Categorie: Uncategorized

Ecumeniştii n-au linişte. Şi nici nu  vor avea, câtă vreme stăruie în erezie.

Vrând să facă apologia sinodului tâlhăresc din Creta şi să condamne pe cei care s-au îngrădit de erezie, doi slujbaşi ecumenişti cu greutate s-au gândit să facă un video-clip. Este vorba de Cristian Galeriu şi de purtătorul de veşminte monahale, Teofan. Cei doi au purces la lucru şi să vedeţi ce-a ieşit. O minunăţie.

Provocarea o face Cr. Galeriu: ,,Preacuvioase părinte, cum putem interpreta proorocia Sfântului Cuvios Kukşa al Odesei?, care este foarte scurtă şi dacă îngăduiţi, o să-i dau acum citire…’’ Nu-i mai dă nicio citire, deoarece îşi dă seama că urmează să rostească nişte adevăruri mult prea stânjenitoare pentru ei. Schimbă imediat macazul şi, cu nişte cuvinte bălmăjite, orientează discuţia în altă direcţie. N-a vrut s-o spună Galeriu, reproducem noi proorocia Sfântului Kukşa. În întregime:

,,Nu peste mult timp va avea loc sinodul ecumenic, numit ,,sfânt’’. Însă acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui, toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria – anulată, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări. Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală.

Fiţi vigilenţi! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor oblige să se ducă la biserica apostată, însă nu va trebui să mergem într-acolo în niciun caz.

Vă rog, staţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi vă veţi mântui’’.

Acum cred că aţi înţeles de ce s-a eschivat Cristian Galeriu. Să spună acesta că sinodul din Creta a fost o adunătură de necredincioşi, exact cum a proorocit Sfântul Kukşa? Nu, nu!  A evitat să spună, s-a ferit ca de foc de aceste cuvinte.

Vine rândul lui Teofan. Citeşte un text ce-l are în faţă, din care n-am înţeles mai nimic. Apoi se face cumva purtătorul de cuvânt al celor care s-au îngrădit  de erezie şi de eretici: ,,…şi asta nu e… ne sta nouă în caracter să fim foarte titraţi (?) cu dezbinarea… e mult mai facilă şi mai… pe undeva e şi foarte uşor că… ne-am despărţit de rătăcire şi acum putem să ne considerăm în regulă… şi nu aşa se face. Sfinţii Părinţi au făcut asta cu multe sudori şi cu multe lacrimi’’.

Vă vine să credeţi? Consternant ce spune ecumenistul acesta, exact ce spunem şi noi de doi ani de zile: ,,Ne-am despărţit de rătăcire’’. E adevărat, nu am făcut-o în felul Sfinţilor Părinţi, cu multe sudori şi cu multe lacrimi, dar am făcut-o. Şi dacă ei recunosc că măcar în mică parte i-am urmat pe Sfinţii Părinţi, nu putem decât să le mulţumim şi să-i invităm ca şi dânşii să-i urmeze, mai mult decât am făcut-o noi.

Dar dacă ne-am despărţit de rătăcire, nu înseamnă nicidecum că ne-am despărţit de Biserica lui Hristos. Înseamnă că am rămas în Adevăr. Asta e marea lor durere şi le dă insomnii, faptul că am ridicat glasurile întru apărarea Sfintei Ortodoxii şi vorbim ca mădulare ale Bisericii, nu ca schismatici, cum se opintesc ei să convingă lumea. Şi-ar dori din tot sufletul să intrăm sub jurisdicţia altor episcopi, pentru că asta ar însemna, într-adevăr, schismă, şi atunci ar scăpa de noi. Nu o vom face pentru nimic în lume, pentru că nu vrem să primejduim mântuirea. Şi va veni vremea să cerem să ni se respecte o dorinţă legitimă şi elementară: aceea de a avea episcopi canonici care să înveţe drept cuvântul adevărului, nu erezii.

Nu spunem că în Biserica Ortodoxă Română nu mai este har. Dumnezeu nu va lipsi niciodată Biserica Sa de harul sfinţitor. Biserica nu e alcătuită numai din episcopi, preoţi şi diaconi. Biserica e Poporul lui Dumnezeu, căruia Hristos Domnul îi împărtăşeşte harul în modul pe care El îl hotărăşte. Şi mai ales, prin cine hotărăşte.

,,Avem cazuri de episcopi sfinţi hirotoniţi de eretici, data viitoare o să dau şi exemple concrete’’, perorează preacuviosul. Data viitoare va fi… niciodată, pentru că nu poate cita măcar un nume. Şi ce vrea să insinueze cu asta? Că şi actualii episcopi eretici români pot hirotoni pe unii care vor ajunge Sfinţi?  Să fim serioşi.

Şi o ultimă perlă retorică: ,,E foarte uşor să ne dezbinăm şi este calea pe care Părinţii au ales-o ultima’’. Nu, preacuvioase, Sfinţii Părinţi niciodată nu s-au dezbinat. Ei au rămas credincioşi Mântuitorului Hristos şi au slujit Biserica Sa. Dezbinările le-au făcut alţii, cum le faceţi voi astăzi. Cei care s-au îngrădit de erezie prin nepomenirea ereticilor ,,nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări’’. Nu aşa spune Canonul 15 al Sinodului I II de la Constantinopol? Citiţi-l. Spune sau nu?

Preot Ioviţa Vasile

Începând cu săvârşirea Slujbei Vecerniei, păşim într-o nouă zi liturgică, aceea de 20 iulie, în care facem pomenirea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Despre acest ales al lui Dumnezeu este cuvântul care urmează.

LUNA IULIE

Ziua a 20-a

Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul; Sf. Mucenici Secund şi Ilie cel Drept; Sf. Ierarhi Ilie I şi Flavian II; Cuviosul Avraam

Deznădejdea este, potrivit învăţăturii Sfintei noastre Biserici, păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Vorbim de deznădejde ca păcat dus până la ultima sa consecinţă, fără pocăinţă şi aici amintim păcatul lui Iuda Iscarioteanul care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul, a căzut în deznădejde, a gândit că nu va fi iertat şi, drept urmare, s-a dus şi s-a spânzurat. Când păcatul deznădejdii este înlăturat prin pocăinţă şi omul revine la nădejdea în Dumnezeu, deznădejdea îşi pierde caracterul de păcat împotriva Duhului Sfânt şi este iertat.

Sfântul Prooroc Ilie a trăit în vremuri deosebit de grele, din pricina tiranilor regi Ahab şi Izabela, dar şi a relelor purtări ale poporului evreu care se depărtase de Dumnezeu. Cei doi tirani căutau să ia viaţa Proorocului Ilie, şi acesta a fost nevoit să fugă în pustie, unde, cuprins de mare mâhnire, îşi ruga moartea: ,,Mi-ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu-s eu mai bun decât părinţii mei!’’(III Regi 19, 4). Dumnezeu avea să-i încredinţeze mai multe misiuni, de aceea îl îndeamnă să se întărească şi să meargă la Muntele Horeb. Aici i s-a arătat în chip minunat, pe măsura puterii sale de cuprindere şi înţelegere, în adierea de vânt ce a urmat după o vijelie năprasnică, un cutremur teribil şi un foc mistuitor (III Regi 19, 11-12). Cercetat fiind iarăşi de Domnul, Sfântul Prooroc îşi arată pricina întristării sale: ,,Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci au părăsit fiii lui Israel legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale, şi pe Proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!’’(III Regi 19, 14).

Într-adevăr, starea de atunci a poporului şi regilor săi era generatoare de mari nelinişti şi tristeţi, şi Proorocul trăia această dramă naţională în toată intensitatea ei. Ce nu ştia el: faptul că nu era singurul rămas credincios lui Dumnezeu, Care a avut grijă să păstreze neprihănirea câtorva mii de oameni, rămaşi neclintiţi în credinţa şi slujirea Lui. Acest fapt i se dezvăluie ca o mângâiere şi întărire în misiunile Dumnezeieşti ce avea să  le primească: ,,Eu însă mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!’’(III Regi 19, 18).

În toate timpurile Dumnezeu are planurile Sale tainice şi acolo unde mintea omenească nu mai întrezăreşte vreo nădejde, vine Dumnezeu şi aduce lumini nebănuite. Aşadar, iubite cititorule, având atâtea pilde ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, să nu cădem în deznădejde nici în aceste vremuri cumplite când oamenii se înstrăinează de Dumnezeu prin lepădarea de Credinţă şi păcate necurmate. Buna nădejde va veni  cum nici ne putem noi închipui. Cei care v-aţi îngrădit de cancerul ereziei ecumeniste şi v-aţi făcut scut Sfintei Ortodoxii, nu fiţi trişti, gândind ca sunteţi puţini. Miliarde de potrivnici de-ar sta în calea voastră, bucuraţi-vă căci sunteţi de partea Adevărului. Amin. Aşa să fie!

Preot Ioviţa Vasile

 

Textul de mai jos l-am scris în 2012 şi trebuia să fie cuprins într-o carte, pe care însă n-am mai ajuns să o public. Îl reproduc pe această cale pentru că, din păcate, nu şi-a pierdut actualitatea.

 

Prin bunăvoinţa unui frate preot, cu oarecare timp în urmă am primit, cu dedicaţie, cartea Parintelui Cezar Vasiliu din Montreal, ,,Sfinţii neamului românesc’’, apărută în 2008. Auzisem şi citisem despre sfinţia-sa, dar când am lecturat schiţa despre viaţa şi activitatea dânsului, m-am simţit un remarcabil nimeni. Două doctorate în Teologie, unul la Bucureşti, celălat în Palermo, lector la Facultatea de Teologie, secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, cinci cărţi publicate şi peste 40 de studii sunt liniile de forţă impresionante ale unui teolog cu adevărat dedicat ştiinţei de carte sfântă. Cartea amintită mai sus este bine scrisă, cu excepţia unor părţi asupra cărora am serioase rezerve şi îndoileli.

Studiile făcute în Italia, în mediile catolice, l-au influenţat hotărâtor pe distinsul nostru frate, care n-a ezitat să păşească pe tărâmul ecumenismului păgân. Nu putem să-l suspectăm de naivitate, de lipsă de informare, şi-atunci rămâne varianta cea mai de nedorit. Dacă aş avea posibilitatea unei discuţii cu dânsul, mai întâi m-aş pregăti cât aş putea de temeinic, apoi i-aş adresa o sumă de întrebări, pornind, desigur, de la ceea ce am priceput eu din partea incriminată a cărţii. Este mai mult decât evidentă simpatia sfinţiei sale pentru catolici, ceea ce nu e rău. N-ar fi rău nici dacă şi-ar transforma simpatia în iubire sinceră, dar atunci, de dragul adevărului, ar trebui să-i privească pe catolici de pe poziţii neclintit ortodoxe, fără patimă, dar şi fără urmă de compromis.

Ce l-aş întreba pe Părintele Vasiliu?  Recunoaşte sfinţia-sa că adunarea catolică mondială este una eretică?, şi nu-i vorba de o singură erezie, ci de un cortegiu de erezii. Vorbim aici de un adevăr axiomatic, nu de supoziţii. Cum împacă sfinţia-sa calitatea de Biserică cu aceste erezii? Altfel formulat, o comunitate eretică poate fi Biserică? Dacă Părintele Vasiliu îşi mărturiseşte Credinţa ,,într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică’’, de ce mai recunoaşte existenţa altor Biserici? Poate o adunare eretică să proclame Sfinţi, sau poate un eretic să fie Sfânt? În condiţiile în care Ieremia Valahul a împărtăşit credinţa eretică a catolicilor, se mai poate vorbi de ,,beatificarea’’ lui de către alţi eretici, în frunte cu papa? Ştie sfinţia sa că papa Ioan Paul al II-lea a fost eretic şi apostat deopotrivă, şi că a susţinut evoluţionismul păgân şi ateu al lui Darwin? Care este atunci valoarea şi validitatea ,,beatificării’’ lui Ieremia Valahul, săvârşită în 1983? Pot fi puşi Sfinţii Mucenici ai Bisericii noastre, martirizaţi de catolici, în acelaşi plan cu cei beatificaţi de Vatican? Nu e aceasta o contradicţie strigătoare la cer? Sfinţii de dinainte de schismă aparţin şi catolicilor eretici, ştiind cu câtă ardoare au înfruntat ei ereziile? Aici mă opresc.

Preot Ioviţa Vasile

Prin bunăvoinţa distinsei Doamne Gabriela Naghi, ne-a parvenit acest text al marelui scriitor F. M. Dostoievski. Pentru exactitatea analizei şi actualitatea lui, mi-am luat îngăduinţa de a-l reproduce sub titlul de mai sus, ales nu întâmplător.

„Religia catolică nu este o credinţă creştină? se răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?
– Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste masură de tăios prinţul (Mişkin-n.m.). Asta în primul rând, iar în al doilea rând catolicismul roman e chiar mai rău decât ateismul, iată parerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se margineşte la negare, reduce totul la zero, pe când catolicismul merge mai departe: predică un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu Celui Adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să sufăr cumplit… Catolicismul roman crede că biserica nu poate să traiască pe pământ dacă lumea intreagă nu este supusă puterii sale politice şi strigă: Non possumus.
După mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el, începând cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpânire pe pământ, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că sabiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzătoare; au vândut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpânire pământească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici, şi anume cele care şi-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a şubrezit –întâi şi întâi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ura faţă de biserică şi faţă de creştinism!
Pentru că şi socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el, ca si fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să se substituie puterii morale, pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale ale omenirii însetate de adevăr şi a o mântui, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie şi sânge!,,Nu-ţi este îngăduit să crezi în Dumnezeu, nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi este îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioane de capete!” După faptele lor, îi vei cunoaşte – iată adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile acestea sunt chiar atât de inofensive şi nu prezintă nici o primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să dăm o ripostă, şi cât mai curând fără multă zabavă! Sa opunem Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca purtatori ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite!’’

 

De la începuturile ei, Biserica lui Hristos a fost guvernată potrivit învăţăturilor Evanghelice. Simţământul Dumnezeiesc al dragostei a stat la baza relaţiilor dintre păstori şi păstoriţi, dintre toţi fiii lui Dumnezeu chemaţi la mântuire. Sunt pilduitoare cuvintele Sfântului Apostol Petru, aşternute în cea dintâi Epistolă: ,,Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere: Păstoriţi Turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă Turmei.Iar când se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă cu alţii îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mânndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har’’ (I Petru 5, 1-5).

În deceniile din urmă, aceste cuvinte au fost înlocuite cu bunul plac al fiecărui episcop, căci aceşti au început să se comporte ca nişte feudali pe moşia proprie, dispunând după voie proprie, împotriva poruncilor Dumnezeieşti şi cu încălcarea brutală a Sfintelor Canoane. În Biserică s-a înstăpânit dictatura, în sensul propriu al cuvântului. Se ştie prea bine că de la înscăunarea sa, Patriarhul Daniel conduce Biserica cu mână de fier. Episcopii, în totalitatea lor, sunt stăpâniţi de frică, dar nu frică de Dumnezeu, ci de purtătorul de veşminte albe de la Bucureşti. De aceea se străduiesc să-i intre în voie şi pentru nimic în lume n-ar îndrăzni să-l contrazică în Sinod sau în afara lui.

La rândul lor, episcopii eparhioţi s-au înconjurat de oamenii slugarnici, fără coloană vertebrală, având ca grijă de căpetenie să transpună în faptă toate directivele episcopale. În eparhii s-au constituit reţele de informatori care mişună printre preoţi şi nimeni nu mai îndrăzneşte să se pronunţe critic la adresa episcopilor sau a celor din anturajul lor. Relaţiile fireşti dintre preoţi au fost distruse. Delaţiunea e în floare. Metodele securist-bolşevice au fost ,,implementate’’ cu succes în Biserica lui Hristos. Se cunoaşte cazul a doi preoţi care au îndrăznit să nu fie de acord cu metodele episcopului respectiv, şi-au exprimat punctul de vedere public ca după mai puţin de jumătate de oră să fie convocaţi telefonic la centru eparhial. Aici au fost mustraţi cu asprime şi ameninţaţi, puşi să dea declaraţii precum că pe viitor nu vor mai exprima puncte de vedere divergente. Pentru că episcopii conduc discreţionar şi ameninţă cu caterisirea, suspendarea din treapta preoţească şi alte pedepse pe care au avut grijă să le prevadă în noua legislaţie bisericească nedreaptă, abuzivă, necanonică. Puţinii preoţi care au avut curajul să se opună deschis sinodului II tâlhăresc din Creta au fost caterisiţi şi obligaţi să plece dintre păstoriţii lor pentru că, de o vreme, ierarhii români păstoresc cu ajutorul jandarmilor. Împotriva îndemnurilor biblice, s-au făcut stăpâni ai Bisericii, iar câştigul urât e la ordinea zilei. Nici vorbă de a se face pilde bune Turmei celei cuvântătoare, nici vorbă de dragoste pentru păstoriţi. Avem în schimb mese îmbelşugate, peşcheşuri costisitoare, temenele nesfârşite, ighemonicon cât încape, discursuri sforăitoare, ca lumea să vadă cu câtă vrednicie se păstoreşte la noi în Biserică.

În regimurile totalitare silnicia mai-marilor zilei se numeşte dictatură. În Biserica lui Hristos, numele ei este prigoană. Da, să nu ne mirăm, Biserica Ortodoxă Română este sub prigoana celor ce-au fost rânduiţi să-i fie păstori.

Preot Ioviţa Vasile

Iubite cititorule! Am scris cu ani în urmă împotriva ,,artelor marţiale’’, atrăgând atenţia potenţialilor cititori că acestea sunt practici demonice. Oarecari reacţii potrivnice s-au manifestatat de-atunci, dar acestea nu mă pot clinti din convingerile mele, primite din învăţătura Bisericii. Simt nevoia din nou să îndemn pe toţi să nu se apropie de aşa zisele arte marţiale. Însăşi sintagma aceasta este găunoasă şi neacoperită semantic. Când mă pronunţ contra acestor ,,arte’’ asiatice, mă sprijin pe trei temeiuri. Întâi pe scrierile unor autori care au cunoscut îndeaproape aspectele întunecate ale acestora. Am apoi mărturia unui preot care în tinereţe a fost atras de ele şi, din neştiinţă, chiar le-a practicat, dar a renunţat în momentul când şi-a dat seama că are de-a face cu lucrări satanice. Mă bizui şi pe logică şi bun simţ care ne spun că omul, cu puterile sale fireşti, nu poate sparge cu o lovitură zece cărămizi. Atunci explicaţia o căutăm într-o putere din afară. Acea putere nu poate fi de la Dumnezeu, pentru că El nu ajută pe oameni în manifestări facile, de mândrie personală şi neziditoare de suflet şi de altfel, cei ce practică artele marţiale nici nu cred în Dumnezeu. Rămâne, aşadar, să conchidem că puterea le vine de la duhurile întunecate. E vorba de acea putere malefică pe care o avea demonizatul descris în Sfânta Evanghelie care, deşi legat în lanţuri şi obezi, le sfărâma şi era de nestăpânit (Marcu 5, 3-4).

Ceea ce relatează un ziarist grec, este deosebit de elocvent în acest sens. Acesta se afla într-o sală în care se făceau demonstraţii de arte marţiale, sub supravegherea unui renumit profesor. A fost invitat să să spargă o scândură. Nu s-a simţit în stare şi a refuzat. Profesorul a insistat şi atunci ziaristul s-a apropiat de cei doi japonezi care ţineau scândura. În acel moment, douăzeci de persoane şi-au concentrat privirea asupra lui. Aici stă explicaţia: duhurile rele sunt invocate prin concentrare şi meditaţie şi ziaristul a reuşit să spargă acea scândură. A vrut să repete experienţa, însă nu i s-a mai îngăduit, spunându-i-se că-şi va rupe mâna. Într-adevăr exista acest risc, de vreme ce nu mai era asistat de cei din jur, deci nu mai beneficia de ajutorul demonilor (Demonii şi lucrările lor, Editura Egumeniţa, 2007, p. 353-355).

          �Cele scrise până aici sunt, socotesc eu, destul de convingătoare spre a-i face pe cei ce întâlnesc cursele diavoleşti al ,,artelor marţiale’’ să le considere ca atare şi să le evite. Cei care deja au căzut în aceste curse, să ştie că au cale de întoarcere la Credinţă. Altfel, practicând ,,artele marţiale’’, se vor pierde pentru veşnicie în împărăţia celui pe care-l slujesc.

Preot Ioviţa Vasile

 

 

LUNA IULIE

Ziua a 15-a

Sf. Muceniţă Iulita; Sf. Mucenici Chiric şi Lolian; Sf. Ierarh Iosif; Cuviosul Vladimir, luminător al Rusiei; Cuvioasa Matrona

Cuvioasa ţarină Olga a adus lumina Evangheliei lui Hristos pe pământ rusesc. Această bineplăcută a lui Dumnezeu a avut ca nepot pe Cuviosul Vladimir, pomenit în Biserica noastră în această zi.

S-a scris despre el că după ce a ajuns pe tronul Rusiei, a făcut cercetare pentru a se convinge care este Credinţa adevărată. Cei dintâi care s-au înfăţişat au fost mahomedanii. Aceştia au început să preamărească pe zeul Allah ca pe Dumnezeu, şi pe proorocul său mincinos Mahomed. Au arătat apoi că Mahomed le îngăduie să aibă mai multe femei, cu care fiecare poate să-şi împlinească poftele trupeşti după voie. Au mai expus şi alte lucruri murdare care le sunt îngăduite, care însă nu se cuvine să fie pomenite, pentru că în toate trebuie să păstrăm buna cuviinţă. După ce i-a ascultat, Vladimir s-a convins că nu acest fel de credinţă necurată îi trebuie poporului rus.

Au venit apusenii nemţi, cei care au spus că a lor este credinţa cea bună, pentru că ei ascultă de papa Romei, capul bisericii din toată lumea. Împăratul nu s-a plecat spre credinţa lor eretică.

Au urmat la rând evreii şi au mărturisit: ,,Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creştinilor’’.Răspunsul împăratului a fost categoric, aspru chiar: ,,Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, când voi înşivă sunteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi risipit prin pământuri străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?’’ Acestea spunându-le, i-a alungat de la faţa sa.

Cei din urmă au fost grecii, care s-au înfăţişat cu daruri de la împăraţii greceşti, aduse de un filozof, adevărat iubitor de înţelepciune, Chiril. Acesta a vorbit ţarului pe larg despre Credinţa mântuitoare, despre judecata înfricoşătoare care ne aşteaptă pe toţi. I-a arătat şi o pânză ţesută cu aur care arăta judecata lui Dumnezeu şi despărţirea drepţilor de cei păcătoşi, pentru veşnicie. ,,Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăţie, apoi locul tău va fi la stânga’’. Ţarul Vladimir a orbit, întocmai cum Saul îşi pierduse vederea pe drumul Damascului. Când însă a intrat în apa Sfântului Botez, ochii lui s-au luminat din nou. De-atunci a început să lucreze cu puterea-i împărătească pentru luminarea poporului rus, întocmai cum bunica lui, Olga, făcuse mai înainte (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 330-345).

Preot Ioviţa Vasile

 

 

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit Sfinţilor Apostoli despre sfârşitul veacului acestuia, le-a stârnit curiozitatea, de aceea L-au întrebat: ,,Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul Venirii Tale şi al sfârşitului veacului? Fiul lui Dumnezeu le-a arătat pe larg mai multe semne care vor premerge Venirii Sale, adică ceea ce le era necesar, şi ne este şi nouă, pentru mântuire. Nu le-a descoperit cu nici un chip vremea Venirii, aceasta rămânând taină Dumnezeiască, pe care mulţi au avut cutezanţă şi au încercat să o desluşească, fără nici un rezultat, căci cuvintele Domnului Iisus sunt fără echivoc: ,,Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl’’(Matei 24, 36). Cu adevărat Fiul nu ştie ca Om, dar ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat ştie, şi hotărăşte acea vreme. Înainte de Înălţarea la cer, Sfinţii Apostoli au repetat întrebarea, într-o formă puţin deosebită, şi au primit răspunsul cuvenit: ,,Nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa’’(Fapte 1, 7).

Dumnezeu Atotştiutorul nu ne-a descoperit cu exactitate vremea celei de-a Doua Veniri din mai multe pricini. Mai întâi nu ne-ar fi fost de nici un folos, ba chiar ar fi produs multe tulburări printre oameni. Apoi ar fi fost foarte mulţi care n-ar fi crezut cuvintele Mântuitorului, aşa cum nu cred nici alte adevăruri, mai mult decât evidente.

Ceea ce ne-a spus Fiul lui Dumnezeu cu multă stăruinţă, în repetate rânduri, a fost necesitatea ca noi să fim pregătiţi în orice moment pentru Venirea Sa: ,,De aceea şi voi fiţi gata, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru’’(Matei 24, 44). ,,Fiţi gata’’ înseamnă fiţi pregătiţi, staţi aproape de Dumnezeu şi de poruncile Sale, trăiţi în pace cu semeni voştri, pocăiţi-vă în fiecare zi de păcatele voastre. Căci chiar dacă venirea a Doua a Domnului va fi peste o mie de ani, sfârşitul veacului acestuia e în fiecare zi, în fiecare clipă. De ce? Pentru că, după statistici, în fiecare secundă mor în lume cinci oameni! Ei bine, pentru aceştia sfârşitul vieţii lor înseamnă şi sfârşitul veacului acestuia. Ei intră în ceea ce numeşte Mântuitorul ,,noaptea când nimeni nu poate să lucreze’’(Ioan 9, 4), adică cei trecuţi din viaţa aceasta nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor. Şi moartea stă ca un vrăjmaş ascuns, care loveşte acolo unde nu te aştepţi.

,,Unde eram noi acum o sută de ani?’’, întreba Părintele Cleopa. Evident, nu existam niciunul din noi. Dar peste o sută de ani? Niciunul dintre noi nu va mai fi pe pământul acesta. De aceea ne spune Înţelepciunea Dumnezeiască să fim gata, să fim pregătiţi în fiecare zi a vieţii noastre, ca şi cum ar fi ultima care ne este dată să o trăim aici.

Preot Ioviţa Vasile

 

De multă vreme aceştia se străduiesc din răsputeri să ne convingă că păcatul lor nu le este imputabil, că aşa s-au născut, şi-atunci ei se află în afara oricărei responsabilităţi. Mai mult, încearcă să acrediteze ideea că nici n-ar fi un păcat, din moment ce ar avea această tară încă de la naştere. Cel care se arată atât de naiv, încât dă crezare acestor alegaţii, începe să simtă oarecare înţelegere pentru sodomiţi. Ce e mai grav, aceşti oameni bolnavi sugerează destul de străveziu, că Dumnezeu ar fi răspunzător pentru starea deplorabilă în care se complac. Atitudinea lor este identică cu cea a lui Adam, care mustrat fiind de Dumnezeu, a răspuns: ,,Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea  mi-a dat din pom şi am mâncat’’ (Facere 3, 12). Cu alte cuvinte, cutează să-L învinovăţească pe Însuşi Creatorul pentru păcatele cu care se împovărează. Lucrurile nu stau câtuşi de puţin aşa.

1. Dumnezeu a adus şi aduce la existenţă făpturile Sale fiind ,,bune foarte’’ (Facere 1, 31).
2. Aduceţi-vă aminte, semenii noştri sodomiţi, că a existat pentru fiecare din voi un moment când aţi părăsit starea firească şi aţi făcut pasul nesăbuit spre păcatul sodomiei. În loc să vă cutremuraţi de grozăvia acestui păcat, vă complaceţi în el şi vă făuriţi argumente şi scuze care mai de care mai absurde, cum sunt cele amintite la început.
3. Asumaţi-vă povara păcatelor voastre şi nu mai aruncaţi vina asupra lui Dumnezeu. Voi v-ati făurit ,,dreptul’’ şi v-aţi luat libertatea de a vă comporta în acest fel şi tot voi sunteţi aceia care vă clamaţi ,,drepturile’’ care ziceţi că vi se cuvin, anume: înfierea de copii, pe care să-i sodomizaţi, recunoaşterea prin lege a însoţirilor voastre nelegiuite. Unii chiar pretindeţi ca Biserica lui Hristos să vă recunoască şi să vă accepte aşa cum sunteţi. Doamne fereşte! Vă acceptă şi vă încurajează ereticul papă Francisc cel îndrăcit, căci numai un îndrăcit vă poate spune că sunteţi într-o stare de normalitate.
4. Nu vă mai comportaţi cu atâta nesăbuinţă, ieşind pe străzi, şi socotindu-i pe oamenii normali depăşiţi de vreme, în timp ce strigaţi pe la răspântii că voi sunteţi normali! Aveţi un dram de decenţă şi de bun simţ, rămâneţi în cămările voastre şi gândiţi-vă că veţi răspunde în faţa Dreptului Judecător pentru nesăbuinţele voastre.
5. Nu mai afirmaţi că devierea voastră este ireversibilă şi că, oricât v-aţi strădui, nu puteţi reveni la normal. Asta e teoria neghioabă a unor medici, cuprinşi şi ei de păcatele sodomite.
6. Nu mai uzurpaţi semnele Dumnezeieşti, precum curcubeul, pe care-l afişaţi la ieşirile voastre în pieţe, ca semn al diversităţii voastre păcătoase. Aduceţi-vă aminte ce a spus Dumnezeu Atotţiitorul după încetarea potopului: ,,Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului între mine şi pământ’’ (Facere 9, 13). Nu mai batjocoriţi acest semn sfânt şi nu-l mai folosiţi spre ,,justificarea’’ păcatelor voastre. Încetaţi.
7. Păcatele voastre nu sunt o fatalitate. Vă puteţi lăsa de ele, prin pocăinţă, şi vă puteţi întoarce la o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Sfânta Biserică Ortodoxă ţine în faţa voastră o mână întinsă şi o uşă deshisă pentru a vă primi şi a vă dărui iertarea lui Dumnezeu. Stă în puterea voastră să încetaţi cu păcatele voastre sodomite. Dacă Bunul Dumnezeu nu i-a cruţat pe cei din cetăţile Sodoma şi Gomora, nici pe voi nu vă va cruţa. Gândiţi-vă că vă aşteaptă muncile cele veşnice ale iadului. Întoarceţi-vă, până sunteţi în îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

Preot Ioviţa Vasile

LUNA IULIE

Ziua a 10-a

Sf. 40 de Mucenici din Nicopolea Armeniei; Sf. Mucenici Leontie, Mavrichie, Daniil, Antonie, Vianor, Siluan, Apolonie, Iosif; zece mii de Sf. Mucenici din Nitria; Cuvioşii Partenie, Evmenie, Antonie

�

            ,,O, Timotei, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au căzut de la Credinţă’’(I Timotei 6, 20-21). Acest îndemn era de mare folos Episcopului Timotei al Bisericii din Efes, cum de mare folos ne este şi nouă, celor de astăzi. Oamenii din vremurile noastre au făcut din ştiinţa lor mincinoasă un concept ,,infailibil’. Astfel, orice este ştiinţific, orice este ,,demonstrat’’  cu ajutorul ştiinţei este socotit mai presus de orice îndoială şi nu suportă discuţii contestatare. Ştiinţa mincinoasă stă împotriva oricărui adevăr descoperit de Dumnezeu, Îl tăgăduieşte pe Însuşi Creatorul a tot ce există, elaborează teorii fanteziste care vor fi contrazise de altele, într-o succesiune ce pare că nu se mai sfârşeşte.

În ultima vreme, mai-marii Bisericii noastre s-au angajat într-un dialog, cu exponenţii ştiinţei mincinoase şi ai filozofiei. N-am reuşit să înţeleg până în ziua de astăzi care ar putea fi beneficiul acestui dialog, căci şi filozofia are multe faţete, unele de-a dreptul nebuneşti. Scopul este acela de a pune pe picior de egalitate aceste concepte şi a crea un amalgam în care religia (sau Teologia) să fie un fel de cenuşăreasă, slujind celorlalte două.

Adevărata ştiinţă sau cunoaştere porneşte de la realităţile Credinţei propovăduite de Biserica noastră. Ce ştiinţă poate fi aceea care face abstracţie de existenţa lui Dumnezeu, Creatorul a tot ce există? Ce ştiinţe pot fi psihologia şi psihiatria care neagă existenţa diavolului ca entitate a răului? Spre lauda lor, anumiţi medici, cu frică de Dumnezeu, îşi dau seama că demonizările ies din sfera ştiinţei medicale şi ţin de domeniul Credinţei, prin care se tămăduiesc relele pricinuite de demoni. Ce fel de ştiinţă poate fi aceea care susţine că viaţa s-a autocreat din materia inertă? Doamne, cum îşi poate cineva închipui că ne tragem din maimuţă, şi nu suntem lucrarea mâinilor Tale? Ştim că nici Darwin n-a crezut în teoria evoluţionistă pe care a elaborat-o, dar a fost silit să o susţină şi s-o pună în circulaţie, pentru a oferi un argument nebunilor care clamează că nu este Dumnezeu.

Primejdia de a ne lăsa ademeniţi de ştiinţa mincinoasă este imensă: rătăcirea de la Credinţă, cum ne avertizează Sfântul Apostol Pavel. Ceea ce s-a încredinţat Episcopului Timotei, ni s-a încredinţat şi nouă, aşadar şi noi avem datoria, iubite cititorule, de a păzi Sfânta Credinţă Ortodoxă, singura mântuitoare, împotriva a tot ce născocesc nebunii lumii. Este comoara noastră, pecetluită cu mărturia şi sângele a mii şi mii de Sfinţi Mucenici. Doamne, ajută!

Preot Ioviţa Vasile

 

LUNA IULIE

Ziua a 9-a

Sf. Mucenici Pangratie, Chiril, Andrei, Prov, Metodie; Cuvioşii Fotie, Dionisie Ritorul şi Mitrofan

Cinstite cititorule! Am vorbit şi cu alt prilej despre păcatul lepădării de Credinţă, numit şi ,,apostazie’’, după cuvântul grecesc pe care-l găsim în Epistola a Doua către Biserica din Tesalonic (2, 3) a Sfântului Apostol Pavel. Fenomenul lepădării de Credinţă a căpătat o amploare extraordinară, căci slujitorii satanei sunt deosebit de activi. Pe internetul acesta diabolic a apărut prin grija lor un formular, numit ,,certificat de desbotezare’’, pe care cei care au primit Taina Sfântului Botez în Biserica Ortodoxă se pot lepăda de acesta şi implicit de Sfânta Credinţă. Pentru ceilalţi zişi creştini faptul este irelevant, deoarece oricum nu au Botez valid şi mântuitor.

Împăratul Iulian a rămas în istorie cu supranumele ,,Apostatul’’, deorece a cunoscut Sfânta Credinţă, apoi s-a întors la întunericul păgânismului. În vremea lui vieţuiau  Egipt doi cuvioşi, Patermutie şi Coprie, slujimd împreună lui Dumnezeu. Din poruncă împărătească, amândoi au fost aduşi în faţa lui Iulian. Patermutie  a fost întemniţat, iar lui Coprie împăratul i-a spus: ,,Să aduci jertfe zeilor, omule, ca să scapi de muncile ce te aşteaptă. Lasă înşelăciunea creştinească, căci la nimic nu-ţi foloseşte; că şi eu am crezut mai înainte în Hristos, dar nici un folos nu am aflat; însă acum, crezând în zeii cei fără de moarte, de multe şi de mari faceri de bine m-am învrednicit de la dânşii. De aceea şi pe tine te învăţ cu învăţătură folositoare, ca şi tu, lepădându-te de Hristos, să jertfeşti zeilor şi vei sta de-a dreapta mea, având multe daruri de la mine’’.

        �Nefericitul Coprie s-a plecat cuvintelor înşelătoare ale împăratului şi, spune cartea bisericească, ,,s-a închinat cu jertfe zeului Apolon şi, depărtându-se de Dumnezeu, a primit pe diavolul. Astfel sfinţii îngeri s-au depărtat de la el, iar diavolii l-au cuprins, bucurându-se pentru el’’.

        �Aflând cuviosul Patermutie de fapta nesăbuită a ucenicului său, cu lacrimi şi-a plecat genunchii şi s-a rugat Bunului Dumnezeu ca acesta să nu se piardă. Fiind amândoi în faţa împăratului, Coprie a grăit despre Cuviosul Patermutie, binefăcătorul său: ,,Iată vine înşelătorul care împiedica mântuirea mea’’. Văzând atâta nerecunoştinţă şi nesimţire, Patermutie l-a mustrat cu cuvinte grele: ,,Amar ţie, ticălosule! Tu, care mai înainte ai fost vas al darului, acum eşti gunoi în care diavolii dănţuiaesc. Iată, îngerii s-au depărtat de la tine şi demonii s-au oprit împrejurul tău’’. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Aşa S-a milostivit şi de netrebnicul Coprie şi l-a făcut să-şi cunoască grozăvia păcatului şi să se întoarcă la Stăpânul Hristos.

Despre ticălosul împărat Iulian ne-a rămas scris că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Într-o bătălie cu perşii, a fost rănit de o mână nevăzută şi a pierit (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.179-185).

Preot Ioviţa Vasile

 

Biserica lui Hristos este Sobornicească.Ce înseamnă aceasta? Fiind Creatorul şi Purtătorul de grijă al întregului neam omenesc, Dumnezeu îi cheamă pe toţi la mântuire. De aceea, a întemeiat Sfânta Biserică, pentru a cuprinde în ea pe toţi oamenii, din toate vremurile şi din toate locurile. Aşadar, ,,Sobornicească’’înseamnă ,,Universală’’ sau, cu un termen grecesc ,,Catolică’’.Acest din urmă cuvânt este evitat din pricină că el a fost confiscat şi i s-a denaturat sensul de ereticii apuseni, care s-au desprins de trupul Bisericii în anul 1054 după Naşterea Mântuitorului. Este evident că Biserica nu cuprinde decât o anumită parte a omenirii, cealaltă parte fiind risipită în aşa zise religii păgâne şi deşarte, în biserici mincinoase, în secte pe de-a-ntregul eretice, în categorii de oameni atee şi necredincioase. Pentru această parte a omenirii îşi ţine Biserica porţile deschise spre a-i primi, pentru că ea doreşte ceea ce voieşte şi Dumnezeu, ,,ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’’ (I Timotei 2, 4).

Biserica noastră este Sobornicească şi pentru faptul că se conduce după hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, care sunt autoritatea bisericească deasupra cărora se află Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În istoria Bisericii sunt cunoscute şi respectate şapte Sinoade Ecumenice, începând cu cel din 325 de la Niceea şi încheind şirul lor prin Sinodul VII Ecumenic, din 787. Sinoadele sunt adunările păstorilor Bisericii din toată lumea şi ele au hotărât în materie de Credinţă şi morală atunci când ereticii tulburau viaţa Bisericii prin învăţăturile lor rătăcite. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice au fost receptate de întreaga Biserică şi au caracter infailibil, adică nu sunt supuse greşelilor, pentru că Părinţii sinodali lucrau sub inspiraţia Duhului Sfânt, iar Biserica este ,,stâlp şi temelie adevarului’’, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 3, 15).

Sobornicească mai înseamnă şi Ortodoxă sau Dreptmăritoare. Cuvântul Ortodox este unul compus: în limba greacă ,,Ortos’’ înseamnă ,,Drept’’, iar ,,Doxis’’, ,,Mărire’’. Aşadar, Ortodoxia însemnează Dreapta Mărire a lui Dumnezeu.

Biserica noastră este şi ,,Ecumenică’’, acest termen având acelaşi înţeles ca şi ,,Sobornicească’’. S-a întâmplat însă faptul nedorit:  aceia care au iniţiat mişcarea zisă ,,ecumenică’’ au uzurpat acest cuvânt, l-au apropriat fraudulos şi îl folosesc spre a semăna confuzia. Aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că niciodată Biserica lui Hristos nu se va confunda şi nu se va amesteca cu rătăcirile veacului acestuia.

Preot Ioviţa Vasile

 

�

„Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai- marilor societăţii şi ai Bisericii, care şi-au învârtoşat inimile mai rău decât evreii. Fiecare astăzi are limba lui pro­prie, nici unul nu-l aude pe celălalt. Toţi vorbesc în folo­sul lor, nici unul pentru folosul tuturor. Din aceasta se naşte doar tulburare şi nimic bun. Este semn rău, este dovadă limpede că lipseşte credinţa, căci vedem că nu există cre­dinţă lucrătoare întru dragoste. Credinţa cea adevărată şi Biserica au ca ţel unimea şi buna-înţelegere, iar unde credinţa este deplină, acolo există o singură inimă şi un singur suflet”. (Stareţul Filotei din Faros(Zervakos) –Sfântul ucenic al Sfântului Nectarie, râvnitorul Predaniei şi al unitătii Bisericii (1884-1980)

Iată un citat actual, înţelept şi plin de discernământ duhovnicesc, care arata racilele veacului în care ne ducem zilele pe acest ,,pământ rătăcitor”, cum spune Demiurgul Luceafarului Eminescu, dupa voia Domnului Cel Vechi de zile.
Cei care nimic nu au a spune, din cele pe care bine le cunoaştem dupa luni de dezbinare asiduă, atacă cuvantul şi-l critică, atâta cât pot. Nimic bun, nimic constructiv, specific celor care trăiesc şi se alimentează, doar cu aprobiul şi înverşunata dezbinare, care le-a fost implementată prin manipulare perfidă, de slugile cu sâmbrie sau fără, ale stăpânilor din umbră.
Naivitatea, lipsa de pregătire teologică minimă, lipsa bunului-simţ, şi învârtoşarea inimilor, a făcut din ei manipulaţii ideali, care comentează necontenit şi nu îşi schimba opţiunile, întrucât cei care au lucrat la această perfidă manipulare, şi-au cunoscut bine meseria, şi răul odată intrat în mintea şi inima lor, nu mai pleacă.
Este binevenită această analiză, întrucât foarte multe lucruri din cele explicate nu le cunoşteam şi ea poate fi un indreptar pentru cei care îşi dau seama de situaţia tragică în care se găsesc.
Dezbinatorii mişcarii ecumeniste, nu şi-au atins scopul. Au plecat către prăpastii, cei „necinstiţi sufleteşte”.
Slava lui Dumnezeu pentru toate!
Semnele dezbinării au apărut vizibil după sinaxa de la Botoşani, când intrarea în acţiune a manipulatorilor era deja hotărâtă. Mişcarea luase amploare şi deci trebuia stopată cât mai rapid. Iar diversiunea continuă şi în zilele noastre.

Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului(Ps.74;8).
M-au durut pietrele aruncate cu dispreţ în elitele teologice recunoscute la nivel mondial, în vasele alese ale lui Dumnezeu, pentru care ne rugăm în toata vremea Domnului Puterilor: IPS Longhin, atât de iubit de noi toţi, Părintele Prof. Emerit Theodoros Zisis, Mitropolitul Serafim de Pireu, IPS Damianos al Sinaiului şi toţi cei care trebuiau indepărtaţi, căci grăiau ADEVĂRUL despre HRISTOS, şi mulţi erau cei care doreau sa vină spre EL.
Iată că prin cuvântul Fericitului Filothei Zervakos, cei care dezbină îi depăşesc, prin învârtoşarea inimilor, pe evrei. Ce cuvânt infricoşător!
Aceasta înseamnă lipsa adevăratei, sincerei iubiri faţă de alţii, neevlavia, dispreţul faţă de mulţi clerici şi laici pomenitori şi nepomenitori, care atrag diviziunea, schisma, înmulţesc patimile, ura, răutatea, păcatele, învârtoşează inimile ambelor părţi, îndepărtează pocăinţa şi ne indreaptă spre pierzare.

Vrednici sunt Părinţii,care au mentinut turma pe calea echilibrată, cea plină de adevăr şi smerenie!
„Când am văzut evlavia, ascultarea, dragostea şi buna-înţelegere dintre fraţi, am simţit atâta bucurie, de-am cre­zut că am ajuns în Rai!”, îşi amintea Fericitul Filothei Zervakos.
Acestea sunt caracteristicile unei Turme binecredincioase, care merge sigur şi neabătut pe calea cea bună, îngrădită de erezia propovaduită cu râvnă de ierarhii trădători ai Ortodoxiei şi slugile lor. Fericiti cei care ascultă de Părintele Duhovnic, precum Fiul de Tatăl.

Gabriela Naghi

 

 

În luna iunie a acestui an a avut loc reuniunea Sinaxei Ortodoxe Naţionale a preoţilor care s-au îngrădit, prin nepomenire, de ierarhii căzuţi în erezie, prin semnarea documentelor din Creta. Este cea dintâi întâlnire, după ce o parte substanţială a nepomenitorilor s-au desprins de Sinaxă şi au ales calea schismei. A fost, prin urmare, o reuniune în format redus. Aproximativ jumătate din numărul celor care iniţial au plecat pe drumul luptei antiecumeniste, s-au regăsit la aceaşi masă a sfatului frăţesc. Dintru început simţim nevoia să precizăm că a fost prima reuniune din care au lipsit diversioniştii securişti, delatorii infiltraţi, ceea ce, de fapt, ne-am dorit de multă vreme. Faptul acesta s-a reflectat în modul de desfăşurare irenică, de înţelegere, de îngăduinţă, de împreună -lucrare pentru binele Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Au lipsit tensiunile, provocările, dezbaterea unor teme care în trecut au provocat multe fricţiuni şi au consumat inutil timpul de discuţie a subiectelor cu adevărat folositoare.

Reuniunea s-a desfăşurat pe durata a două zile. În ziua a doua, după ce toţi participanţii au ajuns, s-a săvârşit Sfânta Liturghie, care ne-a adunat pe toţi slujitorii în jurul Sfintei Mese. Au urmat discuţii libere privind greutaţile şi neajunsurile cu care ne confruntăm fiecare dintre noi, acolo unde ne împlinim datoriile pastorale. Nimeni nu şi-a asumat rol de lider ori măcar de moderator, aşa încât fiecare a avut posibilitatea de a vorbi liber, neîngrădit, de a aduce propria contribuţie.

S-a luat act de faptul că după trecerea a doi ani de la sinodul tâlhăresc din Creta, nici măcar unul dintre ierarhii români n-a dat dovadă de vreun regret sau de pocăinţă pentru trădarea Mântuitorului Hristos şi a Bisericii Sale.

S-a accentuat cu deosebire datoria sporită a fiecărui participant de a nu iniţia niciun act ce ne-ar putea duce spre schismă, având ca pildă fapta regretabilă a celor care s-au desprins de Biserică şi au căutat a intra sub jurisdicţia episcopului schismatic Artemie.

S-au adus în discuţie prevederi ale legislaţiei civile, privitoare la Biserica Ortodoxă Română, prevederi care trebuie cunoscute şi urmate, deoarece se observă tendinţa ierarhilor eretici de a apela la legile civile pentru oprimarea celor care au avut curajul să se ridice întru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe.

Cu toate că iniţial s-a hotărât, din motive de prudenţă, să nu se dea niciun  comunicat privitor la reuniunea Sinaxei, am socotit că avem datoria faţă de credincioşii noştri de a-i informa asupra strădaniilor de a continua lupta antiecumenistă, începută după pseudo-sinodul din Creta. Le mulţumim pentru sprijin şi înţelegere, nădăjduind că  atunci când va vrea Dumnezeu, vom fi împreună într-o nouă Sinaxă cu participare lărgită. Mulţumim şi Părinţilor care bine s-au îngrijit pentru a asigura condiţii de slujire şi împreună-lucrare spre slava lui Dumnezeu.

Participant

Când nepomenitorii din Biserica Ortodoxă s-au adunat şi s-au constituit în Sinaxa Ortodoxă Naţională, starea de fapt a acestora părea una firească. Cert este că dintru început am ştiut că în rândurile noastre s-au infiltrat diversionişti care aveau ca misiune de căpetenie compromiterea, dezbinarea şi distrugerea acestei Sinaxe. Şi au reuşit. Cel puţin în parte. Dezbinarea este un fapt evident pentru toată lumea, cum se va vedea în expunerea de faţă. Pentru a o distruge, se vor opinti în continuare şi le spunem de pe- acum că nu vor izbuti.

Apogeul luptei împotriva pan-ereziei ecumeniste l-a constituit reuniunea Sinaxei de la Botoşani, de anul trecut. Atunci s-a elaborate un document care arată cu limpezime drumul de urmat pentru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe. Tot de anul trecut au apărut primele semne ale scindării, din ce în ce mai evidente. Cine a participat la Sinaxa de la Beiuş şi-a putut da seama cu înlesnire cine este personajul malefic însărcinat cu diversiunea. Unii s-au detaşat de el chiar din acel moment. Alţii au continuat să-l urmeze, aşa încât ruptura definitivă s-a produs în ianuarie 2018, la Roman. A urmat o perioada de frământări, incertitudini şi confuzii şi fiecare dintre nepomenitori s-au poziţionat cum a găsit de cuviinţă. Cum îi stă bine oricărei dezbinări, n-au rezultat doar două fracţiuni, ci mai multe, fiecare cu tendinţe proprii. Spre a risipi starea generală de confuzie în care au fost ţinuţi credincioşii sinceri, socotesc folositor a face un fel de radiografie a nepomenitorilor, pentru ca fiecare să aibă posibilitatea unor evaluări şi opţiuni în deplină cunoştinţă de cauză.

1. Nepomenitorii de circumstanţă. Aceştia au simulat întreruperea pomenirii cu ştirea sau la îndemnul ierarhilor lor, putând astfel să se infiltreze şi să pună umărul la dezbinare. Au fost prezenţi la Bănceni, având misiunea de a spiona şi de a consuma timpul de discuţii cu intervenţii incoerente, lungi şi repetate. Se înţelege că ierarhii îi apreciază, niciunul din ei n-a fost atins măcar cu o floare, necum sa fie caterisiţi şi alungaţi. Întrebându-l pe unul din ei de consecinţele întreruperii pomenirii, mi-a spus că li s-a ridicat ştampila schitului. Răspuns ridicol. Vă rog să-i întrebaţi pe Părintele Macarie Banu cu obştea de la Schitul Oituz dacă se regăsesc în această categorie. La fel, pe părintele Lavrentie Carp din Iaşi.
2. ,,Nepomenitorul’’ pomenitor. Categorie ilustrată de un singur nume: Eftimie Mitra. Acesta a fost prezent la Bănceni cu misiunea vădită de a strânge informaţii şi a încerca să deturneze sensul discuţiilor. Pomeneşte pe ierarhul său Gurie, pe care l-a elogiat ca nimeni altul. De ce atunci a participat la acea întâlnire a nepomenitorilor? Pentru a zădărnici, cât i-a stat în putere, discuţiile sincere care s-au purtat.
3. Nepomenitorii care s-au rupt atât de Biserica Ortodoxă Română cât şi de ceilalţi nepomenitori, adoptând calendarul vechi fără a-i pregăti pe credincioşi. Au alunecat în schismă stilistă, cu toate că vor contesta cu vehemenţă acest fapt. Păreau sinceri la început apoi au devenit foarte critici. Exponenţi: Onisim Banu, Ioan Miron şi Vasile Claudiu Maria.
4. Nepomenitorii care au provocat dezbinarea. S-au insinuat printre noi cu acest gând ascuns. Am atras atenţia asupra lor imediat după episodul Roman. Am spus atunci că au abilităţi deosebite de a învrăjbi, dezinforma, scinda. Maeştri ai manipulării susţinuţi din umbră. Se pare că dispun de resurse băneşti considerabile. Îi invit să confirme public sau să nege acest fapt. Dacă se simt nevinovaţi, se pot reabilita printr-o simplă dezminţire, sub prestare de jurământ. Credeţi că o vor face? Sunt convins că nu. Încadrez în această categorie pe următorii: personajul malefic, călugărul grec Sava, supranumit Lavriotul, Pamvo Jugănaru şi obştea de la Rădeni, din care a plecat Spiridon. Adaug şi alte nume: părinţii Elefterie, Ghervasie, Antim Gâdioi, Savin Vasile, Cojoacă Andrei, un oarecare Tihon, Emanuel şi Daniel din judeţul Satu Mare. Sunt cei care au încercat să intre sub jurisdicţia episcopului sârb Artemie, aflat în schismă. Încercarea a eşuat din motive pe care doar le bănuim.
5. Nepomenitori care au încercat şi au reuşit să evite orice derapaj de felul celor enumerate mai sus. Au pornit cu dorinţa sinceră de a lupta împotriva pan-ereziei ecumeniste şi au rămas credincioşi acestui demers; au combătut pdeudo-sinodul din Creta prin mijloacele ce le au la îndemână; au atras atenţia asupra primejdiei schismei şi ereziei prezbiterianismului; au asistat cu durere la dezbinarea care s-a produs, fără a avea puterea de a o împiedica; au refuzat ,,ajutoarele’’ băneşti ce li s-au oferit, aşa încât nu datorează nimănui nimic; s-au întristat când nepomenitorii ceilalţi au denigrat personalităţi antiecumeniste, precum ÎPS Longhin, ÎPS Serafim al Pireului, Părintele Teodoros Zisis, sau au încercat să întineze memoria ÎPS Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.

Nu pot da niciun nume din această categorie. Nimeni nu se va revendica a face parte din ea. Şi totuşi ea există. Îi las pe credincioşii sinceri să cumpănească cine apără cu adevărat Sfânta Credinţă Ortodoxă şi cine a trădat-o. Personal nu-mi arog niciun merit în lupta antiecumenistă. În schimb, îmi recunosc multe neîmpliniri. Meritul mare este al Părinţilor care au intrat în această luptă conştienţi de toate urmările şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga, păstrând calea împărătească. Au fost caterisiţi, alungaţi, denigraţi, lăsaţi fără mijloace de existenţă şi totuşi au continuat să mărturisească Adevărul.

Cei nemulţumiţi cu încadrarea au la dispoziţie 15 zile pentru a cere, motivat şi argumentat, schimbarea acesteia. Contestaţii pot face şi terţii.

Preot Ioviţa Vasile