împotriva Dumnezeului dumnezeilor va spune lucruri nemaiauzite şi va propăşi până ce sfârşitul mâniei va veni, că ceea ce este hotărât se va întâmpla’’ (Daniel 11, 31-33, 36).

La Sfânta Liturghie ne împărtăşim cu Sfântul Trup şi cinstitul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Antihristul va şti aceasta, dar fiindcă el se va substitui Domnului Iisus, va interzice a se mai săvârşi Jertfa Euharistică pentru a-i lipsi pe cei credincioşi de Sfânta Taină. Dumnezeu însă va purta de grijă celor credincioşi şi aceştia vor avea şi pâinea cea de toate zilele şi Sfânta Împărtăşanie, căci Sfânta Liturghie se va săvârşi, totuşi, în locuri tainice. Urâciunea pustiirii, adică regimul barbar de teroare al antihristului, se va întinde peste toată faţa pământului. ,,Sabie, foc, temniţă şi pustiire’’ vor fi ameninţările care vor sta deasupra celor care se vor împotrivi antihristului şi vor rămâne credincioşi Mântuitorului.

Trăim încă vremea când Sfânta Liturghie se mai poate săvârşi în toate bisericile de pe faţa pământului. Semnele care ni se arată converg spre a ne arăta că împlinirea proorociilor Sfântului Daniel se apropie. Pregătirea noastră trebuie să fie pe măsura vremurilor care vin. Părinţii Bisericii ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea şi binele din lume. Urmează vremuri grele, ,,strâmtorarea cea mare, cum n-a fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi’’ (Matei 24, 21). Din această strâmtorare vor ieşi biruitori numai aceia pe care îi va găsi în corabie, adică în Sfânta Biserică Ortodoxă, pe care ,,nici porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18), după sfintele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Presbiter Iovița Vasile

Rugăciunea Sfântului Prooroc Daniil

“O, Doamne, Dumnezeule cel mare si minunat, Care pazesti legamantul si indrumarea pentru cei ce Te iubesc pe Tine si iau aminte la poruncile Tale!

Pacatuit-am, faradelege am facut, ca si cei nelegiuiti ne-am purtat, rasculatu-ne-am si ne-am departat de la poruncile si de la legile Tale.

Si nu am ascultat de slujitorii Tai prooroci, care ne-au grait in numele Tau: catre regii nostri, catre mai-marii nostri, parintilor nostri si la tot poporul tarii.

A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastra rusinarea fetelor noastre, precum se arata astazi oamenilor din Iuda si locuitorilor din Ierusalim si la tot Israelul, cei de aproape si cei de departe, in toate tarile in care Tu i-ai izgonit din pricina faradelegilor ce le-au savarsit impotriva Ta. Doamne Dumnezeule, a noastra este rusinarea fetelor, a regilor nostri, a mai-marilor nostri si a parintilor nostri, caci noi am pacatuit tie;

A Domnului Dumnezeului nostru este milostivirea si indurarea. Razvratitu-ne-am impotriva Lui. Si nu am ascultat de glasul Domnului Dumnezeului nostru ca sa umblam in legea Lui, pe care ne-a dat-o noua prin mana slujitorilor Sai profeti.

Si tot Israelul a calcat legea Ta si s-a departat, ca sa nu mai auda glasul Tau. Varsatu-s-a peste noi blestemul si juramantul scris in legea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, caci am pacatuit impotriva Ta.

Si a adeverit cuvintele Sale pe care le-a grait catre noi si catre judecatorii nostri, care au carmuit peste noi, ca a voit sa abata peste noi strasnic prapad, ce nu s-a mai intamplat niciodata sub cer, asemenea celui din Ierusalim.

Precum este scris in legea lui Moise, toata aceasta nenorocire s-a napustit asupra noastra, dar n-am imbunat fata Domnului Dumnezeului nostru, intorcandu-ne de la nelegiuirile noastre si luand aminte la adevarul Sau.

Gandit-a indelung Domnul asupra nenorocirii pe care a abatut-o peste noi, ca drept este Domnul Dumnezeul nostru in toate faptele pe care le-a facut, dar noi n-am ascultat de glasul Lui.

Si acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu Care ai scos pe poporul Tau din tara Egiptului cu mana tare si Te-ai facut vestit pana in ziua de astazi, pacatuit-am, faradelege am facut.

O, Doamne! Intoarca-se, dupa milostivirile Tale, toata mania si toata vapaia urgiei Tale de la cetatea Ierusalimului, de la muntele cel sfant al Tau! Ca, pentru pacatele noastre si pentru faradelegile parintilor nostri, Ierusalimul si poporul Tau au ajuns de ocara pentru toti vecinii nostri.

Acum asculta, Dumnezeul nostru, rugaciunea slujitorului Tau si ruga fierbinte si lumineaza fata Ta spre templul Tau pustiit, pentru numele Tau, Doamne!

Pleaca, Dumnezeul meu, urechea Ta si auzi, deschide ochii Tai si vezi mahnirea noastra adanca si cetatea asupra careia se cheama numele Tau. Ca nu pentru faptele noastre drepte aducem inaintea Ta rugaciunile noastre cele fierbinti, ci pentru milele Tale cele mari.

O, Doamne, asculta! O, Doamne, iarta! O, Doamne, ia aminte si lucreaza! Nu intarzia pentru numele Tau, Dumnezeul meu; ca numele Tau il poarta cetatea si poporul Tau!”

Poporul nostru nu a făcut caz de un umanism lăudăros, care vrea să se facă văzut, ci de o omenie care înseamnă în primul rând respectul unuia pentru celălalt. El a fost prin aceasta cel mai apropiat de smerenia arătată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa (chenoza).

– În Apocalipsă se vorbește despre slava și cinstea pe care fiecare neam le aduce înaintea Tronului Mielului. Cu ce va veni poporul român în fața lui Hristos? Care este darul specific al acestui neam, deosebit de al altora?

– Când Apocalipsa spune că neamurile vor umbla în lumina cetății luminate de slava lui Dumnezeu și de făclia Mielului (Apocalipsa 21, 23-24), se gândește la acea parte din neamuri care a trăit pe pământ în credința în Hristos. Dar acea parte din fiecare neam va fi luminată de slava Lui în ceea ce are deosebit acel neam de altele.

Cred că partea neamului românesc care va umbla în slava veșnică a lui Dumnezeu va arăta în acea slavă în mod accentuat bunătatea, înțelegerea altora, modestia, cuviința, mila, echilibrul sufletesc care caracterizează în general neamul nostru. Poporul nostru nu e un popor agresiv, dur, arogant, dornic să-și întindă stăpânirea asupra altor neamuri. Nu a făcut caz de un umanism lăudăros, care vrea să se facă văzut, ci de o omenie care înseamnă în primul rând respectul unuia pentru celălalt. El a fost prin aceasta cel mai apropiat de smerenia arătată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa (chenoza). Tot ce a disprețuit mai mult a fost aroganța față de alții și marea încredere în puterile sale. A iubit în mod deosebit comuniunea, căldura relației între om și om și iubirea de străini.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1993, pp. 127-128)

În asta constă una din marile confuzii ale momentului:
sunt ortodocși aflați în comuniune cu ecumeniștii, pe considerentul că ei nu sunt ecumeniști, căci au ,,cuget ortodox”, dar cugetul lor nu mai coincide cu cugetul Sfinților Părinți…Înțelegerea lor este alterată de influența ecumeniștilor cu care sunt uniți, de care ascultă și pe care-i urmează, iar acest lucru își lasă amprenta chiar în modul lor de viețuire/făptuire, căci ajung să îndreptățească comuniunea cu erezia sau petrecerea în erezie, într-un mod care nu reprezintă altceva decât un ,,ecumenism intra-bisericesc” sau un ,,ecumenism ortodox”, de fapt o adaptare a ereziei la realitatea din Biserică.
De ce? Pentru că ,,ortodocșii” aflați în comuniune cu ecumeniștii aplică exact principiul de bază al poli-ereziei ecumeniste: unitate în diversitate (unitate între ,,ortodocși”, adică între cei care spun că au ,,cuget ortodox” și ecumeniștii ,,ortodocși”)…

Atenție! Asta în timp ce Biserica pune la dispoziția fiecărui credincios care nu vrea să petreacă în erezie, Canonul 15 l-ll Constantinopol…
Or, în aceste condiții, ,,ortodocșii” aflați în comuniune cu ecumeniștii, nu -i pot acuza pe ecumeniști că-i țin în erezie, obligat…Eventual îi pot acuza că i-au băgat și pe ei în erezie, dar de ținut în ea nu-i mai țin ecumeniștii, ci ei înșiși petrec în ea de bunăvoie, pentru că nu vor să întrerupă pomenirea/comuniunea cu ecumeniștii/erezia, nu vor să se îngrădească de erezie sau , în sfârșit, nu vor să aplice Canonul 15 l-ll Constantinopol …

Trezirea fraților!…Căci lui Dumnezeu nu o să puteți spune n-am putut, ci, …n-am vrut, nu
ne-a interesat …,am așteptat să facă alții ceea ce trebuia să facem noi…

Iona

Fiecare din noi purtăm un nume pe care l-am primit la Sfântul Botez. Chiar dacă părinţii au dat nume pruncului înainte, acesta va fi chemat la judecată cu numele pe care l-a rostit preotul când l-a botezat. Biserica noastră Dreptmăritoare ne învaţă, cu bună rânduială, să dăm pruncului numele unuia din Sfinţii pomeniţi în ziua naşterii, sau al altui Sfânt ales din calendar şi să punem noul-născut sub protecţia acestuia. Nu este bine să dăm mai multe nume pentru că omul are un singur suflet, în veci nemuritor. Greşesc grav aceia care dau nume de artişti, care adesea sunt satanizaţi, de fotbalişti celebri ori cine ştie ce nume străine, căci în loc ca pruncul să aibă un Sfânt protector, îl îndreptăm de mic spre cele ale diavolului.

Ziua onomastică este ziua numelui, în care însă se pomeneşte Sfântul al cărui nume îl purtăm. Să nu căutăm a ne substitui acelui Sfânt, cinstindu-ne pe noi înşine, deoarece noi nu suntem sfinţi! Să nu facem prilej de petrecere indecentă, în care putem lesne cădea în păcate precum beţia, desfrânarea ori îmbuibarea, ci mai degrabă să citim viaţa acelui Sfânt, cugetând al faptele sale care l-au făcut bineplăcut în faţa lui Dumnezeu, şi să-i cerem ajutorul în strădaniile noastre spre mântuire. În decursul anului bisericesc pot exista mai multe zile în care se pomenesc Sfinţi diferiţi, al căror nume îl purtăm. Fiecare din aceste zile să ne aducă aminte că suntem în comuniune cu acei Sfinţi, bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Să nu uităm cuvintele Psalmistului: ,,Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei’’ (Psalmul 15, 3). Voia lui Dumnezeu să se facă şi întru noi!

Nu vom greşi cu nimic dacă vom lăsa să treacă neobservată ziua noastră de naştere, fără a organiza petreceri zgomotoase, mai ales că acestă zi poate să fie miercuri sau de vineri, sau într-unul din cele patru Posturi de peste an, rânduite de Biserică. Putem, în schimb, să facem o sărbătoare duhovnicească, ducând darul nostru de prescuri şi vin la sfântul altar, şi rugându-l pe preot să săvârşească Sfânta Liturghie, în care să fim pomeniţi noi şi ai noştri, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite. Când este ziua de naştere a celor apropiaţi nouă, potrivit este a da şi pentru ei pomelnic la biserică, rugându-ne noi înşine pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Presbiter Iovița Vasile