de Claudia Milian
Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă
Cu leziuni de unghii și picături de sînge?
Și-n mine bate-o frunză, ciudată și firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă și plînge…
Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Și cum își distilează parfumul diafan,
Pe mobile și statui pe stofe și covoare,
Și-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură și moare.
Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad și de arțar…
Iar eu, cu mîini pătate de toamna-nsîngerată,
Beau sufletul pădurii și aud bătînd mai rar,
În peisagiul vieții, o frunză-ntîrziată.