Părintele Sofronie mărturisea cu tristeţe despre o realitate în care trăim: „Cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără a fi cunoscut pe Dumnezeu”. Părintele participa la zbuciumul tuturor oamenilor. Tragedia lumii îi sfâşia inima. Suferea pentru toate popoarele care trăiau sub conduceri dictatoriale. Când vorbea despre tragedia lumii înţelegeai cât de mult suferea. Faţa i se umplea de amărăciune şi nu mai putea să vorbească nimic. Îl simţeai şi îl vedeai cum se adânceşte în propria lui lume de rugăciune. Pe om îl iubea mult, asculta cu atenţie ceea ce i se spunea, răspundea şi uşura orice suflet întristat. Părintele trăia drama sufletului care nu se exteriorizează, cunoştea bucuria, care nu se exprimă şi se comportă după cum era nevoie, odihnea, mângâia.
Spunea: ,,Dacă nu trăieşte înlăuntrul tău Hristos, nu poţi înţelege corect lucrurile în viaţă. Cum să înţelegi durerea, bucuria oamenilor, dacă nu le trăieşti şi dacă nu trăieşte în tine Hristos. Inima să-ţi bată cu Hristos, să-L respiri pe Hristos. Numai atunci eşti om adevărat”.
Suferea nemăsurat de mult pentru decăderea omului şi întotdeauna se arăta mirat că omul nu înţelege ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie. Însă nu-şi îngăduia să vorbească, el tăcea, exprimând, totuşi, prin atitudinea lui, întreaga măreţie a iubirii ce i-o purta omului. Neputând să înţeleagă împietrirea inimii omului, rămânea uimit în faţa iubirii negrăite a lui Hristos pentru om. De aceea şi mărturiseşte: „Dumnezeu nu sileşte nicidecum omul, ci stă cu răbdare la poarta inimii sale, aşteptând cu smerenie momentul în care această inimă I se va deschide. Dumnezeu Însuşi îl caută pe om înainte ca omul să-L caute pe Dumnezeu”.
Într-o corespondenţă pe care o are cu un monah catolic englez, care mai apoi a devenit ortodox, exprimă marea durere a sufletului său în rugăciunea pentru lume: „Iubirea pentru lume, pentru om, mă împinge să mă bat cu Dumnezeu. Uneori mă rog cu lacrimi dulci, adeseori, însă, ca un nebun, mă lupt, insist, pretind… Mă lupt împotriva lui Dumnezeu, în lupta mea pentru soarta oamenilor Îl mâhnesc cu obrăznicie, dar, în cele din urmă, oricare ar fi destinul întregii umanităţi, al întregii creaţii, pe Dumnezeu Îl iubesc cu o iubire veşnică, unică şi adevărată. De mii de ori s-a desfăşurat în sufletul meu o luptă aspră, dar iubirea lui Hristos a biruit mereu”.
„Plânsul adânc din întreaga noastră fiinţă, din pricina acestei iubiri a cărei prezenţă arde înlăuntrul nostru în timpul rugăciunii pentru lume, poate atinge o intensitate care depăşeşte puterea noastră de a o răbda. Însă după aceasta sufletul cearcă o dulce linişte şi acea pace despre care Apostolul Pavel spunea că ea “covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4,7)”. În acelaşi timp, însă Părintele punea in practică libertatea absolută şi imensa iubire a lui Dumnezeu şi spunea că „nici o facere omenească dacă nu este făcută din voinţă liberă, nu are valoare veşnică înaintea lui Dumnezeu”.
Rugăciunea pentru lume a copleşit viaţa Stareţului; iată ce spunea în acest sens: „Întreaga mea viaţă, mai mult sau mai puţin conştientă, am petrecut-o în rugăciunea pentru lume. Dorinţa inimii mele este să-i văd pe toţi şi pe fiecare în parte, purtători ai acelei plinătăţi de viaţă dumnezeiească, pe care Hristos a adus-o lumii: ,,Furul nu vine decât ca să fure, să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din bleşug să aibă”(Ioan 10, 10). Prin pocăinţa noastră nu trăim doar o dramă personală, ci trăim în noi înşine tragedia umanităţii întregi, drama istoriei sale de la începutul veacurilor. Hristos este Dumnezeul infinit. El n-a fost răstignit numai pentru credincioşi, ci pentru toţi oamenii de la Adam până la ultimul om născut din femeie. A urma pe Hristos înseamnă a suferi pentru a vindeca şi a mântui întreaga umanitate. Nu există altă cale”.
Sursa: Pr. Morariu Iuliu Ovidiu, “Prezenţe patristice contemporane. Repere duhovnicești”, Alba Iulia, 2008, pag. 44-46.
Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi
Să-I mulțumești lui Dumnezeu și pentru cele mai mari încercări
SFÂNTUL IERARH IOAN GURĂ DE AUR, ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI
Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov! Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.
Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întâmplă când cineva suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde şi mai tare.
Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.
Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu. Înainte, îmbrăcându-i pe săraci, era milostiv; după aceea, slăvindu-l pe Dumnezeu pentru nenorocirea sa, s-a făcut purtător al înțelepciunii cerești. Înainte îi miluia pe săraci, după aceea L-a slăvit pe Dumnezeu.
Nu a spus în sine: De ce am pățit toate acestea? De ce s-au pierdut turmele mele din care hrăneam mii de oameni?
Și dacă eu nu eram vrednic să mă bucur de o asemenea avere, de ce nu S-a milostivit Dumnezeu măcar de săraci? Nici un asemenea gând nu i-a trecut prin cap. Dimpotrivă, cunoscând că Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul nostru, I-a mulțumit.
Să-I mulțumești lui Dumnezeu atunci când totul îți merge bine nu este un lucru de mirare.
Dar să-I mulțumești pentru încercările cele mai mari este minunat și vrednic de laudă.
Dacă cei care s-au îmbogățit prin nedreptăți și furturi sunt cuprinși de o mare tristețe și deznădejde atunci când pierd fie și o parte mică din averea lor, câte laude nu i se cuvin lui Iov, care chiar dacă a pierdut dintr-odată tot ce agonisise prin muncă cinstită, nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu și nu a încetat să-I mulțumească?
Așa cum atletul care aleargă la maraton este obligat să îndure frigul și arșița, praful și transpirația, ca până la urmă să câștige laurii victoriei, la fel și omul drept, care concurează la maratonul duhovnicesc, trebuie să îndure multe suferințe, ca să primească în viața viitoare cununa biruinței. Și dacă este demn de admirație trupul care poate să îndure chinuri și suferințe, cu atât mai vrednic de laudă este sufletul care poate, cu răbdare și bărbăție, să îndure orice nenorocire, neabătându-se de la scopul său. De aceea, nu este răsplătit numai cel care face binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul. Lucrul acesta este dovedit de dreptul Iov, ale cărui virtuți au devenit mult mai cunoscute decât nenorocirile sale.
Cu toții îl lăudau atunci când era fericit, pentru binele pe care îl făcea. Care erau faptele sale bune? Le prezintă el însuși: Scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor și pe orfanul fără sprijin. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi și umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veșmânt, și judecata mea cea dreaptă era mantia mea și turbanul meu. Eram ochii celui orb și piciorul celui șchiop (Iov 29, 12-15)
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, p. 30, 265-267
SUFERINȚA DREPTULUI IOV
“Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”(Iov 1;21)
Suferinţa lui Iov, ca ispită
Suferinţa şi toate relele pe care le îndură Iov sunt în chip vădit ispite ale diavolului, care vrea astfel să-l împingă silnic la păcat, nădăjduind că Iov îl va învinui pe Dumnezeu, tăgăduindu-I bunătatea, ridicându-se împotriva Lui şi lepădându-se, până la urmă, de El.
Voia lui cea rea o arată limpede cuvintele femeii lui Iov, care spune: Te ţii mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori! (Iov 2, 9). Şi aşa de răspicat o spune, încât mulţi Părinţi au văzut în femeia lui Iov nu doar glasul diavolului, ci pe diavolul însuşi.
În aceste câteva cuvinte sunt înfăţişate cele patru mari ispite pe care le are de întâmpinat omul la vreme de suferinţă: să-şi piardă virtutea răbdării; să cadă în patimile pe care le iscă frica de durere; să-L învinuiască şi să-L blesteme pe Dumnezeu; să-şi ia viaţa. Blestemul „mori!” are încă şi un alt înţeles. Arată care-i soarta celui biruit de aceste ispite şi totodată, cu aceeaşi limpezime, că diavolul voieşte cu adevărat moartea spirituală a omului. Şi într-adevăr, moartea îl aşteaptă mai cu seamă pe cel căzut în a treia ispită – blestemarea lui Dumnezeu.
Că-l auzim de două ori pe satana spunându-I lui Dumnezeu: întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă! (Iov 1, 11); şi: Întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă! (Iov 2, 5).
Minunata tărie a lui Iov
Toată această suferinţă, care ar fi dus la pierzare pe oricare alt muritor, nu-l clatină pe Iov. Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 22; cf. 22,10).
Astfel încercat, Iov nu numai că nu blestemă pe Dumnezeu, ci dă slavă şi mulţumire (Iov 1,21). Ispitelor lui satana, Iov li se împotriveşte prin trei mari virtuţi: răbdare neclintită, credinţă neştirbită şi nădejde neabătută în Dumnezeu. Pentru aceasta, el nu doar că nu-L huleşte şi nu-L învinuieşte pe Dumnezeu pentru suferinţele sale, dar nici măcar nu-I pune nici o clipă la îndoială dreptatea, cu toate că nu-şi află nici o vină.
Tăria lui Iov în faţa ispitelor şi biruirea lor nu se datorează puterilor sale, ci ajutorului dumnezeiesc, ca răspuns la rugăciunea lui. [..] Am arătat în altă parte că drepţii din Vechiul Testament primesc acest har pentru că sunt rânduiţi de Dumnezeu spre vestirea venirii lui Hristos şi preînchipuirea lucrării Sale mântuitoare.
Iov, vestitor al lui Hristos
Iov poate fi cu adevărat socotit drept vestitor al lui Hristos. Căci neliniştea şi întrebările sale îl arată a fi în aşteptarea Celui care va veni să le tâlcuiască oamenilor pricina şi rostul suferinţelor lor, Care le va da puterea de a le îndura în numele Lui până ce îi va izbăvi desăvârşit, pe vecie, de ele. De aici neîncetatele chemări ale lui Iov către Dumnezeu, ca să-i descopere prin Cuvântul Său înţelesul durerilor sale, de aici dorinţa lui de a se întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu, Care, pogorât din înălţimea slavei Sale, ajuns om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, să i se facă pildă de îndurare a lor.
[..]
Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia (19,25-27).
[..]
Iov, preînchipuire a lui Hristos
Iov este, într-un anume fel, o preînchipuire a lui Hristos Cel aşteptat de întregul neam omenesc aflat în suferinţă.
Iov e chip al dreptului ce îndură suferinţă fără nici o vină, mai înainte de arătarea chipului desăvârşit al pătimirii Celui cu totul lipsit de răutate şi în Care nu se afla nici urmă de nedreptate; pentru că Acesta, luând trup omenesc prin naştere mai presus de fire din Fecioara, Se arăta nerănit de păcatul strămoşului şi însuşi curat de orice păcat, neavând, aşadar, de plătit datoria suferinţei, a primit de bunăvoie să pătimească pentru noi.
Iov Îl prefigurează pe Hristos şi prin felul în care îşi îndură suferinţa. Predându-şi voia cu totul lui Dumnezeu, prin credinţă şi nădejde neştirbite, răbdând cu tărie chinurile cu care îl ispitea satana, Iov Îl preînchipuie pe Hristos la vremea patimilor şi răstignirii Sale. [..]
Iov, chip al creştinului
Iov este şi o preînchipuire a creştinului. Pe de o parte, pentru că, spre deosebire de prietenii săi, care prin felul de a gândi şi a se purta se arată vrednici următori ai Vechiului Legământ, pentru care suferinţa omului este întotdeauna socotită drept cuvenita urmare a păcatelor sale – după cum se vede mai ales din Deuteronom -, Iov prefigurează prin felul său de a fi duhul Legământului celui Nou, care se întemeiază pe Hristos şi-L are pe El drept icoană. Pe de altă parte, pentru că, asemenea altor drepţi din Vechiul Testament, Iov primeşte în parte şi gustă din harul pe care Hristos îl va revărsa asupra oamenilor şi prin care suferinţa omenească dobândeşte un rost şi un rod duhovnicesc.
Iov prevesteşte noul tâlc al suferinţei, pe care-l va lumina deplin Hristos; ca s-o priceapă, omul nu mai priveşte de-acum spre trecut, văzând în suferinţă osândă a păcatului, ci spre cele ce-i stau înainte, făcând din ea unealtă a mântuirii sale.
De aceea, pe drept cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur îl socoteşte pe Iov drept binevestitor al Evangheliei şi al vieţii celei noi în Hristos, şi pildă pentru creştin, iar Sfântul Grigorie de Nazianz îl vede drept chip al sfinţeniei la care îl urcă pe om răbdarea suferinţei.
Jean-Claude Larchet-Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Editura Sophia
În căutarea Părintelui duhovnicesc, tămăduitor al rănilor si bolilor trupeşti şi sufleteşti
Iată ce îl îndeamnă Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa La Evanghelia Duminicii celei noi, pe fiecare creştin după ce a luat parte la slujba din ziua duminicii:
„Să cercetezi cu osârdie dacă mergi pe urmele acelor apostoli, înfrânându-te şi oprindu-te de la multele îndeletniciri, prin rugăciunea în linişte şi prin cântări de psalmi şi prin petrecerea cea potrivită, dorind pe Domnul”.
Ne îndeamnă să-l căutăm cu sârguinţă pe cel care, urmând Sfinţilor Apostoli adunaţi după Răstignirea Mântuitorului în foişor, petrece retras cea mai mare parte a timpului, dorind să fie cu Domnul: „Să te apropii de el şi să intri cu credinţă în odăiţa sa ca într-un loc ceresc, care are înlăuntru puterea cea sfinţitoare a Duhului Sfânt. Apoi şezi alături de cel ce locuieşte în ea, rămâi cu el pe cât poţi şi grăieşte cu el despre Dumnezeu şi despre lucrurile cele dumnezeieşti, punând întrebări şi învăţând cu smerenie, cerând prin rugăciune ajutorul Său. Căci, de vei face aşa, va veni şi la tine Hristos, o ştiu bine; şi El va aduce pacea înlăuntrul cugetării sufletului tău, şi va spori credinţa ta, şi îţi va da ţie tărie, şi te va aşeza pe tine, la vremea potrivită, dimpreună cu cei aleşi, în împărăţia cerurilor.”1
Este de trebuinţă căutarea unui astfel de părinte duhovnicesc. În acest punct, se cade să luăm aminte la cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: „Frate, roagă-L stăruitor pe Dumnezeu, ca El să-ţi arate un om capabil să te conducă bine, pe care trebuie să-l asculţi ca pe Dumnezeu Însuşi.” Suntem datori să facem ascultare de cel pe care Dumnezeu ni l-a arătat „fie în chip mistic, El Însuşi, fie din afară, prin slujitorul Său” şi să-l cinstim „ca pe Hristos în persoană”2.
În părintele duhovnicesc, care a dobândit nepătimirea şi pe care Dumnezeu ni l-a arătat, trebuie să avem atât de multă încredere, câtă încredinţare şi dragoste are un bolnav faţă de doctorul său, aşteptând de la el vindecarea. Mai curând, trebuie să avem o încredere şi o dragoste încă mai mari, dacă avem în vedere deosebirea dintre suflet şi trup.
În duhovnic îl aflăm pe Hristos însuşi, el este „gura prin care grăieşte Dumnezeu”.
În continuare, Sfântul Simeon ne pune înainte chipul purtării apostolilor faţă de Hristos şi atitudinea pe care noi, la rându-ne, trebuie să o avem faţă de părintele nostru duhovnicesc, spre a putea dobândi tămăduirea sufletului.
Aşa cum apostolii L-au urmat pe Hristos, tot astfel va trebui să facem şi noi. Când duhovnicul nostru este necinstit şi dispreţuit, nu trebuie să-l părăsim. Şi aşa cum Petru a luat sabia şi i-a tăiat urechea slugii arhiereului, spune Sfântul Simeon: „Ia sabia şi taie nu numai urechea (Matei 26, 55), ci şi mâna şi limba retează-i-le celui ce îndrăzneşte să grăiască împotriva părintelui tău şi caută să se atingă de el”.
Dacă te lepezi de el, să plângi asemenea lui Petru. Dacă îl vezi că este răstignit, spune sfântul, de e cu putinţă, să mori împreună cu el. Dacă nu poţi face aceasta, atunci să nu te adaugi vânzătorilor lui şi făcătorilor de rele. „Dacă e slobozit din lanţuri, vino iarăşi la el şi cinsteşte-l încă şi mai mult ca pe un mucenic; iar dacă a murit în încercări, cere cu îndrăzneală trupul lui (Marcu 15,43) şi cinsteşte-l încă şi mai mult decât atunci când stăteai în preajma lui pe când era însufleţit, şi, ungându-l cu miruri scumpe, îngroapă-l.”
Este grăitor faptul că sfântul îl aşază pe părintele duhovnicesc, pe tămăduitorul nostru, în locul lui Hristos.
Sfântul Simeon foloseşte şi o anume rugăciune pe care trebuie să o facem şi noi pentru aflarea povăţuitorului duhovnicesc potrivit, care ne va dărui tămăduirea duhovnicească.
„Doamne, Tu, Care nu voieşti moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă şi să fie viu, Tu Care Te-ai pogorât pe pământ tocmai spre a învia pe cei ce suspină şi care sunt morţi prin păcat şi spre a-i face vrednici să Te vadă, pe Tine, Lumina cea adevărată, pe cât este cu putinţă omului, trimite-mi un om care să Te cunoască, pentru ca, slujindu-l şi supunându-mă lui din toate puterile mele, ca şi Ţie, şi făcând voia Ta în a lui, să-Ţi plac Ţie, singurului Dumnezeu, şi să mă învrednicesc şi eu, păcătosul, de împărăţia Ta.”3
Celui credincios, care se va ruga astfel, Dumnezeu îi va descoperi părintele duhovnicesc potrivit pentru dânsul, spre tămăduirea bolilor si a rănilor sufletului său.
Desigur, nu trebuie trecut cu vederea faptul că asemenea tămăduitori sunt rari, precum în epoca Sfântului Simeon, tot astfel şi astăzi: „Fiindcă rari cu adevărat şi foarte rari sunt acum cei ce ştiu să păstorească frumos şi să vindece sufletele cuvântătoare” 4.
Prin urmare, este trebuinţă să căutăm şi să aflăm asemenea doctori pricepuţi, medici-terapeuţi sau chiar şi numai asistenţi medicali, ca să ne vindecăm duhovniceşte. Nu există altă cale de vindecare.
Dumnezeu este adevăratul nostru tămăduitor, însă şi prietenii lui Hristos, sfinţii în care sălăşluieşte Însuşi Dumnezeu Cel în Treime, ne tămăduiesc de bolile duhovniceşti, iar această tămăduire de multe ori are urmări şi pentru trup, de vreme ce între cele două, suflet şi trup, există o unitate strânsă.
Mitropolitul Ierotheos Vlahos
Fragment din cartea „PSIHOTERAPIA ORTODOXĂ”, Editura Sophia
1 Grigorie Palama, Opere, voi. 9, PGB, pp. 512-514. în traducere românească: Sf. Grigorie Palama, Omilii, voi. 1, trad. Dr. Constantin Daniel, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 274-275.
2 SC 104, p. 334. în traducere românească: Arhiep. V. Krivoşein, În lumina lui Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog – Viaţa, spiritualitatea, învăţătura, op. cit., p. 101.3 SC 129, pp. 186-188.
3.în traducere românească: Arhiep. V. Krivoşein, În lumina lui Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog – Viaţa, spiritualitatea, învăţătura, op. cit., p. 84.
4 SC 104, p. 346. în traducere românească: Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, op. cit., p. 228.
Virtutea biruinței – răbdarea
ARHIMANDRITUL SERAFIM ALEXIEV
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.
Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la greșelile lor fără de voie. El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor orfanilor și ocrotitor al văduvelor.
Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic, dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit în lumea întreagă virtutea lui.
Și astfel, dacă voim să ne ținem viața duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică aducătoare de biruință virtute: răbdarea.
Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, pp. 30-31