Pretinsa infailibilitate a papilor

În Dicţionarul explicativ al limbii române infailibil e definit ca fiind acela ,,care nu poate greşi, care nu poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur’’.

Până în secolul al XIX-lea catolicismul a subzistat fără să aibă conştiinţa că papa ar fi infailibil sau fără ca vreun pontif roman să aibă această pretenţie. Abia papa Pius al IX-lea a avut ideea nefericită de a ,,dogmatiza’’ această erezie. După pregătiri minuţioase şi ingenioase, a convocat Conciliul II Vatican, pentru data de 8 decembrie 1869, fără a anunţa că menirea acestuia era tocmai omologarea ,,dogmei’’ privind infailibilitatea papei. Dificultatea majoră, greu de rezolvat, era aceea că infailibilitatea trebuia extinsă asupra tuturor pontifilor romani, chiar asupra celor care au căzut în păcatul ereziei, după cum vom vedea în continuare. Pentru a depăşi această dificultate insurmontabilă, s-a recurs, împotriva oricărei logici, la formula ex catedra, ,,de la catedră’’, prin care se susţinea că orice papă poate greşi în opiniile sale şi în viaţa privată, dar atunci când se pronunţă de la catedră, este infailibil. Astfel s-a crezut că greşelile, inclusiv ereziile papilor pot fi catalogate drept opinii personale şi sunt scuzabile, în vreme ce învăţăturile convenabile catolicismului vor fi socotite ca fiind pronunţate ex cathedra, deci infailibile şi normative pentru întreaga comunitate catolică. Teoria aceasta este subminată, din capul locului de absurdul ei, căci nu se poate pretinde că aceaşi persoană este supusă greşelii în anumite împrejurări, dar posedă atributul infailibilităţii în circumstanţe diferite, când vorbeşte ex cathedra.

Cu toate acestea, Conciliul I Vatican a decretat: ,,Pontificele roman, când vorbeşte din Catedră (ex cathedra), adică atunci când împlinindu-şi datorinţa de păstor şi învăţător al tuturor creşinilor, defineşte cu autoritatea sa apostolică supremă o învăţătură de credinţă ori de morală, care trebuie ţinută de întreagă biserica, prin azistinţa divină, promisă în fericitul Petru, se bucură de acea infailibilite cu care dumnezeiescul Răscumpărător voi să fie înzestrată biserica Sa în definirea învăţăturii de credinţă şi de morală; şi pentru aceea atari definiţiuni nu se pot schimba din sine înseşi, iar nu pentru consimţământul bisericii’’ (Dr. Ioan Suciu Teologia dogmatică fundamentală, Blaj. 1927, p.485).

,,Dogma’’ infailibilităţii papale a întâmpinat o serioasă opoziţie printre sinodali. În fruntea acestora a stat arhiepiscopul croat J. G. Strossmeyer, care a ţinut o cuvântare cu argumente logice şi temeinice împotriva infailibilităţii, ajungând până la a se arunca la picioarele papei Pius spre a-l implora să nu proclame această erezie drept dogmă. Zadarnic. Erezia numită Filioque, apărută în Apus prin secolul VI, a atras după sine multe alte erezii.

Când episcopul de Bologna, Guidi, a atras atenţia că, potrivit tradiţiei Bisericii, hotărârile papei sunt supuse votului Conciliului, Pius al IX-lea a dat un răspuns consternant: ,,La tradizione sono io’’, ,,Eu sunt tradiţia’’ şi ,,Io sono la Chiesa’’, ,,Eu sunt Biserica’’!

Cu trecerea timpului, opoziţia din Conciliul II Vatican a fost înfrântă şi papa a obţinut semnăturile ultimilor opozanţi. Chiar şi Strossmeyer nu a rămas consecvent poziţiei iniţiale şi şi-a dat semnătura în 1873.

După proclamarea acestei dogme, a început delirul propagandistic. În 1922, în Observatore Romano se scriau aceste aprecieri exaltante: ,,Fericită Romă! Ea singură posedă cele două tabernacole: tabernacolul euharistic, în care Iisus Se împărtăşeşte pe Sine tuturor inimilor, şi Vaticanul, de unde Iisus prin gura Papei transmite tuturor oamenilor cuvântul adevărului, imutabil şi infailibil!” Catolicii francezi n-au rămas mai prejos în preamărirea pontifului roman: ,,Papa crează necontenit Biserica. Nu e în ea nici o singură rază de lumină, nici o picătură de viaţă, nici un atom de autoritate, care în fiecare ceas şi în fiecare minut să nu coboare în ea prin mijlocirea slujirii Papei… Astfel totul este de la Papa. El crează Biserica şi în ea şi prin ea el luminează şi sfinţeşte sufletele’’… De aceea Biserica referă la Papa toată iubirea pe care o nutreşte pentru Domnul. Ea îl înconjoară pe Papa cu aceaşi evlavie. Ea vrea ca noi să stăm înainte lui în genunchi, ca să-i sărutăm picioarele, ca să-i dăm închinarea care ar fi exagerată dacă nu s-ar îndrepta spre Iisus Hristos, Care e unit nevăzut, în modul cel mai strâns cu însăşi persoana Papei’’.

Pentru a arăta şubrezenia, inconsistenţa şi absurdul pretinsei dogme a infailibilităţii papale, vom recurge la câteva exemplificări din viaţa pontifilor romani, care subminează pretenţia papei Pius al IX-lea:
– Papa Marcellinus (296-304) a trăit în vremea persecuţiei lui Diocleţian (284-305). Pus în faţa obligaţiei de a jertfi zeilor păgâni, s-a arătat slab şi a cedat, a predat persecutorilor cărţile sfinte, apoi s-a lepădat de Hristos.
– Papa Liberiu (352-366) a refuzat la început să recunoască semnăturile reprezentanţilor săi pe documentele a două sinoade, ţinute la Arles în 353 şi Milano în 355, care s-au abătut de la Dreapta Credinţă, aşa cum a fost formulată la Sinodul I Ecumenic (325), susţinând formula ariană eretică potrivit căreia Mântuitorul Iisus Hristos ar fi fost asemănător cu Tatăl, şi nu deofiinţă cu Tatăl. Din pricina refuzului său, împăratul l-a exilat în Tracia. Mai târziu papa a acceptat formula eretică ,,asemănător cu Tatăl’’ şi i s-a îngăduit să revină la Roma. Cazul acesta arată cât de vulnerabil este papa, şi de altfel orice episcop, când se îndepărtează de Dreapta Credinţă a Bisericii lui Iisus Hristos. Cum mai poate fi susţinută infailibilitatea unui papă eretic? La aceasta ar fi trebuit să cugete mai temeinic toţi catolicii adunaţi la Conciliul I Vatican.
– Papa Honoriu I (625-638) a fost adept al ereziei numite monotelism. În secolul VII Patriarhul Serghie al Constantinopolului împreună cu episcopii Teodor de Faran şi Cir de Phasis au admis că în Persoana Mântuitorului sunt două naturi, dar o singură voinţă. Formula aceasta era menită a satisface pretenţiile ereticilor monoifiziţi, care afirmau că Domnul Iisus Hristos a avut o singură fire, cea dumnezeiască. Călugărul Sofronie, care mai târziu a devenit Patriarh al Ierusalimului, s-a ridicat împotriva acestei erezii, susţinând că fiecare din cele două firi, dumnezeiască şi omenească, ale Mântuitorului trebuie să aibă voinţa sa pentru a fi depline, voinţa fiind o însuşire necesară a firii. Aceasta este învăţătura Ortodoxă a Bisericii, păstrată până în ziua de astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Planurile lui Serghie puteau fi zădărnicite de Patriarhul Sofronie, de aceea s-a adresat papei Honoriu printr-o scrisoare meşteşugită, pentru a-l câştiga de partea sa. Papa a îmbrăţişat erezia monotelistă. În anul 680 a fost convocat la Constantinopol un Sinod pe care Biserica l-a receptat ca fiind al VI-lea Ecumenic. Sinodalii au condamnat erezia monotelită, iar pe susţinătorii aceseia, printre care patriarhul Serghie şi papa Honoriu i-au anatemizat. Pe lângă acestea, Sinodul a recunoscut egalitatea patriarhilor de Constantinopol şi Roma şi a condamnat celibatul clerului impus în Apus, ca şi practica apuseană de a mânca lapte, brânză şi ouă în Post.
Rătacirea papei Honoriu stă mărturie, de-a lungul veacurilor, precum că pontiful roman, asemenea oricărui om, nu deţine atributul infaibilităţii, negreşelnică fiind numai Biserica în întregul ei, ca ,,stâlp şi temelie a adevărului’’ (I Timotei 3, 15)
.
Catolicii au un ritual de consacrare a fiecărui papă nou ales, numit Liber Diurnus. Acesta prevede obligaţia celui ales de a se lepăda de erezia monofizită şi de cei ce au susţinut-o, ,,una cum Honorio, qui pravis eorum adsertionibus fomentum impendit’’, adică ,,împreună cu Honoriu care a adus prinos afirmaţiilor lor strâmbe’’. Pentru a răspunde acestei acuzaţii jenante şi grave de erezie, catolicii spun că Honoriu a exprimat o părere personală şi nu s-ar fi pronunţat ex cathedra. Aserţiunea nu-l absolvă pe papa de erezie.
– Barbarie fără seamăn a fost fapta papei Ştefan (896-897). Acesta a convocat un sinod numit ,,al răposatului’’, judecându-l pe papa Formosus (891-896). Pentru că predecesorul său l-a chemat în ajutor pe regele german Arnulf de Carintia, pe care l-a încoronat ca împărat, toate consacrările şi actele pontificale ale acestuia au fost declarate nule. Trupul papei Formosus a fost scos din mormânt şi aruncat în Tibru. Fapta aceasta a produs un val de indignare, populaţia s-a revoltat, luând prizonier pe papa Ştefan, care a murit sugrumat în închisoare în 897.
– În 14 februarie 1130, în decursul a numai câtorva ore, au fost aleşi doi papi: Inocenţiu al II-lea (1130-1143) şi Anaclet al II-lea (1130-1138), fiecare cu partizanii săi, fără să se poată stabili care dintre ei este îndreptăţit la scaunul pontifical. Disputa dintre cei doi a durat până în 1138, când a murit papa Anaclet. Rămas fără rival, Inocenţiu al II-lea a recurs la represalii împotriva ducelui normand Roger. Istoricii catolici au relatat pornirile războinice ale papei în acest fel: ,,Însuşi papa se puse în fruntea unei armate cu care porni împotriva lui Roger. În iunie 1139 porni atacul. Roger propuse tratative, care însă eşuară. La cartierul general al Papei s-a luat hotărârea de a ataca. Deznodământul a fost însă zdrobirea totală a trupelor papale’’. Papa a fost luat prizonier, iar la 24 septembrie 1143 a murit, fără să înţeleagă cuvintele Mântuitorului: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta’’ (Ioan 18, 36).
– Papa Ioan al XXIII-lea a stat pe scaunul pontifical în perioada 1410-1415. Despre el au scris istoricii catolici cuvinte dezonorante: ,,Noul papă era însă mai mult un războinic şi un politician decât un urmaş al Sfântului Petru. Era cunoscut ca om violent şi lacom de avere’’. Pontificatul său s-a suprapus, o perioadă, cu cele ale lui Grigore al XII-lea şi Benedict al XIII-lea, toţi trei fiind ca egali îndreptăţiţi! În cele din urmă catolicii l-au acuzat de ,,schismă şi erezie, ca având un trecut scandalos ca simoniac şi tergiversant al unirii’’ (August Frenzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1996, p. 272-275)). ,,Acest papă, Ioan al XXIII-lea, prin marile urgii pe care le-a făcut la Roma, l-a întrecut pe Nero, l-a întrecut pe Sardanapalo, pe sub rasa şi tiara sa papală… Deşi acesta a fost papă 4-5 ani, catolicii l-au şters din catalog. L-au şters şi nu apare nicăieri. Este o persoană istorică, a avut activitate şi a făcut ce a făcut, dar după aceea catolicii, pentru că au teoria ,,infailibilităţii’’, l-au şters’’ (Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani, 2010, p 182).
În 1958 a fost ales ca papă Patriarhul de Veneţia, Angelo Giuseppe Roncalli. Când a fost întrebat despre numele sub care vrea să domnească, ar fi răspuns că ia numele celui mai păcătos papă din istorie, Ioan al XXIII-lea. Aşa se explică faptul că doi papi diferiţi, poartă acelaşi nume.
– Papa Alexandru al VI-lea a stat pe tronul pontifical în perioada 1482-1503, după ce a fost cardinal şi vicecancelar al catolicilor, ridicat fiind în aceste funcţii de unchiul său, Calixt al III-lea. ,,Îndoielnice erau însă calităţile sale morale. Modul său de viaţă nu corespundea nicidecum înaltului său oficiu. În anii de după 1462 i s-au născut mai mulţi copii. De pe calea aceasta nu s-a abătut nici după 1468, când a fost hirotonit preot. Din raporturi adultere cu Vannozza de Cattaneis s-au născut Cesare, Juan, Joffre şi Lucrezia, de care s-a îngrijit şi după ce a devenit Papă… Pe planul interior al Bisericii, nepotismul şi uneltirile familiei Borgia s-au repercutat negativ asupra pontificatului său. Dezordinile din Curie au cauzat atacuri violente şi toţi pretindeau o reformă. Nici chiar un om ca Alexandru nu s-a putut sustrage cu totul acestei cereri. Uciderea fiului său preferat, Juan, şi prăbuşirea unui tavan din palatul Vatican în timpul unei furtuni, prăbuşire care era aproape să-l coste viaţa, l-au determinat pe Papă să se preocupe de problemele reformei Bisericii… Pontificatul său a fost o nenorocire pentru Biserică’’. Dacă doi istorici catolici, partizani fervenţi ai papalităţii, precum August Frenzen şi Remigius Baumer, au scris asemenea cuvinte, orice apreciere personală devine inutilă. Cu tact şi delicateţe au evitat să scrie lucruri încă şi mai îngrozitoare despre Alexandru al VI-lea, pe care le trecem şi noi sub tăcere.
Cugetând la toate implicaţiile ce decurg din ,,dogma’’ infailibilităţii papale, Sfântul Iustin Popovici (1894-1979) constata cu amărăciune: ,,Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice – au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia cea după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvânt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om. Şi aşa a fost timp de veacuri, până când, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atât de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-to-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobândit Zeus-ul.
Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papale – a omului – nu este altceva decât renaşterea păgânismului şi politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horrible dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întâi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii, ştiinţei eline… Şi toate acestea ce sunt? Păgânătate ridicată la rangul de dogmă. În felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene’’ (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p. 110-111).
Constatăm cu tristeţe, la 31 de ani de la trecerea la Domnul, câtă dreptate a avut acest Sfânt al Lui Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile