Categorie: Uncategorized

Există descurajare, în general, și există o descurajare mai specifică, legată de viaţa duhovnicească.
O primă formă a acesteia ţine de păcate comise mai înainte, păcate de care suntem conștienți. Ca să ieşim din ele, trebuie, bineînţeles, să ne pocăim. Însă, în acelaşi timp, trebuie să nu rămânem fixați asupra lor. Stareţul Serghie ne recomandă să nu ne descurajăm niciodată din pricina păcatelor făcute în ajun sau în zilele precedente ci,.

O a doua formă de descurajare este cea de a cărei cauză nu ne dăm seama. Ea este legată de o stare de păcat de care nu avem cunoştinţă. Soluţia este să ne pocăim pentru această stare de păcat. În acest scop, Biserica propune diverse formule de rugăciune, în care I se cere lui Dumnezeu să ierte păcatele neştiute – formulă de neînţeles pentru mulţi, dar care are, însă, un sens profund şi joacă un rol important pentru a ne curăța inima. Aşadar, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu: „Iartă-mi păcatele cele neştiute!” şi să perseverăm răbdători în pocăinţă, până ce ni se schimbă starea.

Stareţul Serghie atrage atenţia că o anumită oboseală, o anumită trândăvie, o lipsă de apetenţă, mai precis un oarecare dezgust apar adesea în momentul în care începem să ne rugăm. Atunci este vorba de o lucrare a demonilor care urmăresc să ne împiedice de la rugăciune! Este o stare clasică împotriva căreia trebuie să luptăm, iar cea mai bună armă de care dispunem este pocăinţa. În general, atunci când ne simţim căzând într-un fel de moleşeală şi de descurajare, trebuie imediat să-I cerem iertare lui Dumnezeu ca pentru un păcat şi să ne pocăim de el, până ce ne regăsim starea normală.

Trândăvia, reticenţa sau moleşeala care se manifestă în săvârşirea sarcinilor noastre materiale sau duhovniceşti trebuie să fie simţite ca nişte prilejuri de a renunţa la voia proprie. Stareţului Serghie îi plăcea cu privire la aceasta să pomenească regula de viaţă a Stareţilor din Valaam, care duc la extremă această tăiere a voii proprii: „Fac ceva nu pentru că vreau, ci pentru că nu vreau”. Este un principiu greu de înţeles şi de pus în practică, însă foarte rodnic pentru sporirea lăuntrică.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Editura Sophia)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Trupul şi Sângele lui Hristos, răspândindu-se în trupul şi sufletul celui care le primeşte prin Sfânta Împărtăşanie şi amestecându-se cu ele, lucrează cu putere tămăduitoare în întreaga fiinţă a omului. Ele curăţă sufletul şi trupul de toată întinăciunea păcatului, îl vindecă pe om de bolile patimilor care s-au abătut peste el din pricina negrijii sale de a vieţui potrivit darurilor primite la Botez.

Căinţa şi lupta împotriva păcatului contribuie, desigur, la tămăduirea omului, dar ele nu sunt de ajuns şi nu aduc niciun folos dacă nu sunt însoţite de leacul desăvârşit care este Euharistia. Trupul şi Sângele lui Hristos, arată Sfântul Nicolae Cabasila, „îndreaptă chipul Său în noi, ori de câte ori dă semne că vrea să se strice”, „reînnoieşte frumuseţea noastră sufletească de altădată”, „vindecă materia noastră atunci când vrea să se strice” şi „întăreşte iarăşi voinţa, atunci când este îndoielnică”.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucureşti, 2001 p. 311).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Incredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără niciun fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.

Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.

Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face Dumnezeu-om.

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 256-257)

Text îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mântuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini, şi anume:
– Pentru ca să încerce credinţa noastră (I Petru 1, 7);
– Pentru a încerca nădejdea noastră (IV Regi 18, 5, 20-30; Daniel 3, 28-30);
– Pentru ca să încerce dragostea noastră faţă de El (Deuteronom 13, 3);
– Pentru încercarea supunerii noastre faţă de El (Deuteronom 8, 2-3);
– Pentru a încerca lepădarea noastră de sine şi de averile noastre (Iov 1. 9-12; 2, 3-10);
– Pentru a nu cădea sub pedeapsă şi pentru ca să fim cu mare veghere asupra noastră, căci, după cum vedem, suntem lesne înclinaţi să vedem şi să judecăm slăbiciunile altora şi să le neglijăm pe ale noastre;
– Pentru ca să alergăm totdeauna la ajutorul Lui şi să-I cerem mai stăruitor îndurarea. Omul – oricare ar fi el – dacă nu ar da de necazuri şi ispite grele, s-ar lenevi căzând în nesimţire şi uitând cu totul de Dumnezeu. Însă, dacă va intra în necazuri şi ispite grele, văzând că este în primejdie de a-şi pierde viaţa sau sufletul, atunci va începe să se roage cu toată stăruinţa şi să ceară din inimă ajutorul lui Dumnezeu;
– Pentru a nu ne mândri, ci a petrece în umilinţă şi smerenie;
– Pentru a urî din inimă patimile şi pe vrăjmaşii care se luptă cu noi;
– Pentru a fi încercaţi şi a se vedea dacă cinstim şi iubim pe Dumnezeu până la sfârşit;
– Ca să fim îndemnaţi să ţinem mai strict toate poruncile lui Dumnezeu şi să nu călcăm vreuna din ele, fie chiar şi din cele mai mici. Este adevărat că cel ce se lămureşte prin ispite, se hotărăşte mai mult să ţină seama de poruncile lui Dumnezeu;
– Ca să învăţăm să desluşim care este adevărata virtute şi, prin urmare, să nu o părăsim şi să nu cădem în păcat;
– Ca războiul continuu să devină pentru noi un motiv de încununare mai mare;
– Ca noi să slăvim pe Dumnezeu, să ne ruşinăm de cel rău şi de păcat, să nu slăbim până la sfârşit cu duhul şi cu răbdarea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Şi iarăşi: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19; Matei 10, 22);
– Pentru ca, fiind duşi în luptă, să ne deprindem a nu ne teme de loviturile mari ce vor veni peste noi în ceasul morţii;
– Ca să dobândim, prin luptă şi durere, virtutea, să o preţuim şi să o avem sigură şi neschimbată. S-a spus undeva că „banii nemunciţi sunt nepreţuiţi”. Astfel se întâmplă nu numai cu banii, ci şi cu tot lucrul bun pe care l-am câştigat fără osteneală. Iar tot ceea ce am câştigat în viaţă cu multă suferinţă şi durere nu putem dispreţui uşor;
– Pentru ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm niciodată în viaţă slăbiciunea noastră şi puterea Celui ce ne-a ajutat.

(Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pp. 119-120)

Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi

Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este, în primul rând, în lăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu în noi, dacă nu ne putem întâlni cu Dumnezeu înlăuntru nostru, chiar în adâncul fiinţei noastrre, atunci şansele de a-L întâlni în afara noastră sunt foarte mici.

Când Gagarin s-a întors din spaţiu şi a făcut acea afirmaţie cunoscută cum că nu L-a văzut pe Dumnezeu în ceruri, unul dintre preoţii timpului i-a spus: „Dacă nu L-ai întâlnit pe pământ, nu-L vei întâlni niciodată în Ceruri”.
Dacă nu putem afla o legătură de contact cu Dumnezeu sub propria noastră piele, atunci sunt slabe şanse ca să-L recunoaştem, chiar dacă ne vom întâlni cu El faţă către faţă.

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Găseşte uşa inimii tale! Vei afla că este uşa către Împărăţia lui Dumnezeu”. Aşadar, spre înlăuntru nostru trebuie să ne întoarcem, iar nu în afara noastră. Nu spun că trebuie să devenim introspectivi, nefiind o călătorie în lumea mea interioară, ci o călătorie spre sinele meu, pentru ca, din adâncul cel mai tainic al sinelui, să mă ridic şi să aflu locul unde eu şi Dumnezeu ne întâlnim.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade, Editura Doxologia, 2014, pp. 25-26)

Selectare şi editare: Dr, Gabriela Naghi

Crezi că vei urca la ceruri fără osteneală, fără întristare, fără lacrimi?

Stareţul nostru, bătrânul Iosif Sihastrul, întotdeauna ne spunea: „Toată viaţa mea a fost o mucenicie”. Dar altceva este să asculţi cuvântul acesta şi altceva să-l trăieşti, să verşi în fiecare zi lacrimi şi sânge, fie pentru tine însuţi, fie pentru alte persoane iubite ţie.

Toţi recomandăm răbdare, dar vine ceasul când şi aceasta se termină şi atunci începe mucenicia ascunsă: lacrimi amare, durerile inimii, suspinul din adânc, sângerările inimii. Cât de multe ne învaţă experienţa! De aceea, când auzi că cineva se află în suferinţă, roagă-te pentru el, nu ca să-i înceteze Dumnezeu durerea, ci să-i dea răbdare. Pentru că înlăuntrul durerii se află Dumnezeu.

Mai întâi Răstignirea şi apoi Învierea. Că prin Cruce a venit bucurie la toată lumea. Nici pe Fiul Său, Tatăl nu L-a scăpat de Cruce, ci „se arăta Lui înger din cer, întărindu-L pe El” (Luca 22, 43). Mult folos putem primi din această pildă.

(Extras din Stareţul Efrem Katunakiotul – Ieromonahul Iosif Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2004)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

,,Plagiatul a devenit în România de azi o boală naţională’’, afirma cu tristeţe nedisimulată Virgil Ierunca, la Radio Europa Liberă. Erau anii epocii de aur, când un Eugen Barbu transcria masiv din Paustovski şi punea cuvintele acestuia în cărţi, pe care apoi îşi aşeza augustul său nume. Era vremea când specimeni precum Al Piru, Ion Gheorghe, Ion Dodu Bălan ori Mircea Radu Iacoban se îndeletniceau cu furtul literar, la adăpostul unui regim ocrotitor, care putea fi bănuit de multe, dar nu de dragoste pentru cultură.

După 1989, lucrurile au evoluat. Plagiatul a devenit o… necesitate naţională. Una strategică, aş spune. Cum altfel să faci dintr-o mediocritate, o personalitate ,,de primă mărime’’, dacă nu-i ataşezi un titlu academic? Doctor, de pildă.

Încep cu Laura Codruţa Kovesi, cum spunea Marian Vanghelie şi spun şi eu, pentru că n-am diacriticele respective. Muierea asta nu-i în stare să scrie o teză de doctorat şi să o susţină în faţa unei comisii de universitari, care să o treacă prin toate exigenţele domeniului, iar la urmă să-i dea un calificativ sforăitor. Nu, şi-atunci a recurs la plagiat. A fost dovedit şi mediatizat la vremea respectivă, însă a fost minusculizat până la 4 la sută, aşa încât să nu ne mai împiedicăm de nişte pasaje la care a uitat să menţioneze sursa. Când a fost înlăturată de la dna, europenii cinstiţi şi docţi, au avut grijă să-i pregătească un post la vârf, făcând-o intangibilă şi nemuritoare. Îi dorim să n-o ajungă blestemele celor pe care i-a nenorocit, pe dosarele cărora a stat cu c…l, după cum academic se exprima într-o anume împrejurare.

Victor Ponta. Omul nu-i lipsit de inteligenţă şi am stat mult să mă gândesc de ce a recurs la plagiat, când putea scrie frumos o teză de doctorat. Concluzia, lipsa lui de caracter, deşi ne-a spus că în copilărie a mâncat prescură de la bunicul preot, apoi a cerut mâna fetei unui alt preot, Ilie Sârbu, cel care a plonjat din Altar direct în cloaca politică, iar treia zi de Crăciun, în loc să slujească cele sfinte, s-a dus la vânătoare şi a fost împuşcat în zona intimă. Aşa-i trebuie. Ponta a renunţat la titlul de doctor şi scandalul s-a închis.

Venim la zilelele noastre. Premierul Nicolae Ciucă a fost propulsat în fruntea guvernului, după ce i s-a confecţionat imaginea de mare conducător de oşti, atribuindu-i-se o victorie armată, despre care nici nu ştie mare lucru, deoarece a fost absent. Figură ştearsă, lipsit de viziune şi idei, a trebuit musai să fie făcut din vreme doctor, ca să ne ia ochii şi să-l pună la adăpost de eventuale critici. Zadarnic, omul rămâne o mediocritate exemplară. Are însă susţinerea americanilor, care probabil se gândesc să-l facă presedinte al României, în 2024. Ca statură intelectuală, se învârte în zona lui KW Iohannis. Se spune că teza sa de doctorat ar fi plagiată. Nici nu mai are importanţă. Ciucă e incapabil să devină doctor în ceva, în orice, şi fără susţinere americană se pierde rapid în masa nulităţilor care au avut şansa să fie, vremelnic, undeva în vârful societăţii româneşti.

,,Doctore, vindecă-te pe tine însuţi’’ (Luca 4, 23). Doctorii noştri de paie nu se vor vindeca niciodată. Vor trece din lumea aceasta cu gândul că au fost marii noştri binefăcători. Le putem spune, cu certitudine, că şi ei vor umple spaţiul unui mormânt, iar la vremea cuvenită, şi ei vor avea parte de o Judecată dreaptă.

Presbiter Ioviţa Vasile

Infractorul cultural Gabriel Liiceanu pare, în ultima vreme, să fi intrat într-un teribil stadiu terminal al gândirii. Fără să își dea seama, chiar și-a intitulat o carte „Nebunia de a gândi cu mintea ta”, când, de fapt, normal este să gândești cu mintea ta. Subconștientul nu-l lasă pe Liiceanu să se ridice de pe canapeaua lui Freud, fiindcă el plagiază de aproape 50 de ani. S-ar putea spune că Liiceanu are 80 de ani de viață și 50 de ani de plagiat.

Mai nou, fuge din bibliotecă și stă pe străzi. Când nu stă pe străzi, fuge la televizor. De curând a început să facă președinți la miezul nopții. Care este „traducerea” acestor viclenii ale plagiatorului național? Dacă o propui ca președinte pe L.C.K., atunci ar însemna că toate acțiunile și hotărârile juridice ale L.C.K. nu ar mai fi obiective și cinstite, ci o dorință de eliminare a posibililor contracandidați. Or, L.C.K. a declarat că nu este interesată de politică. Afirmând că L.C.K. ar fi un mai bun președinte decât este K.W.I., Liiceanu își învelește viclenia în principii și neologisme. De fapt, intelectualii din „cușca lui Băsescu”, adică Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu au fost abandonați și sunt orfani. N-au stăpâni. Ce au în comun acești „boieri ai minții”, așa cum i-au alintat sociologii? Simplu spus, au trei lucruri: falsificarea ierarhiilor, susținere financiară ocultă, plagiatul. Liiceanu acesta a plagiat în vreo 10 cărți (din română, franceză, engleză și germană), Pleșu a copiat în Limba păsărilor și Despre îngeri, Patapievici a plagiat în Omul recent și în Ochii Beatricei, iar Cărtărescu, mai modest, a copiat în Faruri, vitrine, fotografii și în Poezia.

Se spune că prin 2007 Liiceanu s-ar fi pregătit să fie el însuși președinte, așa cum așteaptă, probabil acum, ca strada, într-un moment de proastă inspirație, să strige: „Liiceanu, Președinte!”. Acest Liiceanu nu s-ar da înapoi nici măcar de la o revoluție, uitând îndemnul lui Cioran de a nu se deranja, în cel mai rău caz, decât pentru o apocalipsă. Frustrat că a fost un celebru surdo-mut înainte de 1989 (invidiindu-i pe Dinescu și Pleșu – cel care cânta minunat la Tescani), ia cu asalt piețele Bucureștiului ori de câte ori se revoltă tinerii frumoși și liberi. Obrăznicia acestui bătrân ratat, pe nume Liiceanu, este că ar vrea să fure splendoarea în care se manifestă acești tineri frumoși și liberi, făcând o criză de lider spiritual, așa cum tot el se visa de mult „conducătorul seducător”. Sintagma conducătorul seducător izvorăște din sechelele peratologului Liiceanu care, plimbându-se neinspirat prin „complexul peratologic” grec, nefiind un bun filolog și etimologist n-a știut că rădăcina greacă per a dat în germană Fürher și flock. Așadar, Liiceanu se zbate conștient să fie Fürher și devine, inconștient, ceea ce este: flock.

La o vârstă la care unii merg sâmbăta la cimitir și își aprind singuri lumânări la mormânt, plângând încet ca în ultimul coșmar, Liiceanu vrea să fie arheu. Deși a compromis acest principiu de mare noblețe, scriind imbecilul eseu Arheul Pruteanu.

Liiceanu nu stă bine nici cu caracterul, părăsindu-l și criticându-l pe Băsescu, cel care i-a dat Steaua României. Nici Cărtărescu nu stă bine cu caracterul și memoria, el însuși decorat de Băsescu cu Steaua României. Și Pleșu a mârâit la Președinte dar s-a autoeducat când Băsescu a umblat la dosare. Mai modest, Patapievici a teoretizat o adevărată lovitură de stat, în 2012, fiindcă a fost schimbat din președinția ICR. Trist este, dezolant și schizofrenic că instituții de forță ale statului susțin câte un plagiator ca Mircea Cărtărescu, în timp ce mari scriitori ai României, savanți fenomenali, intelectuali excepționali trăiesc în sărăcie, mizerie, nerecunoaștere, obscuritate.

Liiceanu a devenit, fiind în structura sa, procurorul de serviciu al României. L-am auzit spunând că parlamentarii sunt inculți și el s-ar oferi să le dea câteva lecții de învățătură. Numai că acest învățător trebuie să primească el însuși câteva lecții. Mai recent, și poporul român este incult și prost fiindcă nu a ales pe cine trebuia într-un Parlament care nu face guverne cum vrea filosoful Editurii Humanitas. El uită cum în decembrie 1989, alături de Pleșu, lua notițe, într-o agendă pe care o ținea disciplinat pe genunchi, de la obscurul Brucan, personajul care imaginase împușcarea lui Ceaușescu. În momentul în care treci de la Noica la Brucan, n-are rost să mai plagiezi din Sein und Zeit.

Inubliabil este și numărul Anti-Eminescu din Dilema lui Pleșu în care niște plagiatori și semidocți scriau împotriva Geniului. Operațiunea aceasta incultă s-a întors împotriva lor. Până și înverșunatul catalul acrobistic Cărtărescu îl iubește astăzi pe Eminescu cu înflăcărare, ba chiar a „sustras” Premiul Eminescu care se dă în Botoșani. Cărtărescu este un fel de domnul Goe căruia i se aranjează câte un premiu în fiecare an fiind foarte trist că nu mai ia Premiul Nobel după ce a scris că „o f… în gură pe Regina Angliei” și după ce un mare ziar german l-a declarat, într-un milion de exemplare, plagiator.

Se știe că teza de doctorat a lui Liiceanu, Tragicul, a înglobat un manuscris al lui Noica, anume paginile despre Nostos, care echivala cu aproape un sfert de teză de doctorat. Fără acest capitol, lucrarea nu ar fi avut nici numărul de pagini necesar. Nu știu ce e în mintea lui Liiceanu, dar este stupefiant să furi din cărțile altora fără întrerupere. De la Tragicul din 1976, până la cartea sa despre Heidegger de acum câțiva ani, sunt vreo 10 cărți în care a plagiat, vreo patru limbi din care s-a înfruptat, câteva zeci de bucăți furate, peste 40 de ani de minciună, viclenie și hoție. Tupeul acestui infractor cultural este irațional: hoțul se vrea conducător seducător, maestru spiritual (pentru câțiva tineri care se autodeclară ratați), cântar politic, metru moral și așa mai departe. Lui Liiceanu nu i-a scăpat nici Papa de la Roma și nici Catedrala Mântuirii Neamului, batjocorind cuvântul neam,�crezând că vine din limba maghiară (deși putea să îi afle originea din Dicționarul etimologic al limbii grecești al lui Chantraine).

Preluare de pe ActiveNews

Ni s-a tot repetat că fiecare are adevărul lui, că fiecare opinie are legitimitatea ei și trebuie respectată, chiar dacă nu suntem de acord. Ok. Dar unde sunt limitele? Excepțiile. Da, 10 oameni pot vedea același film și îl pot interpreta în 10 feluri mai mult sau mai puțin diferite, în funcție de o grămadă de lucruri. E ok să avem păreri diferite. E chiar sănătos, din multe puncte de vedere, să avem mai multe puncte de vedere. Și, mai ales, să respectăm adevărul celorlalți, chiar dacă nu e al nostru.

Dar, dacă tu ești convins că bărbații pot naște, că măștile și injecțiile salvează vieți, în ciuda tuturor dovezilor științifice și a realității din spitalele din lumea întreagă, désolée, dar nu am cum să-ți respect părerea. Aici nu mai e atât de simplu să spunem „let’s agree to disagree”. Pentru că, in cazul ăsta, tu dai apă la moară unor cretini care au puterea să decidă cine merită să trăiască și cine nu. Și nici nu mai contează dacă o faci din ticăloșie, pentru că așa e ordinul sau din naivitate, ignoranță, neștiință, nepăsare, frică… La final, când tragem linie, tu și alții ca tine sunteți de partea celor care spun că doar „privilegiații” cu QR ar trebui lăsați să traiască, în timp ce eu și alții ca mine spunem că toți ar trebui lăsați să trăiască. Inclusiv tu și cei ca tine…

N-am cum să respect un asemenea delir, într-o problemă de viață si de moarte. Pentru că nu e vorba de vreun film, vreun roman, despre dezbateri pe rit vechi pe teme politice de stânga sau de dreapta sau polemici filozofice. E despre viață sau moarte. Moarte, în toate felurile în care poate muri un om. Fizic, psihic, social. Probabil asta e partea cea mai tristă. Unii urlă pentru ca libertatea de exprimare să nu dispară, inclusiv a ta, în timp ce tu faci exact opusul. Cea mai tristă și cea mai periculoasă.

Pentru noi toți.

(Preluare de pe ActiveNews)

Presa ne anunță că psihopații ce se vor elite, au o întâlnire, să pună la cale viitorul omenirii. Cine i-a ales pe ăștia elite? De ce se autointitulează elite?
Ei sunt doar un grup terorist scăpat de sub orice control, grup care se vrea „creierul” distrugerii planetei, ai omenirii în general. Au o agendă de care se țin pas cu pas, înrobind tot ce le stă în cale. Pârjolind totul în jur, în speranța că vor rămăne veșnici! În viață și la putere.

Nelegiuiții lumii, mai pun la cale lucruri. Oribile! Pe care politicienii de carton, șantajabili, din toate guvernele de doi bani, se aplecă unul după celălalt să pupe ,,papucul sultanului’’! Acești „Întunecați de la Davos”, sunt cei mai aprigi vrăjmași ai umanității. Deși este o întrunire privată Întunecații sunt apărați de o armată: 5000 de mercenari imbecili cu mitraliere și armament de asalt. De cine sunt păziți acești psihopați? Și mai ales de ce? Că doar ni se explică cât de mult bine doresc ei oamenilor.

,,Elitele Întunericului’’ pun la cale sclavizarea omenirii, asasinarea a cât mai mulți oameni, prin tot felul de simulări a unor „programe”! În urmă cu șase luni, sacul cu bani al tuturor relelor, psihopatul Gates, explica cum va apărea în curând o altă boală! Neaparat virală! De ce virală? Ca să existe din nou un inamic fără față și să se reintroducă, în aplauzele imbecililor pe care se bazează, termenul de ,,asimptomatic’’! Cu acordul eroilor! Din nou acești eroi sunt instrumentele pe care Întunecații se vor baza. O dată ce te-ai vândut, rămăi vândut până la capăt!

Binențeles că există și înțeparea. Alt ser magic, căci cu primul nu prea a mers. Nu au murit suficienți și nu s-au înțepat destui. Adică, numărul pe care mizau ei. Arma principală a Întunecaților este gruparea teroristă numită și OMS! După cum stiți, condusă de unul acuzat de genocid în Etiopia. Prietenul nedespărțit al lui Fauci și Gates, și sluga Davoșilor. Reprezentantul stăpânilor în a acoperi laboratoarele cu armele biologice. Specialistul morții! A demonstrat acest lucru în țara de unde vine. E bun!

Au incercat prostirea oamenilor doi ani. Când situațiile au degenerat în proteste violente de stradă în toată lumea, au inventat un război. Acum se cam termină și cu mascarada asta. Este nevoie de altă mascaradă! Pentru ca jocurile să iasă inventează un Tratat. Al OMS si obligă statele să-și schimbe Constituțiile, pentru ca această grupare terorista OMS să dețină toată puterea asupra lumii. Probabil vor să mențină la putere, în statele lumii, slugile!

Individa care se vrea conducatoarea …UE vă atenționează ca Fiara UE va cumpăra armament la nivel de uniune pentru toate statele. De ce? Pentru ca să aibă hoardele OMS ului transformate in echipe de asalt, Task Force, armata de mercenari necesară sclavizării Europei! Dacă cumva nu vă supuneți, Întunecații vor scoate pe străzi mercenarii cu mitralierele. Ați vazut că în China a funcționat! Le-a plăcut! De ce să nu funcționeze și aici?

Ei știu deja pe câți indivizi fără coloană vertebrală se pot baza. E suficient să se livreze din nou niște arginți asasinilor media și mascarada 3 este gata. Dacă și de data asta oamenii vor accepta minciuna și manipularea vom vedea. Nu ne rămâne decât să sperăm că în ultimul ceas, omenirea se va trezi din somnul care Naște Monștri și le vor livra Întunecaților și intrumentelor lor: eroi, media, influenceri, autorități, exact ce au dat ei!
Pârjol și saci negri!

Zoe Dantes (preluare de pe ActiveNews)

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie.

Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea.

Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

(Din Sfântul Isaac Sirul, cel de Dumnezeu-insuflat, Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 47-48)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Din ce am reţinut şi aş vrea să re-ascult videoclipul cu pr.Elpidie, observ marea teza ecumenistă manifestă în raport cu nepomenitorii (exclus schismaticii):

1.Duhul lui Dumnezeu suflă unde voieşte. Teză expusă de pr. Elpidie este CMB-istă. Afirmaţia părinelui Elpidie in discursul din videoclip că Duhul suflă unde voieşte şi că nu noi dirijăm Duhul lui Dumnezeu ce să facă atunci când luăm hotârarea de a ne îngradi corect de erezie, arată o viziune abstractă de tip neoprotestant, CMB-ist, asupra lucrării Duhului Sfânt în viaţa credinciosului, în lume şi in viaţa Bisericii. Pe urmă, nu noi trebuie sa dictăm atunci cand ne-am decis să întrerupem corect pomenirea, ci Duhul lui Dumnezeu. Măi, măi, măi! Poziţionare greşită. Sună ca şi cum eu, ca profesor, nu pot preda elevului materia până când nu-l văd că devine bucuros si bine dispus şi că trebuie să îl astept în faţa clasei, până când îi vine elevului aceluia bucuria si buna dispozitie, că altfel nu putem face nimic.

2.La fel de CMB-istă e teza parintelui că prea repede s-a trecut la nepomenirea ierarhilor eretici şi prea corect, ceea ce e indoielnic, zice pr.Elpidie. Înainte de a trece la nepomenire trebuia mai intâi să înveţi, să ai dispoziţie de a învăţa mai întâi, şi pe urma să treci la întreruperea pomenirii ierarhilor eretici şi că mai intai e smerenia si iubirea,  pe urmă discutăm de întreruperea pomenirii.

3.O altă trăznaie e „nu ştiţi voi ce părere are Hristos despre voi” (cei care aţi întrerupt pomenirea, aşa dă de înţeles pr.Elpidie).\

4.Şi, lucrul cel mai grav, care arata gradul de daltonism duhovnicesc al părintelui Elpidie e afirmaţia lui cum că fiecare e cu credinţa lui şi că el a avut şi are alte trăiri.Un alt lucru şi mai îngrijorător :,,eu nu am venit aici ca să ne certăm”.

Dacă părintele Elpidie era ok, nu ar fi lipsit o clipa din atitudinea lui acel: ,,sigur, părinţilor, aşa este. Să păstrăm unitatea aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi şi Marii Scriitori Bisericesti; unitatea e mai sfântă în aceste momente’’.

În viziunea pr.Elpidie, atitudinea creştinului ortodox, în contextul actual, nu trebuie să fie una frontală, combativă. Ea trebuie sa fie doar declarativă şi să nu reacţionezi când Credinţa e atacată, ci să fii doar omniprudent şi atât. Atitudinea părintelui în videoclipul de mai sus arată intermediarism si provizorat ortodox, lacunarism şi breşe cu infiltraţii din medii protestante, în cunostintele aprofundate ale Teologiei. Răspunsul cum că e de acord cu întreruperea pomenirii, pare să vină ca o mână ridicata in dreptul feţei, ca şi cum ar zice „mă apăr de tine, nu da!’’

Ioan

Neamul prost s-a înstăpânit peste tot. De la preşedenţie, până la ultimul post dintr-o primărie de la ţară. Orincotro te-ai întoarce, dai de ei, plini de importanţă, pentru că de ei atârnă rezolvarea problemelor tale. Îi recunoşti cu uşurinţă. E de ajuns să schimbi cu ei câteva fraze şi îţi dai seama de micimea lor. O micime gonflabilă, în faţa căreia să te simţi copleşit, să faci temenele, să frămânţi cât de mult căciula în mâini şi la urmă să scoţi şi un plic din buzunar.

Să nu încerci să pătrunzi în lumea lor, mânat fiind intenţii bune şi cu gândul că acolo îţi vei pune în valoare pregătirea intelectuală pe care ai dobândit-o, cu trudă, în nişte ani de studii universitare. Nu! Există între proşti o solidaritate înspăimântătoare. Se susţin unii pe alţii, se promovează, se aleg între ei, se evaluează unii pe alţii şi întotdeauna calificativele sunt maxime, ca să nu existe dubii.

Neamurile proaste sunt protejate prin lege. Mai abitir decât speciile rare din fauna ţării. Să nu îndrăzneşti să spui prostului că e prost, ticălosului că e nemernic, scursorii că nu are ce căuta pe pământ românesc, că imediat eşti catalogat drept anti- şi instituţiile statului de drept îşi intră în atribuţiuni şi te trezeşti cu dosar penal şi cu o condamnare, ca să te înveţi minte.

Dragă românule, poţi spune despre neamul tău toate relele de pe faţa pământului. Nimeni nu te blamează, nimeni nu-ţi va face dosar penal, ba chiar vei fi apreciat pentru sinceritatea ta. Şi pentru ,,patriotism’’, pentru că tu doreşti ,,binele’’ neamului tău pe care-l dispreţuieşti, fără să-ţi dai seama că faci jocul vrăjmaşului cu masochistă satisfacţie, dacă-mi este îngăduit să spun aşa.

Dăm înapoi ca racul, precum spunea Domnul Mihai Eminescu, pentru că nu putem răzbate, de-atâta străinătate. Scursorile băltesc pe pământul nostru, venite din toate părţile. Obraznice, proaste, rele, fudule. Ce să facem? Să plecăm capetele în faţa lor? Nu!! Capetele noastre, Domnului să le plecăm. Pentru că El va scoate Neamul Românesc din marea primejdie în care l-au afundat neamurile proaste. Aveţi Credinţa neclintită că vom via şi vom merge la Judecată ca Neam Ortodox Sfânt, agonisit de Dumnezeu. Numai să nu plecăm capul în faţa lor, ci să-i privim pe toţi în faţă demn, şi să avem curajul să le spunem fiecăruia, după cum îi este felul: tu-i iubeşti pe români şi eşti fratele şi prietenul nostru; tu eşti o lichea, şi abia aştept să nu te mai văd; tu eşti un nemernic cocoţat în posturi înalte, din care faci tot răul de care eşti capabil; tu eşti o otreapă ipocrită şi rea; tu eşti o lepră care urăşti Neamul care te-a primit pe pământul său, marş!; tu eşti o lepădătură dezgustătoare şi nu vreau să am de-a face cu tine; tu provii dintr-un neam respectabil, dar ca individ eşti neam prost… Şi multe se pot spune…

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Prooroc Isaia a scris în Cartea sa (55, 10-11): ,,Precum se pogoară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până ce nu adapă pământul şi-l face de rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura  Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui’’. Aşa a fost şi în Samaria: cuvântul Domnului Iisus a adus roade însutite, întâi în viaţa femeii samarinence, şi după aceea în toată cetatea. Nu este minunat că acei oameni L-au rugat pe Mântuitorul să rămână la ei, şi El a rămas încă două zile? Câtă dorinţă şi deschidere spre Adevăr au arătat acei oameni păgâni, spre deosebire de gadarenii care abia aşteptau să scape de Domnul Iisus şi ,,L-au rugat să treacă din hotarele lor’’(Matei 8,34). Acum putem spune că Soarele Dreptăţii a strălucit şi deasupra Samariei şi a câştigat suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. Dacă iudeii aveau o aversiune nestăpânită pentru samarineni, Iudeul Iisus Hristos S-a aplecat cu dragoste şi înţelegere asupra acestor oameni izolaţi şi dezorientaţi. Cei socotiţi spurcaţi de iudei au fost aduşi la cunoaşterea adevărului şi la sfinţenie de Fiul lui Dumnezeu. Neştiind nici măcar cui se închină, Mântuitorul îi aduce la  cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine închinare din partea tutror făpturilor pământului şi a oştirilor cereşti.Toţi laolaltă suntem fiii Aceluiaşi Părinte ceresc şi viaţa tuturor se cuvine a fi, deopotrivă, o continuă închinare ,,în duh şi adevăr’’ Istorisirea biblică despre femeia samarineancă se încheie cu finalul Evangheliei de astăzi, din care ştim că ea a fost cea dintâi care a crezut. Ce s-a întâmplat după aceea, ne spune Sfânta Tradiţie a Bisericii: a părăsit păcatele de până atunci, s-a botezat şi s-a făcut vestitoarea lui Iisus Hristos până în capitala imperiului roman păgân. Prin faptele sale cele bune, luminată de harul lui Dumnezeu, ea a devenit Sfânta Fotinia. Biserica i-a recunoscut sfinţenia vieţii din momentul întâlnirii sale cu Mântuitorul şi i-a înscris numele în calendarul său, cinstind-o, după vrednicie, în fiecare an la 26 februarie. Dumnezeu îi primeşte cu bucurie pe toţi păcătoşii pământului. Acesta este rodul lucrului lui Dumnezeu săvârşit Fiul Său. Aşa este, aşa să fie întotdeauna. Amin.   �

 Presbiter Iovita Vasile

Este tot atât de greşit şi de înşelător să aştepţi desăvârşirea unui grup, ca şi cea a unei persoane. Mai întâi, pentru că noi înşine nu avem gând drept în ce priveşte desăvârşirea. Apoi pentru că desăvârşirea este starea de deplină asemănare cu Hristos.

Respingeţi tot ce este duh al curiozităţii. Faceţi-vă treaba fără să vă grijiţi a şti dacă şi ceilalţi şi-o fac. Când curiozitatea lipseşte, fiecare primeşte de la Dumnezeu ceea ce i se cuvine. Nu-L poţi înşela pe Dumnezeu. El este atât de Puternic şi de Drept, încât nimic nu i se poate ascunde. «Dăruieşte-mi a vedea ale mele căderi şi a nu osândi pre fratele meu», zice Sfântul Efrem în rugăciunea sa. Când începem a ne compara străduinţele cu ale altuia, vrăjmaşul poate găsi mijloace să ne descurajeze.

Când se întâmplă între oameni certuri, împotriviri, silnicii, unimea nu se poate păstra decât dacă fiecare se hotărăşte să rabde neputinţele celorlalţi. După Apostolul Pavel, mai bine rabzi ocară decât să ocărăşti. Dacă ne rugăm statornic pentru dragostea fraţilor şi surorilor noastre, spre a străbate calea vieţii în acelaşi duh şi în unimea dragostei duhovniceşti, mai uşor vom putea ajunge la asemănarea cu Hristos. Dacă însă ne oprim asupra amănuntelor şi neajunsurilor de neocolit în viaţa din afară, vom pierde harul contemplării Celui Vecinic.

Când ne lovim de o problemă, cei mai mari se pun în slujba celuilalt. Este singura ieşire cu putinţă. Aşa cum zice Hristos, cei ce voiesc a fi cei mai mari să se facă slujitori şi robi chiar şi ai celor mai slabi.

(,,Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi