Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o datorie a tuturor ortodocșilor:
„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.
Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire.
Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor.
Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”
Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în mod viclean la erezie, înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:
„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”
Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se scaldă tot mai mult într-un relativism al iadului:
„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste?
Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.”
Alexandros Kalomiros
„În momentul în care ierarhul este pomenit, fiecare credincios din biserica intra în comuniune cu mărturisirea lui de credință. Adică ce face? Credinciosul mărturisește ceea ce mărturisește ierarhul, este de acord cu propovăduirile lui (cu capul descoperit, adică în văzul lumii). Și aceasta înseamnă COMUNIUNE. Fie că știi, fie că nu știi, fie că realizezi sau nu, conștient sau inconștient, comuniunea se împlinește, are loc.
Dacă ierarhul s-a rugat cu neortodocșii în cadrul „rugăciunilor comune” ecumeniste, eretice, papistașe, atunci toți creștinii prezenți în biserică se fac părtași ereziei ierarhului, adică prin „mărturisirea lui de credință”, devin eretici.
Mărturisirea de Credință este de o importanta supremă în viața Bisericii, deoarece Credința Dreaptă și Mărturisirea adevărată reprezintă elemente de unitate între creștini, elemente de unire, de împărtășire, de comuniune.
Biserica este doar acolo unde Adevărul este mărturisit.
Acolo unde ecumenismul, adică abaterea de la adevăr, este mărturisit, acolo nu este nici Biserică și nici Hristos. În Biserică noi mărturisim credința noastră prin numele pe care îl pomenim. Ortodocșii pomenesc pe Arhiereii ortodocși, arienii pomenesc pe episcopii arieni, monofiziții pomenesc pe episcopii monofiziți, iconoclaștii pe episcopii iconoclaști, uniații pe episcopii uniați, iar ecumeniștii pe episcopii ecumeniști. Este posibil ca orice lucru să pară a fi ortodox în Biserică, însă cu toate acestea, episcopul care este pomenit de către preot ne va arăta nouă unde ne aflăm cu adevărat.
În „biserica” uniată, toate lucrurile par a fi ortodoxe. Iar preotul uniat pomenește un episcop uniat, care la rândul lui pomenește pe Papă de la Roma. Astfel toate aparențele de ortodoxie sunt în zadar.”
Sfântul Ioan Gură de Aur (354 –14 sep 407):
„De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”.
„Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”
”Dacă cineva contraface o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel și în credința cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puțin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă pe de o parte, dogma este răstălmăcită, și înger de-ar fi, să nu-l credeți. Nimic nu folosește viață virtuoasă, dacă credința nu este sănătoasă.”
”Și eu, iarăși, vă voi spune cele asemănătoare: Vedeți să nu vă înșele careva, nici din cei dinăuntru (bisericii), nici din cei dinafară, nici episcopi, nici preot, nici diacon, nici citeț, sau oricare ar grăi cele strâmbe. Ei vor veni la voi în haine de oi, dar pe dinlăuntru vor fi lupi răpitori. Au înfățișarea dreptei credințe, dar tăgăduiesc puterea ei.”
Sfântul Grigorie de Nissa (335 – 394):
”Când credincioșii și preoții pomenesc un episcop eretic, ei nu se adresează Tatălui ceresc, ci lui satan însuși.”
Sfântul Marcu al Efesului (1392 – 23 iun 1444):
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”
„Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox pe acest papa şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni”.
”Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit, şi de pomenirea celor de nepomenit! Iată eu, Marcu păcătosul, vă spun că oricine pomeneşte pe papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele latinilor (papistaşilor), cu latinii se va judeca şi se va socoti vânzător al Credinţei.”
Sfântul Teodor Studitul (759 – 11 noi 826):
“Cine se împărtășește unde sunt pomeniți pseudo-episcopii, este vrăjmaș al lui Dumnezeu, chiar dacă e vorba despre jertfa propriu-zisă a lui Hristos, săvârșită de ereticii necondamnați.”
“Hrisostom (Sf. Ioan Gură de Aur) îi expune cu glas tare nu numai pe eretici, ci si pe cei care sunt în comuniune cu ei ca vrăjmași ai lui Dumnezeu.”
„Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş.”
“Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel că, atunci când cineva învață ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit și decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice și locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfințit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi călcat-o.”
„În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.”
„Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia.”
“Așadar, dacă monahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fapte. Iar fapta monahului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie și pentru împărtășirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.“
”Niciun sinod al ierarhilor ortodocși nu este canonic, dacă nu păzește cu totul, Sfintele Canoane instituite.”
”Cei care nu acceptă toate rânduielile canonice ale Sfintelor Sinoade, nu sunt pe deplin ortodocși, chiar dacă cred drept în toate dogmele ortodoxe.”
Sfântul Vasile cel Mare (330 – ian 379):
„De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti.”
”Trebuie să evităm orice părtășie cu ei (cu ereticii) și să le respingem cuvintele ca unele ce sunt otravă pentru suflete.”
Sfântul Efrem Sirul (306 – 9 iun 373):
„Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de cei care murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!”
Sfântul Atanasie cel Mare (†2 mai 373):
„Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează.”
Sfântul Ipatie de Rufinian:
„Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop.”
Sfântul Apostol Pavel (†64):
“De omul eretic, după prima şi a doua mustrare depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”
Sfântul Ciprian al Cartaginei (†14 sep 258):
“Dacă episcopul care este pomenit în Biserică este eretic, dar oamenii nu-l consideră astfel, atunci o astfel de rugăciune Îl insultă pe Hristos Domnul, care nu poate fi parte din minciună. Oricine se împărtășește într-o biserică unde este pomenit un episcop eretic, chiar dacă preotul acelei biserici învață ortodox, o astfel de împărtășire nu rămâne fără urmări. Acel om va avea parte la Judecata de Apoi cu episcopul eretic, în fundul iadului.”
Sfântul Ignatie Teoforul – episcop al Antiohiei (†6 iulie 108):
„Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor.”
”De aceștia (de eretici) trebuie să fugiți ca de fiare (…). Trebuie să vă feriți de ei, fiindcă mușcăturile lor sunt greu de vindecat.”
”Tot cel ce se pronunță împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ți fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor.”
”Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioșii continuă să-l considere pe el episcop ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească “darurile” sau „binecuvântările” lui, atunci vor cădea cu toții în afara Bisericii.”
Sfântul Nichifor Mărturisitorul:
”Vă sfătuim, că în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o simplă casă și să se cânte numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele și lumânare.”
Cuviosul Ghenadie Scholarul:
”Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au schimbat cugetul Dreptei Credințe.”
„Voi fi negreşit întotdeauna fără părtăşie cu papa şi cu cei care au legătură cu acesta!”
Sfântul Chiril, Patriarhul Ierusalimului (313 –18 martie 386):
”Fugi, dar, de necucernicie și nici măcar să nu-l saluți pe unul ca acesta ca să nu fi părtaș la faptele cele neroditoare ale întunericului (Efeseni V, 11); și nici să nu te amesteci (cu ereticii), nici să nu voiești să intri în discuție cu ei.”
”Mai înainte ereticii își mărturiseau rătăcirea lor pe față; acum însă este plină Biserica de eretici ascunși. Oamenii s-au lepădat de Adevăr, și neadevărul le încântă urechile. Se grăiește ceva care desfată urechile? Toți oamenii ascultă cu plăcere. Se grăiește ceva folositor sufletului? Toți se îndepărtează. Cei mai mulți oameni s-au lepădat de învățăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci “lepădarea de credință”
Sfântul Gherman cel Nou al Constantinopolului (634 – 733):
“Fugiți cu grăbire, depărtându-vă de preoții care s-au plecat stăpânirii latine. Să nu vă adunați cu ei în biserică, nici să nu primiți din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine să vă rugați lui Dumnezeu, singuri în casele voastre, decât să vă adunați în biserică, dimpreună cu slugarnicii latino-cugetatori.”
Sfântul Nicodim Aghioritul (1749 – 14 iulie 1809):
”Se cuvine să ne îngrădim pe noi înșine și să ne separăm de episcopii care în chip vădit, stăruie în greșeală, privitor la cele ce țin de Credință și de Adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți.”
Sfântul Chiril al Alexandriei (378 – 27 iunie 444):
”Dacă cineva schimbă ceva în sfintele și dumnezeieștile dogme patristice, acest lucru nu trebuie sa-l luăm drep clarviziune, ci drept crimă și abatere de la dogmă și păcătuire împotriva lui Dumnezeu.”
Sf. Iosif Voloţki:
„Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”.
Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII
Sf. Policarp al Smirnei:
„Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”.
Viaţa Sf. Policarp al Smirnei
Sf. Isidor Pelusiotul:
„Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”.
Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei
Sf. Meletie Mărturisitorul:
„Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele.(…) Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”.
Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri
Sfântul Atanasie cel Mare
în Cuvântul Întâi împotriva arienilor:
„Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a zis Mântuitorul, «neadunând cu noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei şi să-i ducă la moarte împreună cu ei. (…) Dar nici un creştin n-ar răbda să audă acestea şi nimeni n-ar socoti sănătos la minte pe unul care îndrăzneşte să spună aceasta.”
Scrisoarea Stareţului Sava Kapsaliotul scrisă în anul 1991 – Despre necesitatea întreruperii pomenirii patriarhilor care propovăduiesc erezia
Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor nouăsprezece mânăstiri conducătoare ale Muntelui Athos, crezând, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii (iconomii) şi îngăduinţe în chestiunile Credinţei, pentru o perioadă.
De vreme ce era plin de virtuţi, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme la Muntele Athos îl vizitau frecvent pe Stareţ. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cucernicul părinte Sava?
Totuşi, când Patriarhul Ecumenic Dimitrie a conslujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987, Stareţul s-a ridicat; sufletul său nu mai putea suporta asemenea „ecumenisme”.
Împreună cu alţi asceţi, a protestat şi s-a separat de toţi ceilalţi părinţi ai Muntelui Athos, ce urmau celor nouăsprezece mânăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele nouăsprezece mânăstiri, sau în chiliile ori dependinţele ce le urmau.
Toţi pomenitorii Patriarhului au început să se agite; din mânăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Stareţ. Dar vizitele dese, ce au devenit împovărătoare, nu au slujit la nimic.
În cele din urmă, Stareţul a fost silit să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita frecvent, răspunzând astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotăraţi să îl convingă pe Stareţ de greşeala sa.
Iată textul scrisorii Stareţului:
Chilia Sfântului Nicolae, Kapsala, Careia, Muntele Athos, 13 august 1991
Dragă părinte Nicodim, Blagosloviţi!
În timpul vizitei la chilia noastră, de acum câteva zile, aţi repetat afirmaţii dogmatice neortodoxe, cum că ne găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl pomenim pe Patriarhul Dimitrie. Aţi mai făcut şi alte afirmaţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce dovezile şi respingerile pe care le-am oferit în timpul discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat.
În Pateric se scrie că atunci când avva Agathon a fost întrebat dacă era mândru, curvar şi un eretic, a răspuns că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos sufletului său să facă astfel, dar nu şi că era un eretic, căci aceasta înseamnă despărţirea de Dumnezeu [1].
Potrivit vouă, noi suntem înşelaţi şi schismatici. Găsiţi dificil a admite că Patriarhia de Constantinopol propovăduieşte erezia, deoarece ar trebui să acceptaţi că păstrarea comuniunii cu acei lupi şi nu păstori este vrednică de osândă, sau va trebui să încetaţi a le urma, potrivit poruncii tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade.
Încercaţi să îndreptăţiţi Fanarul, dar cuvintele şi faptele lor vă vădesc a fi în greşeală. În zadar invocaţi părerea Părintelui Paisie şi a altora ce sunt îngăduitori cu condiţiile actuale şi fac concesii, şi anume, că [acum] tratează cu „iconomie”, dar când va veni vremea (adică atunci când se presupune că Dimitrie va intra în comuniune cu Papa, precum aţi spus), vă veţi despărţi de tot nu este potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Vă înşelaţi tare.
Cât despre mustrările la care vă referiţi – fie ale Stareţului Paisie [Aghioritul], sau ale vecinului vostru papa-Isaac, sau ale oricărui altcuiva – ce susţin că Dimitrie împarte cu dreptate cuvântul adevărului, cum vă puteţi aştepta să le primim ca fiind plăcute lui Dumnezeu, când sunt vădit împotriva predaniei Ortodoxe? De vreme ce adevărul este trădat, nu ar trebui să fie numită nedreptate mai degrabă decât iconomie, concesie, adaptare sau îngăduire?
Vă păstraţi poziţia deoarece Stareţul Paisie a spus: „Dimitrie este îndrumat greşit de către arhiereii din jurul său să facă ceea ce nu doreşte” şi „Dacă încetăm a-l mai pomeni [pe Patriarh] vom fi în afara Bisericii!” şi multe altele, cărora li se potrivesc cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi istorii de copii neştiutori”. Vorbele lor sunt roada unei noi teologii, pe care Fanarul a folosit-o în binecunoscuta Enciclică din 1920, numindu-i pe eretici „împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”.
Aduceţi înaintea noastră vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nici măcar sângele mucenicilor nu acoperă schisma” şi ale Sfântului Ignatie Teoforul: „Nimic să nu se săvârşească fără episcop”. Concluzionaţi că atunci când ne despărţim de episcopul nostru, suntem în afara Bisericii.
Sfinţii au făcut aceste afirmaţii adevărate, însă, într-o vreme de pace a Ortodoxiei şi a Bisericii. Astăzi, când tăvălugul pan-ereziei ecumeniste mătură chiar şi pe cei aleşi, cuvintele aceloraşi Sfinţi au tărie:
„Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” (Sfântul Ioan Gură de Aur). „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor” (Sfântul Ignatie).
Dacă Dimitrie împărţea cu dreptate cuvântul adevărului, aţi fi fost îndreptăţit în folosirea citatelor de la cei doi Sfinţi; dar acum publicaţi scrierile Părinţilor după gustul vostru, pentru a îndreptăţi vina de a fi împreună-mergători cu Dimitrie, Partenie al Alexandriei, Iacov al Americii, Stelian Harkianakis al Australiei.
Nu sunt îndeajuns pentru voi multele citate din sfintele Sinoade şi din Sfinţi? Ori vă temeţi, poate, să fiţi izgoniţi din sinagoga ereticilor? Faptul că celelalte patriarhii păstrează comuniunea cu Fanarul nu este cu adevărat important. Ceea ce este important, e cine urmează paşii Sfinţilor şi este cu Adevărul? Partenie, Patriarh al Alexandriei, spune că îl recunoaşte pe Mohamed drept un Apostol care a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi alte asemenea hule, pe care le cunoaşteţi. Nu e de trebuinţă a scrie iarăşi ereziile lui Iacov Kuzukis al Americii, şi cele ale lui Stelian Harkianakis al Australiei.
Sunteţi în comuniune cu aceşti oameni ca şi cum ei ar împărţi cu dreptate cuvântul adevărului! Cine îl va condamna pe Iacov Koukouzis? Partenie? Sau comisia Fanarioţilor de sub Bartolomeu, care „investighează” de doi ani, acum, daca Harkianakis este eretic? [2] Nu aţi înţeles că ei nu vor să dea un verdict?
Fanarul a făgăduit delegaţiei celor trei egumeni din Muntele Athos că vor retrage şi îndrepta declaraţia Patriarhului Dimitrie către United Press, despre primirea împărtăşaniei de la Latini, ca îl vor înlocui pe Stelian Harkianakis de la preşedinţia comisiei pentru dialog teologic etc. S-a îndreptat ceva până în ziua de astăzi? Sau credeţi că nu avem nici o responsabilitate, sau vreo vină, şi putem rămâne în comuniune, deoarece Stareţul Paisie declară fără de ruşine că declaraţiile şi acţiunile lui Dimitrie nu sunt împotriva învăţăturilor noastre şi nu încalcă adevărul?
Istoria se repetă. Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mulţi alţi creştini ce nu au urmat ierarhiei care la diferite vremuri propovăduia erezia, au fost cu toţi numiţi schismatici de către acea ierarhie. Deşi Sfântul Gherasim de la Iordan era slujit de către un leu şi era făcător de minuni, se afla în greşeală, căci nu primea cel de-al patrulea Sobor Ecumenic, trăgând împreună cu el mii de călugări ai Palestinei, până ce a fost îndreptat de Sfântul Eftimie cel Mare şi s-a pocăit.
Întrebaţi: „Este cu putinţă ca Stareţul Paisie şi şaptezeci de episcopi ai Bisericii de stat a Greciei sa fie în greşeală?”
Vreţi ca Dumnezeu să îi silească să Îl mărturisească? La Sinodul Iconoclast din 754, de sub domnia Copronimului, citim în Minute acea ovaţie înfricoşătoare a celor 338 de episcopi prezenţi la sinod:
„Trăiască Împăratul! Icoanele sunt idoli şi trebuie ori distruse, ori spânzurate în tării ca să nu poată fi cinstite”.
Găsiţi greu de crezut că şaptezeci de episcopi pot fi înşelaţi astăzi, când, precum vedeţi, atât de mulţi au fost înşelaţi atunci?
În zilele noastre, călugării îşi doresc să dobândească mitre, cârje de egumen, în vreme ce împlinesc doar o mărturisire cu numele a credinţei, adică, protestând oarecum, dar neîncetând pomenirea Patriarhului, şi îngăduind toate inovaţiile la Evanghelie introduse de către Dimitrie, Partenie, Iacov, şi cei asemenea lor. Sfântul Teodor Studitul, totuşi, scrie că lucrarea monahului este să nu îngăduie nici cea mai mică înnoire la Evanghelia lui Hristos.
La împreună-slujirea de la Roma, Dimitrie nu a primit pâinea blagoslovită de Papa pentru a evita reacţiile ostile din partea „conservatorilor”. Oricum, acolo în Roma, a subscris învăţăturii că Latinii au Tainele Bisericii, şi continuă să o facă. Nu e îndeajuns? Când au reacţionat vreodată precum voi, care continuaţi să îl pomeniţi pe Dimitrie, Sfinţii şi creştinii oricărui veac în care erezia era propovăduită pretutindenea?
Ce precedent aţi găsit în istoria Bisericii, ca să puteţi spune că îl urmaţi?
Dacă sunteţi fii ai Sfinţilor (adică, imitatori şi următori ai Sfinţilor), „Aţi fi săvârşit faptele lui Avraam”, precum grăieşte Evanghelia.
În vremea Patriarhului Ioan Veccos, părinţii de la Muntele Athos au încetat să îl mai pomenească, chiar dacă nu fusese depus de un Sinod; şi deoarece au stăruit cu neclintire în aderarea lor la preceptele Părinţilor (adică, să nu ai părtăşie cu cei ce s-au depărtat de la credinţa ortodoxă), Hristos le-a dăruit cununa cea de mucenic. Cât pentru cei ce au slujit împreună cu cei ce îl pomeneau pe patriarhul „oficial” latino-cugetător, Veccos, leşurile lor se găsesc până astăzi, precum bine se ştie, umflate, urât-mirositoare şi neputrezite, spre a fi pildă tuturor.
Ne-aţi spus că dacă Dimitrie nu se mărturiseşte pentru lucrurile pe care le-a săvârşit, va fi osândit. Acum admiteţi că urmaţi unui om care se osândeşte pentru ceea face. Pentru el, a se osândi [şi într-adevăr, din pricini ce privesc credinţa şi păcate proprii şi individuale] înseamnă că săvârşeşte lucrarea diavolului. Prin urmare, voi înşivă admiteţi că îl aveţi pe diavol ca împreună-mergător.
Sunteţi serios, părinte Nicodim, sau glumiţi? Dacă Athenagora s-a „pocăit” şi şi-a mărturisit păcatul cu puţină vreme înainte de a muri, atunci s-ar fi mântuit? [3] Arătaţi-mi măcar o singură mărturie patristică care să îndreptăţească rămânerea într-o Biserică care propovăduieşte erezia, precum face „blândul şi tăcutul Conducător al Ortodoxiei, Dimitrie”. O asemenea ascultare faţă de o ierarhie care nu împarte cu dreptate cuvântul adevărului ne va sfinţi? Dacă nu doriţi să admiteţi că Mânăstirea Esfigmenu şi atât de mulţi Părinţi plini de râvnă sunt vrednici de cinstire – potrivit celui de-al cincisprezecelea canon al Sinodului Întâi şi al Doilea – măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunând ca ei sunt schismatici şi în afara Bisericii. Ignoraţi existenta Testamentului Sfântului Marcu Evghenicos al Efesului, care a cerut ca cei cu cuget Latin [papist] nici măcar să nu vină la înmormântarea sa.
Mai întâi cercetaţi şi apoi pronunţaţi-vă. Potrivit propriului fel de gândire, atât Sfântul Marcu al Efesului, cât şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum şi cei mulţi alţii care nu au păstrat părtăşie cu ereticii, sunt în afara Bisericii!
Vedeţi încotro vă călăuzeşte „noua” voastră teologie? Cine s-ar fi gândit vreodată că părinţii Sfântului Munte vor avea drept biblie cartea „Cele doua extreme” a părintelui Epifanie Teodoropulos? Sfătuiţi săvârşirea de proteste asemenea celor recomandate la paginile 19 şi 22 din acea carte, „pentru Sfintele Canoane [de] care [se zice că] nu sunt aplicabile în vremurile noastre, căci le lipseşte dragostea”. El îl mai descrie pe patriarhul Athenagora ca „având o dragoste demonică”. Totuşi, rămâne în comuniune cu cei ce au „o dragoste demonică”. Ce consecvenţă uimitoare!
Am văzut proteste asemănătoare, atunci când reprezentantul Mânăstirii Grigoriu a cerut să se scrie în hotărârile Sfintei Comunităţi, că dacă secretarul şef va fi trimis în Australia, să nu împreună-liturghisească acolo. Secretarul şef nu a mers, până la urmă; dar părintele Vasilie, egumenul Stavronichitei, ignorând hotărârea tuturor celorlalte mânăstiri, l-a trimis pe părintele Tihon să îl „ajute” pe arhiepiscopul Stelian Harkianakis. Când părintele Tihon s-a întors, a fost trimis la sărbătorirea Chiliei Burazeri. Acolo, reprezentantul Mânăstirii Grigoriu (părintele Atanasie) a slujit împreună cu părintele Tihon şi cu restul. Nu mai este de trebuinţa nici un comentariu.
Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost dovedite greşelile. Dar voi, cu aceleaşi argumente ne-teologice, vreţi a îndreptăţi comuniunea cu patriarhii care propovăduiesc erezii „cu capul descoperit”, ce au „o dragoste demonică” pentru eretici, în vreme ce prigonesc pe autenticii ortodocşi, şi asemănându-se astfel Patriarhului Veccos, Împăratului Copronim, şi tuturor celor asemenea lor. Când le cântaţi întru mulţi ani şi îi pomeniţi, este acelaşi lucru cu a le spune: „Sunteţi grăitori întru credinţă, şi vi se cuvine ascultare, închinăciune şi pomenire”. Nu îi ajutaţi să priceapă că păşesc pe o cale a răului; pe când dacă aţi fi încetat părtăşia cu ei, poate s-ar fi simţit vinovaţi şi ar fi purces la căutarea adevărului. Vina pentru tăcerea voastră vrednică de osândă – pe care Sfântul Grigorie Palama o numeşte un al treilea fel de ateism – sporeşte de la o zi la alta, în pofida aşa-numitelor voastre proteste.
Când Latino-cugetătorii au venit aici, în vremea patriarhatului lui Veccos, spre a întări unirea cu Latinii [papistaşii], Doamna noastră, Maica Fecioară, Păzitoarea Sfântului Munte al Athonului, a grăit singură, zicând: „Vin vrăjmaşii mei şi ai Fiului meu!”
Anul trecut, când urmaşul lui Veccos – Dimitrie („Conducătorul Ortodoxiei”!) – a sosit, a găsit Sfântul Munte înveştmântat în negru, după două săptămâni de foc neîncetat. [4] Are urechi să audă, să asculte glasul Preasfintei Maici a lui Dumnezeu!
Fie să găsiţi calea neînţelegerii celei bune, aşa cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în Omilia sa asupra celor Paisprezece Epistole ale Sfântului Pavel, zicând:
„Dacă el [egumenul sau episcopul] este rău în Credinţă, de crede învăţături ereticeşti şi hulitoare, fugi de la el, chiar de ar fi un înger din Ceruri”.
Stareţul de veşnică pomenire a rămas neclintit în mărturisirea sa, până la adormirea lui în octombrie 1991 [5], în pofida multelor străduinţe ale altor părinţi athoniţi de a-l convinge să le împărtăşească vederile. Ucenicul şi urmaşul său, părintele Alipie, aducându-şi aminte de dorinţa şi testamentul Sfântului Marcu al Efesului, şi urmându-i pilda, nu îngăduie pomenitorilor patriarhului să ţină slujbe de pomenire la mormântul Stareţului.
Sã avem binecuvântarea lui. Amin.
[1]. Păcatul şi erezia, precum ne învaţã Sfinţii Pãrinţi, diferă în mod esenţial: Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, dar erezia este o schimbare a legii lui Dumnezeu.
[2]. Harkianakis a fost acuzat de propovăduirea ereziei de către Mitropolitul Augustin al Florinei şi de către credincioşii ortodocşi din Australia. -n. ed.
[3]. Mărturisirea individuală a păcatelor este îndeajuns pentru iertarea păcatelor personale şi individuale, dar pentru păcate publice împotriva Credinţei, trebuie săvârşită şi o pocăinţã şi îndreptare publică, potrivit cuvintelor Mântuitorului nostru: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
[4]. Focul a ţinut de la 1 august pânã pe 15, adică întreg postul Născătoarei de Dumnezeu. -n. ed.
[5]. Într-o noapte, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă. Stareţul nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis uşa, totul s-a umplut de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul; numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.
Sfântul Ioan Maximovici, episcop de Shanghai si de San Francisco (†2 iulie 1966)
„Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nicio comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este și a lor. Trebuie să spunem acest lucru cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre.
Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, e epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți.
Datorită faptului că toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în rândurile „Consiliului Mondial al bisericilor” și prin aceasta au trădat Ortodoxia, a venit vremea deplinei noastre îngrădiri.
Nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu apostații adevăratei Ortodoxii și trebuie să fim pregătiți, dacă va fi necesar, să ne retragem în „catacombe.”
Postura noastră de luptători și mărturisitori ai adevărului curat și neprihănit al lui Hristos ne conferă o mare responsabilitate, mai mult decât oricând altcândva în trecut.
Trebuie să ne amintim întotdeauna faptul că un păstor adevărat al adevăratei Biserici a lui Hristos nu poate niciodată și nu trebuie să aibă niciun alt interes decât acela al râvnei curate pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea turmei lui – numai spre aceasta trebuie să se concentreze toate gândurile lui, toate simțămintele și acțiunile sale, întotdeauna.”
„Vor veni vremuri în care oamenii nu-L vor mai prigoni pe Hristos pe față, ci Îl vor înlocui încet, fără zgomot.
Îl vor păstra în icoane, dar Îl vor scoate din viață;
Îi vor rosti numele, dar Îi vor lepăda poruncile.
Vor spune «cred», însă vor trăi ca și cum Dumnezeu nu vede, nu judecă și nu mântuiește.
Credința va deveni obicei, nu jertfă; rugăciunea – grabă fără lacrimi; spovedania – rară și fără durere pentru păcat.
Atacul cel mai mare nu va veni din afara Bisericii, ci dinlăuntrul ei: din comoditate, din dorința de a fi pe placul lumii.
Adevărul va fi îndulcit ca să nu rănească, Crucea micșorată ca să nu sperie, asceza batjocorită ca exagerare.
Sfinții vor fi admirați, dar nu urmați; harul va fi căutat fără pocăință, iar mângâierea fără schimbare de viață.
Mulți vor alerga după semne și minuni, dar vor fugi de tăierea voii.
Vor vorbi despre dragoste fără adevăr, despre pace fără luptă cu păcatul, despre unitate fără pocăință.
Dumnezeu nu va lipsi din lume, dar lumea va încerca să trăiască fără Dumnezeu.
În aceste vremuri, cei credincioși nu vor fi cei strălucitori, ci cei smeriți; nu cei zgomotoși, ci cei statornici.
Vor fi puțini, dar luminați: vor plânge în taină, vor posti fără laudă, vor suferi fără cârtire și vor iubi fără compromis cu minciuna.
Mântuirea nu va fi ușoară, ci posibilă doar pentru cei care vor rămâne până la capăt în adevăr, ascultare și cruce.”
„În vremurile din urmă răul și erezia vor stăpâni atât de mult, încât credincioșii nu vor mai găsi ierarh, preot, păstor, care să-i ferească de înșelări și să-i conducă pe calea mântuirii.
În acel moment credincioșii nu vor putea accepta îndrumări sigure de la oameni, însă îndrumătorul lor va fi scrierile Sfinților Părinți. În această perioadă fiecare credincios va fi responsabil de tot poporul Bisericii.
Fraților, este timpul să ne asumăm cu toții responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu și a istoriei.
Nu o luați pe drumuri alunecoase și alte înșelări de la episcopii și preoții voștri.
Nu vă faceți că nu vedeți, sunteți responsabili.”
„Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se călește. La fel și omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuiește. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenușă, fie oțel, în funcție de ceea ce se atinge.
.La fel se întâmplă și cu omul, și totul depinde de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ține ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oțel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi mistuit.
Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu și vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijență, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtășit cu nevrednicie si a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.
Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă semințele și paiele; paiele le împrăștie vântul, iar semințele cad la picioarele Stăpânului si sunt strânse în jitnițe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse. Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă si trebuie sa ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecata cu noi însine și noi înșine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăință.
Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie și omul, care s-a înrobit păcatului.
Trebuie să știm că vine Judecata de Apoi și să ne raportăm cum se cuvine la acea zi și la acel eveniment. Trebuie să ne curățim sufletele și să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede și conștient, iar nu ca o jivină care-și ascunde capul ca să nu vadă primejdia.”
„Orice ai fi tu, cititorule, de vei primi cu inimă mulțumitoare, ca din mâna Domnului, tot ce ți se va întâmpla în viață (plăcut sau neplăcut) din voia sau cu îngăduința Domnului, fericit vei fi și bine-ți va fi !”