Problema jurământului lui Hipocrate, privită prin prisma învățăturii de credință ortodoxă, nu este una pur simbolică, ci este o chestiune de conștiință pen¬tru medicul ortodox, de fidelitate a inimii lui față de Dumnezeu. Într-o lume în care știința și credința sunt adesea separate artificial, medicul creștin se află la o răscruce, între tradiția antică a medicinei, înrădăcinată în umanismul grec, și conștiința că orice viață și orice vindecare își au izvorul în Dumnezeu.
Jurământul lui Hipocrate, redactat în secolul al V-lea î.Hr., se deschide astfel: „Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Hygieia și pe Panacea și pe toți zeii și zeițele, luându-i martori…” (Corpus Hippocraticum). Această invocare a zeilor, deși pentru lumea greacă era expresia unei sacralități, pentru conștiința creștină reprezintă o chemare, o invocare idolatră. În lumina Evangheliei, un asemenea jurământ nu poate fi rostit fără o atingere de credință, pentru că omul nu poate pune pe același plan pe Dumnezeul Cel Viu și pe zeii neadevărați. Scriptura spune limpede: „Pe Domnul Dumnezeul tău să-L adori și Lui singur să-I slujești” (Matei 4,10).
Hristos interzice jurămintele lumești: „Să nu vă jurați nicidecum… Ci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu” (Matei 5, 34-37). Jurământul creștin nu se întemeiază pe invocarea altor puteri, ci pe curăția inimii și pe fidelitatea cuvântului. De aceea, jurământul lui Hipocrate, în forma sa originară, nu poate fi asumat de un medic ortodox fără atingere de conștiință, chiar dacă prin intenția sa morală, slujirea vieții și refuzul răului, rămâne bună în sine.
Astăzi, majoritatea universităților folosesc versiuni moderne ale jurământului, în care invocarea zeilor este eliminată. Cu toate acestea, în unele locuri rămân expresii inspirate din textul antic, rostite formal, fără reflecție. Mulți medici le pronunță fără să conștientizeze sensul religios al cuvintelor. Într-o asemenea situație, chiar dacă vina personală este micșorată, problema duhovnicească rămâne. Poate fi rostit, fie și fără convingere, un jurământ care a fost alcătuit în numele zeilor păgâni?
Biserica nu dă un Canon explicit pentru acest caz, dar duhul ei este limpede, anume că un creștin nu se poate lega prin jurământ decât înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin afirmă: „Idolatria nu stă numai în închinare, ci și în chemarea cu buzele a celor ce nu sunt dumnezei” (Dogmatica, cartea IV, cap. 16). Așadar, pentru medicul ortodox, chiar o simplă formulă care invocă nume de zei, rostită mecanic, trebuie înlocuită cu o mărturisire curată, cu o rugăciune către Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.
În viziunea ortodoxă, medicina este o lucrare de sinergie între harul dumnezeiesc și știința omenească. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu a dat oamenilor știința medicală, ca un ajutor spre vindecare, atunci când El Însuși, pentru folosul sufletului, nu voiește o vindecare grabnică” (Omilia către tineri). Aceasta înseamnă că medicul nu este stăpânul vieții, ci un iconom al ei. Sfântul Ioan Gură de Aur completează: „Doctorii au primit de la Dumnezeu puterea de a tămădui trupurile noastre; dar să nu se înalțe, căci și ei sunt slujitori ai harului” (Omilia la Matei 25, 3). Prin urmare, jurământul adevărat al medicului ortodox nu se face în numele zeilor, ci înaintea lui Dumnezeu, ca promisiune de a sluji viața în iubire și curăție.
Unii ierarhi și duhovnici contemporani, precum Sfântul Luca al Crimeii, au arătat că medicul creștin trebuie să înnoiască sensul jurământului printr-un legământ lăuntric. „Doctorul fără credință este ca un ochi fără lumină. El vede trupul, dar nu vede sufletul” (Sf. Luca al Crimeii, Predici și învățături). De aceea, mulți medici ortodocși aleg să rostească, după absolvire, o rugăciune personală, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrării lor. Un asemenea gest are putere vindecătoare asupra conștiinței, pentru că redă sensul real al profesiei: nu doar vindecarea trupului, ci și slujirea chipului lui Dumnezeu din om.
Prin urmare, „jurământul lui Hipocrate”, în forma lui originară, rămâne o ispită pentru conștiința medicul ortodox, pentru că invocă alte puteri decât pe Dumnezeu. În forma actualizată, curățită de numele zeilor, el poate fi asumat ca un angajament moral, dar numai dacă este trăit cu conștiința că adevărata tămăduire vine de la Hristos. Medicul ortodox nu are nevoie să jure pe Asclepios, ci să se roage Celui care a spus: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te vindecă” (Ieșirea 15,26). Adevăratul jurământ al medicului nu se rostește o dată în viață, ci se reînnoiește în fiecare zi, la căpătâiul celui bolnav, în tăcerea unei rugăciuni: „Doamne, vindecă Tu, prin mâinile mele”.
Acum, în privința pacientului ortodox care merge la un medic ce a făcut jurământul hipocratic vechi, putem spune că nu se „contaminează” duhovnicește prin simplul act medical. Dacă el își pune nădejdea în Dumnezeu și se roagă înainte de consultație, binecuvântând lucrarea care urmează, atunci harul lui Dumnezeu sfințește chiar și un instrument lipsit de credință, însă bun și pregătit din punct de vedere profesional. Deși nu există o „transmitere magică” a păgânismului, medicul rămâne o prezență morală și spirituală în viața pacientului. Dacă el este un om fără credință sau invocă forțe străine de Dumnezeu, influența lui poate fi tulburătoare pentru un suflet sensibil. Sfinții Părinți ne învață că omul primește nu doar un tratament fizic, ci și o energie morală, o stare de duh, de la cel ce-l atinge și îl îngrijește.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „cel ce lucrează fără har lucrează cu puterea lumii acesteia” (Cateheze). În acest sens, dacă medicul se află sub inspirație străină de Dumnezeu, lucrarea lui nu poate fi deplin vindecătoare. Poate repara trupul, dar nu aduce pace sufletului. Totuși, pacientul ortodox poate contracara acest lucru prin rugăciune, spovedanie și împărtășire, adică prin ancorarea propriei persoane în harul lui Hristos.
Este esențial să păstrăm dreapta măsură și să înțelegem că medicul, fie el credincios sau nu, este instrument al proniei dumnezeiești. Dacă Dumnezeu voiește vindecarea, El Se folosește de orice unealtă, chiar și de una nevrednică. Sfântul Vasile cel Mare zice: „Și prin cei necredincioși lucrează uneori Dumnezeu, pentru ca omul să nu se înalțe cu mintea, ci să cunoască că vindecarea este darul Lui” (Omilia la Psalmul 32).
Așadar, pacientul ortodox nu trebuie să se teamă, ci să-și pună nădejdea în Dumnezeu, rugându-se: „Doamne, lucrează Tu prin mâinile acestui medic”. Atunci orice lucrare străină se topește în prezența harului.