Cauza reală a existenței ecumenismului/ereziei în Biserica instituțională nu o constituie ecumeniștii, ci duhul de apostazie care a cuprins creștinii ortodocși… Felul superficial/formalist/ de suprafață al ,,ortodoxului” de a se raporta la viața lui creștină , duce inevitabil la un duh de apostazie, pe fondul căruia ecumenismul/erezia se așează ca ceva firesc, suportabil, cu care se poate conviețui/coabita lejer și care nu constituie un pericol real pentru cei care se mișcă în mediul ei infect,demonic, mergându-se pe principiul că ea nu reprezintă decât una din componentele firești ale realității în care trăim și că ,,simpla” ei prezență (lucrarea demonului) nu constituie un pericol pentru sufletul creștin, atâta timp cât ea nu este condamnată oficial/instituțional și prezentată ca un pericol fatal pentru suflet, de către autorități…
Cu alte cuvinte, lucrarea diavolului constituie un pericol doar atunci când ni se ,,confirmă” oficial, de către o instituție care funcționează autorizat, pe principiul ,,siguranței” și ,,eficienței”, două caracteristici esențiale ale societății științifice care ne poartă de grijă…
Revenind la duhul apostaziei – care constituie cauza existenței ereziei în Biserică, trebuie menționat că el reprezintă un duh, un demon și că duhul are o lucrare…Deci nu vorbim de niște lucruri abstracte, ci de niște prezențe și lucrări demonice…
Arhiep.Averchie ne lămurește niște aspecte:
,, La primul nivel -al apostaziei- se află pierderea ,, savorii” creștinismului de către creștinătate îndeobște.(…)
Materialismul, strică credința creștinilor, fără ca ei să o știe măcar.
Chiar și pretinsa lor rezistență ,, împotriva deșertăciunii lumești” sau vorbirea lor despre Rai pot fi pline de concepții lumești, dacă și-au pierdut dreapta înțelegere asupra ,,lumii” căreia creștinismul autentic îi este potrivnic.
De altfel, ceea ce din punct de vedere ortodox ar fi socotit imoral, într-un creștinism contaminat de deșertăciune lumească devine îngăduit (nu așa se întâmplă și cu ecumenismul/erezia în Biserică? n.m.).
,, Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creștinilor în duhul dragostei creștine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toți, când înșelăciunea s-a înstăpânit aproape pretutindeni, când viața autentic duhovnicească printre oamenii care-și spun creștini, a secătuit și a fost înlocuită cu o viață trupească, o viață dobitocească, ce a fost așezată totuși pe un piedestal și mascată de ideea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptățăște orice fel de exces spiritual (aici aș include și comuniunea cu erezia n.m.) , orice fel de anarhie morală?(…)
Pierzând legătura cu esența credinței sale – care este, într-un cuvânt , lepădarea de grijile lumii – , ,,creștinătatea” îi lipsește pe credincioși de legătura vie cu Harul Duhului Sfânt. (…)
Arhiep.Averchie scrie despre acești neo-creștini: ,, Ei vor fericirea în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate și fărădelegi … . Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi, este miscarea ecumenică, unirea și unificarea tuturor popoarelor într-o,,biserică” nouă care va cuprinde nu doar romano-catolici și protestanți, ci și iudei, musulmani și păgâni, fiecare păstrându-și propriile convingeri și greșeli (același duh -sau lucrare a lui , se acceptă și prin comuniunea dintre ortodocși și ecumeniștii din Biserică. Atenție! După 2016 vorbim de ecumeniști oficializați în Biserică, nu de ortodocși participanți la ecumenism, așa cum se declarau ecumeniștii înainte de 2016 n.m.).
Această iubire ,, creștinească” închipuită, în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce Adevărul în picioare”.(…)
,,Mișcarea ecumenistă modernă vădește o necredință în Adevărul absolut, larg răspândită.
Dintru aceasta vine atât lipsa de voință în a opune rezistență față de orice lucru ce necesită împotrivire (cum ar fi și comuniunea cu ecumeniștii/erezia în Biserică, de exemplu n.m.), cât și o acceptare din slabă-voință (nevolnicie) sau chiar o îndreptățire a răului (comuniunea cu erezia sau neîngrădirea de erezie n.m.), toate în numele celor mai superficiale idei de ,, iubire creștină” și de ,,pace”.”(…)
,,În vremurile noastre – spune mai departe Arhiep.Averchie – , când există îndoieli atât de puternice chiar și în legătură cu existența Adevărului, când fiecare,,adevăr” este socotit relativ și se consideră potrivit că fiecare persoană să aibă ,,propriul său adevăr”(nu așa se întâmplă și în cazul comuniunii celor cu ,,cuget ortodox” cu ecumeniștii?! Fiecare cu cugetul lui, fiecare cu ,,adevărul” său, dar…în comuniune…Păi, nu Adevărul, nu credința cea dreaptă trebuie să unească, să condiționeze comuniunea? n.m.), lupta pentru Adevăr capătă un înțeles deosebit de însemnat.
IAR CINE NU SPRIJINĂ ACEASTĂ LUPTĂ, CINE VEDE ÎN EA DOAR O MANIFESTARE A ,,FARISEISMULUI” ȘI PROPUNE ,,UMILIREA”(aplecarea, ascultarea, supunerea n.m.) ÎNAINTEA MINCIUNII/(minciuno-episcopilor/ereziei n.m.) PRIN LEPĂDAREA ADEVĂRULUI, AR TREBUI SĂ FIE RECUNOSCUT ÎN MOD FIRESC CA TRĂDĂTOR (LEPĂDĂTOR) AL ADEVĂRULUI, ORICINE AR FI , ORICUM ȘI-AR SPUNE SAU S-AR SOCOTI PE SINE”.
,,CEI CARE ÎȘI PUN TOATĂ NÂDEJDEA ÎN LUMEA ACEASTA, INEVITABIL VOR CĂDEA ÎN DEZNĂDEJDE, FIE VOR ÎNCHIDE OCHII LA DECĂDEREA CRESCÂNDĂ LUCRĂTOARE ÎN TOATE FORMELE VIEȚII PUBLICE (la fel ca în Biserica ,,oficială” , prin neîngrădirea de erezie n.m.).
ATITUDINEA LOR RELATIVISTĂ ȘI ȘOVĂIELNICĂ AJUTĂ DOAR LA DEZLĂNȚUIREA FORȚELOR SATANEI ÎN VREMURILE DE PE URMĂ”.
Iona
După ce au alungat întreaga obște monahală a mănăstirii Sf Parascheva din Milochori, ecumeniștii au zmuls și crucea
Abia au așteptat să plece la Domnul Cuviosul părinte mărturisitor Maximos Karavas…
Sfântul Simion Ștefan mitropolitul Transilvaniei și ÎNCREDINȚAREA MĂRTURISIRII ORTODOXIEI prin întreruperea pomenirii
Nota 1 admin:
Precizez că am auzit personal din gura celor două femei mărturia de mai jos, acum câțiva ani. Le-am propus să scrie ce li s-a descoperit, dar la momentul acela au refuzat. Mă bucur că s-au hotărât, în sfârșit, să împărtășească și altor credincioți minunata întâmplare. Ideea principală, care nu reiese foarte clar din text, este aceea dacă, după pseud-sinodul din Creta, era oportună și corectă măsura întreruperii pomenirii ierarhilor ecumeniști semnatari sau care au acceptat în Sinodul BOR hotărârile eretice din Creta. Pentru aceasta s-au hotărât să meargă să se roage la Sfântul Ilie Lăcătușu, la cavoul din Cimitirul Giulești, de mai multe ori, în mod regulat. Incredințarea pe care au relatat-o în textul de mai jos a avut loc după mai multe zile de rugăciuni.
Suntem doua prietene care am trait experienta comuna a unei incredintari launtrice, pe care noi o consideram o minune personala a Sfintei Treimi, mijlocita prin Sfantul Parinte Ilie Lacatusu, pe care prin aceasta marturisire, dorim sa o impartasim celor care sunt preocupati, ca si noi, de lucrarea mantuirii si de pastrarea dreaptei credinte.
MINUNEA SFINTEI TREIMI, SFANTUL DE LA RASCRUCE DE DRUMURI
HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU , ESTE SI VA FI.
MINUNE LA VREME DE CUMPANA.
Iata cum s-au petrecut lucrurile!
In dimineata unei zile de Mai, 2017, am pornit cu nadejde si incredere deplina spre locul unde se aflau moastele Sfantului Parinte Ilie Lacatusu, de la care primisem de mai multe ori ajutor grabnic. Astfel ca, dupa multe si indelungi framantari sufletesti, hotarasem ca si de data aceasta sa cerem mijlocirea Sf. Parinte Ilie, pentru a afla raspuns la framantarea noastra legata de urmarile hotararilor asa-zisului „Mare si Sfant” Sinod din Creta, 2016.
Eram foarte preocupate de acest subiect, deoarece din toate informatiile pe care le obtinusem, din tot ceea ce citisem si aflasem referitor la acest Sinod, chiar dinainte de a se desfasura, din scrierile Sfintilor din vechime si ale mai multor duhovnici si teologi contemporani cunoscuti, constientizasem faptul deosebit de grav ca hotararile semnate acolo nu erau in acord cu invatatura dreptei credinte, ci introduceau, in mod viclean, elemente ecumeniste.
Dar cautarea noastra nu s-a oprit doar la informatiile scrise, ci am cercetat direct mai multi preoti din Bucuresti, cerandu-le respectuos un raspuns, din pozitia dumnealor de parinti duhovnicesti si invatatori – preoti a caror reactie, in mod surprinzator, a fost evitarea sau chiar alungarea noastra. Continuand cautarile, i-am cercetat si pe acei cativa Parinti, foarte putini la numar, care imediat dupa Sinodul din Creta marturisisera public impotriva hotararilor acestuia, fiind prigoniti din aceasta cauza.
Framantarea noastra sufleteasca era teribila si venea din dorinta de a nu gresi inaintea lui Dumnezeu, iar prin tot acest demers cautam, de fapt, sa cunoastem cum trebuia marturisit Adevarul, si totodata, pe cine era bine sa urmam.
Pentru ca era o perioada critica, in care acest subiect era tabu in toate bisericile si nici un preot nu era dispus sa vorbeasca despre el mirenilor, aveam nevoie de un reper, deoarece ajunsesem intr-o stare sufleteasca grea. Pentru noi acest reper au fost Sfintii Marturisitori din temnitele comuniste, la care aveam mare evlavie, dintre care era si Sfantul Parinte Ilie Lacatusu, care, dupa cum am spus, ne-a fost de multe ori grabnic ajutator.
Asa ca, iata-ne ajunse in fata usii capelei inchise la acea ora, in care era adapostita Racla cu moastele Sf. Parinte Ilie Lacatusu. Eram singurele prezente in cimitir, la acel moment matinal. Stateam una in spatele celeilalte si amandoua ne rugam in sinea noastra, din tot sufletul indurerat, cerand ajutor si luminare a mintii pentru a cunoaste care era calea de urmat, potrivita Voii lui Dumnezeu.
Nu dupa mult timp, a aparut un batranel cu un chip foarte bland si luminos, cu barba, imbracat destul de ponosit, dar curat, avand pe umar o bocceluta atarnata pe un bat, asa cum sunt ilustrati calatorii in cartile de povesti. Aparitia aceasta era surprinzatoare, iar prima care l-a zarit, a fost cea dintre noi care statea cu un pas in urma celeilalte. Batranelul a inceput sa-i vorbeasca intai acesteia, cu multa blandete si caldura, dandu-i sfaturi legate de viata personala, in mod cu totul uimitor, dat fiind faptul ca nu o intalnise niciodata pana atunci. Acest lucru, atat de neobisnuit, a facut ca ei sa-i tasneasca lacrimi din ochi. Sentimentul era de bucurie.
Dupa un timp, s-a intors si cealalta cu fata spre batranel, privindu-l, fara sa intervina in discutie. Dupa ce a terminat de vorbit cu prima, batranelul i s-a adresat si celei de-a doua, dezvaluindu-i lucruri personale, urmate de sfaturi. Si din ochii acesteia au tasnit lacrimi. Dupa sfaturile personale, date de batranel fiecareia dintre noi, au venit si sfaturi de urmat impreuna. Acestea au fost: sa venim intotdeauna la moastele Sf. Parinte Ilie Lacatusu, sa mergem sa ne inchinam la mostele Sf. Cuvios Dimitrie Basarabov, sa mergem sa ne inchinam la biserica cu hramul Sfintei Treimi, pe unde trece o cale ferata, iar ultimul dintre sfaturi, sa ne inchinam la mostele Sf. Simion. La intrebarile nostre referitoare la locul unde se gasesc biserica cu hramul Sfintei Treimi si mostele Sf. Simion, batranelul a raspuns in dodii: „acolo…acolo…”, cu privirea pierduta in vazduh.
In tot acest timp, uimirea si starea de bucurie nu ne paraseau nici o clipa, astfel ca am simtit nevoia sa fim recunoscatoare si de aceea l-am intrebat cum il cheama, gandind sa-l pomenim in rugaciunile noastre. Raspunsul a fost: „Ma cheama Simion Stefan”.
La scurt timp, a dat semn ca ar vrea sa plece, spunand: „Vin si maine!” Dupa plecarea batranelului, i-am multumit Sf. Parinte Ilie Lacatusu si am plecat si noi, ramanand sub imperiul acelei intamplari, asteptand cu nerabdare reintalnirea de a doua zi. Starea aceea de bucurie a persistat si a acoperit-o pe cea de framantare, cu care venisem initial.
In dimineata urmatoare, parca avand aripi, am revenit cu mare bucurie la Sf. Parinte Ilie Lacatusu, gasindu-l pe batranel acolo. De data aceasta inntalnirea a fost mult mai scurta, ne-a mai dat niste sfaturi personale, iar uneia dintre noi i-a dat Acatistul Sf. Mucenic Mina. In acest timp, au mai venit cateva persoane pe care batranelul parea ca nici nu le vede, iar dupa cateva minute, si-a luat ramas bun de la noi si a plecat printre morminte, sub privirea noastra, pana cand nu l-am mai zarit.
Nota 2 admin: Poate că cele două credincioase au uitat să amintească ce au povestit altă dată și anume că una dintre ele avea dispute în familie legate de întreruperea pomenirii, căci rudele nu înțelegeau ce este cu acestă măsură extremă care te face să nu mai mergi la biserica preotului din parohie unde se pomenește ierarhul trădător. Însă bătrânelul i-a spus: „Lasă-i în pace…”, adică cu sensul: lasă-i, ei nu reușesc să înțeleagă. Aceasta însemnând că misteriosul bătrân aproba măsura patristică a întreruperii pomenirii, a îngrădirii de erezie.
Intreaga saptamana am ramas in acea stare, pe care cuvintele nu o pot descrie in totalitate, cautand sa aflam unde sunt moastele Sf. Simion si biserica cu hramul Sfintei Treimi. Bineinteles ca aria noastra de cautare era Bucurestiul, asa ca am gasit informatii despre o biserica cu moastele Sf. Simon Zelotul, dar ne-am data seama ca nu erau cele cautate de noi.
Dupa cateva zile, am intalnit-o pe Cristina, prietena noastra din Ardeal, care venise in Bucuresti pentru a-si rezolva niste probleme. Pentru ca era o persoana foarte credincioasa, i-am impartasit cu mare bucurie intamplarea noastra. Ne-a ascultat cu atentie, iar in momentul in care am ajuns cu povestirea la numele batranelului, ne-a spus: „Bine, dar exista un Sfant cu numele Simion Stefan, la Alba Iulia, in Catedrala, dar despre moaste nu stiu nimic!”
Nu se poate imagina uimirea noastra in acel moment! Nu ne indoisem, nici macar pentru o clipa, de existenta unui Sfant Simion, dar nici prin cap nu ne trecuse faptul ca ar putea fi vorba de un Sfant cu numele Simion Stefan, identic cu cel pe care-l purta batranelul.
Totul se derula in mintea noastra, remomoram fiecare moment si cuvant primit. Cand am ajuns acasa, am intrat pe internet si am aflat ca Sf. Simion Stefan a fost unul dintre cei trei Ierarhi ai Transilvaniei, care a slujit intre anii 1643-1656, in Mitropolia Transilvaniei, ctitorita de Voievodul Mihai Viteazul.
Insa, ceea ce ne-a coplesit cu totul a fost descoperirea faptului ca Mitropolitul Simion Stefan si-a inchinat viata si slujirea pastrarii dreaptei credinte, in acea vreme grea cand Transilvania era stapanita de un princepe maghiar, care impunea Calvinismul. Conform stapanirii calvine, Mitropolitul avea urmatoarele indatoriri: „să predice în românește, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturând astfel Sfânta Tradiție, tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc, în locul Sfintei Împărtășanii să folosească pâine și vin nesfințite, să se înlăture ritualul botezului și al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile și cântările folosite de calvini, să se înlăture cultul icoanelor și al crucii”. In plus, unele dintre drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe și a mitropolitului erau: „Episcopul ortodox unguresc” trebuia să fie consultat „în orice lucru greu în trebile religiunii”, își dădea avizul la numirea, menținerea sau îndepărtarea din slujbă a protopopilor, și se pronunța în caz de apel asupra sentențelor pronunțate de mitropolit și protopopi. Dacă mitropolitul Simion Ștefan ar fi îndeplinit toate condițiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viața Bisericii, ci și viața poporului român din Transilvania. Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează atât curajului şi destoiniciei mitropolitului Simion Ștefan, cât și credincioșilor ortodocși, care au ştiut să-şi apere cu dârzenie legea strămoșească. În pofida condițiilor vitrege în care și-a desfășurat activitatea și a nenumăratelor piedici care i s-au pus, Mitropolitul Simion Ștefan nu s-a înstrăinat de credincioșii săi și nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei. El nu și-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhierești, ci a căutat în permanență să țină trează conștiința ortodoxă și românească în sufletele păstoriților. Astfel a reușit mitropolitul să păstreze neatinsă dreapta credință”. De asemenea, un alt lucru demn de lauda savarsit de Mitropolitul Simion Stefan a fost tiparirea, sub indrumarea sa, a Noului Testament din 1648 si a Psaltirii din 1651.
Aflarea acestor lucruri ne-a dezvaluit faptul ca Sfantul Parinte Ilie Lacatusu ne-a raspuns prompt la rugaciune, descoperindu-ne un Sfant Ierarh Marturisitor, care si-a dedicat intreaga viata si slujire pastrarii dreptei credinte, prin respingerea ereziei calvine. Astfel am primit incredintarea caii de urmat si a faptului ca era bine sa ne alaturaram Parintilor care marturisisera public impotriva hotararilor Sinodului din Creta, respectand sfintele canoane. Un alt lucru de mare importanta pentru noi, a fost revelarea faptului ca Sfiinti conlucreaza, dincolo de timp si de spatiu. SLAVA DOMNULUI INTRU SFINTII SAI!
Intelesurile nu ne-au fost descoperite dintr-odata, ci treptat. Prin urmare, inchinarea la o biserica cu hramul Sfintei Treimi, am inteles-o in doua etape. Prima, atunci cand Parintele marturisitor al dreptei credinte, pe care l-am urmat, a construit un paraclis cu acest hram. In timpul slujbei la care participam in acest paraclis, am auzit suierul unui tren. Abia atunci am realizat ca ne aflam langa o cale ferata, si ca se implinea inca ceva din spusele batranelului. La scurt timp dupa aceasta descoperire, a urmat plecarea noastra la Alba Iulia pentru a ne inchina la moastele Sf. Ierarh Simion Stefan, desi amanasem vreme de 9 luni de la momentul intalnirii cu batranelul. Am ajuns la Catedrala intr-o zi de Duminica, la ora pranzului si ne-am intalnit cu Cristina, prietena noastra din Ardeal, de la care aflasem de existenta Sf. Simion Stefan. Am intrat si ne-am oprit la pangar, unde o monahie vindea diverse obiecte unor persoane care stateau la rand. I-am adresat maicutei intrebarea care ne interesa, anume unde se gasesc moastele Sf. Ierarh Simion Stefan. Maica, presata de ceea ce avea de facut, ne-a raspuns, scurt, ca nu stie, dar ne-a sfatuit sa luam legatura cu preotul care urma sa se intorca pentru slujba Vecerniei. Am multumit si am patruns in Catedrala. Ne-am oprit sa ne inchinam la o icoana, in care era zugravit chipul foarte frumos al unui Sfant pe care nu-l recunosteam. Priveam uimite, intrebandu-ne cine o fi, cand o tanara a exclamat: „Frumoasa icoana, nu-i asa?” Am confirmat si am intrebat-o daca stie unde este icoana Sf. Ierarh Simion Stefan. La auzul acestei intrebari, am sesizat o umbra de bucurie pe chipul ei, dar s-a indepartat fara sa ne dea vreun raspuns, ceea ce ne-a mirat.
Tot cautand icoana dorita, am patruns mai adanc in Catedrala, iar pe cand ne inchinam in fata unei icoane a Maicii Domnului, a reaparut acea tanara, care ne-a spus scurt: „Mergeti la Micesti!” Surprinse, am intrebat-o: „Ce este la Micesti?” Raspunsul a fost: „Acolo se poate inchina tot omul”. Ni s-a parut stranie intalnirea cu aceasta tanara, la fel ca si cuvintele ei.
Am continuat sa cautam icoana si moastele Sf. Ierarh Simion Stefan. Negasindu-le, fiind oarecum dezamagite, am iesit din Catedrala, iar in timp ce coboram scarile, una dintre noi s-a intors la pangar, iar celelalte doua au coborat si au asteptat in curte.
Cea care s-a intors la pangar a avut inspiratia de a incepe sa-i povesteasca maicii intamplarea cu batranelul, desi aceasta era ocupata sa-i serveasca pe cumparatori. Treptat, chipul maicii s-a schimbat, devenind tot mai atenta, iar la un moment dat, s-a ridicat brusc si a spus: „Haideti cu mine!”
Coborand scarile, s-au alaturat ci celelalte doua care asteptau, iar maicuta ne-a condus catre cladirea care se afla alaturi de Catedrala, despre care ne-a spus ca este Cancelaria. A descuiat usa Cancelariei si am intrat intr-o incapere mare in care se gaseau mai multe obiecte, printre care, pe podea se afla un obiect sprijinit de o masa, aproape de inaltimea unui om, acoperit cu o panza. Maicuta a inlaturat panza si am vazut o icoana mare, aproape de statura unui om, in care erau pictati cei trei Mitropoliti ai Ardealului. In mijloc era Sf. Mitropolit Simion Stefan strajuit, de o parte si de alta, de Sf. Mitropoliti Ilie Iorest si Sava Brancovici. La vederea icoanei, involuntar ne-au tasnit lacrimi din ochi, la fel ca atunci cand ne vorbea batranelul. Am ingenunchiat, ne-am inchinat si am sarutat mainile celor trei Ierarhi zugraviti in acea icoana. Dupa ce ne-am ridicat, i-am multumit maicii, care era vadit impresionata si am intrebat-o cum o cheama, dorind sa o pomenim in rugaciunile noastre . Ne-a raspuns:„Sunt maica Mina!” Atunci ne-am amintit de Acatistul Sfantului Mina, pe care il daruise batranelul uneia dintre noi. Desi bucuria vederii icoanei a fost mare, scopul nostru inca nu fusese atins in mod deplin. Asadar, am hotarat sa mergem la Micesti, locul pe care ni-l indicase tanara din Catedrala. Am cautat sa aflam cum se ajunge acolo. Am obtinut informatiile necesare, printre care si faptul ca Micestiul este o suburbie a Orasului Alba Iulia. Am ajuns in statia de unde se lua autobuzul si l-am rugat pe sofer sa ne spuna unde trebuia sa coboram pentru a ajunge la Biserica din Micesti. La un moment dat, dupa ce am intrat in Micesti, am vazut o cruce pe o cladire oarecum ciudata. Ne-am mirat, nu stiam ce sa credem, si l-am intrebat pe sofer daca acolo trebuia sa coboram. Ne-a raspuns ca nu acolo, ci la alta biserica, de parca stia exact unde sa ne duca. Facand o paranteza, dupa intoarcerea acasa, din curiozitate, am cautat pe internet ca sa aflam ce era cu acea biserica din Micesti. Si am aflat! Desi avea o arhitectura neobisnuita, era ortodoxa, era construita recent, iar datorita aspectului se numea „Arca lui Noe”.
Dupa cateva statii am ajuns si la biserica din Micesti, aceea pe care o cautam. I-am multumit soferului si am coborat. Era putin inainte de slujba Vecerniei. La intrarea in biserica, spre marea noastra bucurie, ne-a intampinat chiar Sf. Ierarh Simion Stefan, zugravit pe fresca de pe peretele din fata, iar de pe peretele opus, ne-a intampinat celalat sfant la care fusesem sfatuite sa ne inchinam, si anume, Sf. Cuvios Dimitrie Basarabov (rar intalnit in Ardeal). Tot acolo, l-am gasit si pe Sf. Cuvios Grigorie Decapolitul, inca un sfant la care noi aveam evlavie. Dupa ce ne-am inchinat cu mare bucurie la acesti sfinti din pronaos, am patruns in biserica, unde nu era decat paracliserul care trebaluia pe acolo. L-am salutat si nedorind sa-l intrerupem prea mult din treaba, am trecut direct la subiectul care ne interesa, intrebandu-l de moastele Sf. Ierarh Simion Stefan. Ne-a raspuns cu raceala ca nu stie, dar ca exista o racla cu moaste in altar, asa ca sa-l asteptam pe preotul care avea sa vina in scurt timp pentru a sluji Vecernia. Pentru ca noi ne grabeam si l-am vazut ca nu era prea incantat de prezenta noastra, am procedat ca la pangar, incepand sa-i istorisim, in mare, intalnirea noastra cu batranelul. Ca si in cazul maicii, am observat cum raceala incepea sa se transforme in atentie, dar dupa ce am terminat de vorbit, ca si cand nu se intamplase nimic, si-a reluat lucrul pentru cateva secunde, dupa care s-a intors spre noi cu o insufletire vadita si ne-a spus sa ne intoarcem la Catedrala, sa cautam Schitul „Mihai Viteazul” unde existau foarte multe moaste, dupa care brusc a revenit la raceala de dinainte, spunand urmatoarele cuvinte: „Atat mi-a fost dat sa va spun!” si si-a reluat activitatea. Am ramas inmarmurite la auzul acestor cuvinte!
Am plecat si am prins ultimul autobuz din Micesti spre Alba Iulia. Am ajuns la Catedrala, si am gasit strada care purta numele Sf. Ierarh Simion Stefan si care cobora la Schitul „Mihai Viteazul”.
Dupa acea zi atat de plina de intamplari, care mai de care mai minunata, nu simteam nici o oboseala, abia asteptam sa ne inchinam la Moastele Sf. Ierarh Simion, fiind sigure ca de data aceasta le vom gasi. Ca si la biserica din Micesti, ne astepta o surpriza. La intrare, deasupra usii era pisania cu hramul bisericutei de lemn – Sfanta Treime. Am intrat in biserica, tocmai se sfarsise slujba Vecerniei. Am vazut doua racle mari, cu multe moaste. Am mers sa ne inchinam la ele, citind numele fiecarui sfant, sarutandu-le si asteptand, cu rabdare, sa ajungem si la Sf. Ierarh Simion Stefan. Spre surprinderea noastra, nu l-am gasit in niciuna din cele doua racle. Nu mai stiam ce sa credem, asa ca ne-am indreptat spe Parinte, care-i miruia pe ultimii participanti la slujba. Am asteptat sa ramana singur ca sa poata sta de vorba cu noi. I-am relatat scopul calatoriei si istoricul intalnirii noastre cu batranelul. Dupa ce am terminat, ne-a spus: „V-am ascultat cu atentie. Ar fi bine sa scrieti ceea mi-ati povestit, ca sa-l facem cat mai cunoscut pe Sf. Ierarh Simion Stefan, dar moaste nu sunt. Va pot spune un singur lucru, anume ca pe acest loc a fost Mitropolia Ardealului, ctitorita de Domnitorul Mihai Viteazul, unde au slujit cei trei Ierarhi ai Ardealului, iar Mitropolitul Simion Stefan este cel inmormantrat aici, pe locul acesta in care a fost Mitropolia, distrusa ulterior de catre habsburgi. Pe locul ei s-a construit, incepand cu anul 1988, aceasta bisericuta de lemn, care a pastrat hramul Catedralei, Sfanta Treime”. I-am multumit Parintelui si am plecat.
Aici s-a incheiat periplul nostru in cautarea moastelor Sf. Ierarh Simion. Intr-o singura zi am trait atatea bucurii, de nedescris in cuvinte, chiar daca moastele n-au fost descoperite inca. Pesemne ca vor fi, cand va voi Dumnezeu.
Dupa ce veti citi aceste randuri, poate ca va veti intreba de ce nu am dat aceasta marturie pana acum? Nu ne-am grabit s-o facem, deoarece multa vreme am considerat ca raspunsul a fost unul personal, ca urmare a rugaciunii fierbinti pe care am facut-o, simtind sa impartasim trairea noastra numai in anumite momente si numai celor care doreau sa o primeasca. Acum insa, dupa atata vreme, am hotarat sa facem publica aceasta marturie, pentru a fi de folos celor care cauta Adevarul si doresc sa ramana in dreapta credinta, in acest rastimp al cernerii, in care apostazia este tot mai evidenta, iar ecumenismul a patruns si s-a raspandit la toate nivelele in cadrul Bisericii. Iar un motiv in plus, este si acela de a-i face cunoscuti pe Sf. Ierarh Simion Stefan si pe Sf. Marturisitor Ilie Lacatusu acelora care, pana acum, nu au avut bucuria intalnirii cu ei.
Ii multumim si-I dam slava lui Dumnezeu!
Relatare scrisa cu binecuvantarea parintelui nostru duhovnic.