Prin anul 57 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint cea dintâi Epistolă în care, printre multele învăţături ziditoare şi mântuitoare, are şi această constatare tristă: ,,Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu’’ (I Corinteni 1, 18). Iată că oamenii sunt despărţiţi, ei înşişi se despart, în două categorii. Cei dintâi se duc pe calea pierzării, deci nu se vor mântui, din pricina faptului că socotesc cuvântul Crucii nebunie şi, prin urmare o resping şi o batjocoresc. Ceilalţi, care, dimpotrivă, cinstesc Sfânta Cruce, îşi lucrează, fiecare după puteri, mântuirea. Nu cumva să se înţeleagă că, într-adevăr, cuvântul crucii ar fi nebunie! Să nu fie! Nebuni sunt cei ce o socotesc astfel.
În anul 63 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris o nouă Epistolă episcopilor, diaconilor şi Sfinţilor din Filipi în care reia această preocupare a sa pentru a aşeza Sfânta Cruce la locul ce i se cuvine în viaţa Bisericii şi a fiecărui credincios: ,,Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti’’ (Filipeni 3, 18-19). Duşmanii Crucii lui Hristos sunt toţi sectarii şi necredincioşii. Textul acesta accentuează încă o dată faptul că aceştia se îndreaptă nu spre împărăţia lui Dumnezeu, ci spre pieire, fapt ce-l întristează profund pe Apostolul Domnului, până la lacrimi. Ne întristează, fireşte, şi pe noi, însă suntem reduşi la aceaşi stare de neputinţă în faţa încăpăţânării celor din afara Bisericii. Cum ar fi trebuit să scrie mai limpede desluşit Sfântul Apostol, pentru ca şi rău-credincioşii să creadă drept?
Că Sfânta Cruce este puterea lui Dumnezeu mărturiseşte Biserica lui Hristos în cântarea de la Taina Sfântului Maslu: ,,Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii ai înviat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii’’.
Socoteşte, cinstite cititorule, cât de mare este primejdia ca omul să aplece urechea spre învăţăturile pierzătoare ale vrăjmaşilor Crucii lui Hristos. Am socotit să-ţi scriu aceste învăţături în ziua acestei Sărbători a Bisericii noastre, care ne aminteşte de momentul istoric când Sfânta Cruce, pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost găsită şi înălţată de Patriarhul Ierusalimului.
Presbiter Iovița Vasile
Însemnare pentru această zi
Iar la masă se face mîngîiere fraților, cu untdelemn și cu vin, și cu alte mîncăruri din semințe. Iar de brînză și de ouă și de pește nicidecum nu îndrăznim a ne atinge, ori în ce zi se va întîmpla (Povață din Minei).
Trăirea credinței este cea mai convingătoare formă de apărare a ei
Suntem grăbiți să apărăm credința de prigoniri, de ideologii străine, de învățături rătăcitoare. Și bine facem! E un semn de sănătate duhovnicească să nu stăm nepăsători când adevărul este batjocorit, când Scriptura este răstălmăcită, când Hristos este prezentat altfel decât este El. Dar prea puțin vorbim despre o formă de atac mai periculoasă, pentru că este mult mai subtilă și, adesea, vine deghizată în râvnă: atacul din interior. Atacul venit din partea celor ce mărturisesc credința, dar o trădează prin felul în care o poartă. Este firesc să ne temem de cei care luptă împotriva credinței, dar poate ar trebui să ne temem mai mult de aceia care o compromit, în timp ce se consideră apărătorii ei. De predicatorii care predică fără frică, dar și fără curăție. De creștinii care apără doctrina, dar uită de caracter. De zelul care sfâșie, în loc să vindece. De adevărul rostit cu mânie și folosit ca bâtă. Nu ne lipsesc cuvintele, ci ne lipsește viața din Dumnezeu, ne lipsește dragostea pe care, cei mai mulți dintre noi nu o cunoaștem.
Evanghelia nu se apără cu slogane, ci cu mărturie vie. Nu dușmanii Evangheliei îi provoacă cele mai mari prejudicii, ci credincioșii care o afișează ca pe o insignă, dar nu o lasă să le pătrundă în inimă.
Când credința devine prilej de ceartă, de afirmare personală, de atacuri între frați – ea nu mai luminează, ci devine motiv de scandal. Oamenii din afară nu pricep finețea teologică. Nu urmăresc cât de bine construim noi argumentul verbal. Ei văd altceva: caracterul, tonul, atitudinea. Și, când acestea sunt lipsite de noblețea Duhului Sfânt, întreaga noastră apărare devine un zid fisurat.
Cea mai mare ofensă adusă adevărului este să-l rostești, în timp ce viața ta îl neagă. Și noi riscăm să devenim apărătorii unei credințe golite de Duh. Sau purtători de adevăr care au uitat adevărul iubirii celei adevărate.
Nu vom reabilita imaginea credinței prin campanii sau strategii, ci prin pocăință. Nu prin explicații, ci prin schimbare. Credința nu are nevoie de spectacol, ci de profunzime. Nu de discursuri strălucite, ci de vieți întregi, frânte prin pocăință, și apoi, înnoite prin Duhul Sfânt. Să ne întoarcem privirea spre noi. Să avem curajul să recunoaștem: nu lumea a făcut Evanghelia mai greu de primit, ci noi, când am purtat-o fără umilință.
Credința nu e, în primul rând, ceva ce trebuie apărat. Este ceva ce trebuie întâi trăit, cinstit, păstrat curat. Atâta vreme cât o vom trata ca pe o doctrină de apărat, dar nu ca pe o viață de urmat, vom continua să-i aducem daune, chiar în timp ce o predicăm. Sunt demne de lăudat eforturile de a proteja credința de influențe străine, dar mai de preț decât toate este să învățăm să o apărăm de noi înșine. Trăirea credinței este cea mai convingătoare formă de apărare a ei.
Recomand citirea cu atenție sporită „Războiul nevăzut”, de Sfântul Nicodim Aghioritul.
Doamne, miluiește.
Monica
Evanghelia nu se apără cu slogane, ci cu mărturie vie. Nu dușmanii Evangheliei îi provoacă cele mai mari prejudicii, ci credincioșii care o afișează ca pe o insignă, dar nu o lasă să le pătrundă în inimă.
Când credința devine prilej de ceartă, de afirmare personală, de atacuri între frați – ea nu mai luminează, ci devine motiv de scandal. Oamenii din afară nu pricep finețea teologică. Nu urmăresc cât de bine construim noi argumentul verbal. Ei văd altceva: caracterul, tonul, atitudinea. Și, când acestea sunt lipsite de noblețea Duhului Sfânt, întreaga noastră apărare devine un zid fisurat.
Cea mai mare ofensă adusă adevărului este să-l rostești, în timp ce viața ta îl neagă. Și noi riscăm să devenim apărătorii unei credințe golite de Duh. Sau purtători de adevăr care au uitat adevărul iubirii celei adevărate.
Nu vom reabilita imaginea credinței prin campanii sau strategii, ci prin pocăință. Nu prin explicații, ci prin schimbare. Credința nu are nevoie de spectacol, ci de profunzime. Nu de discursuri strălucite, ci de vieți întregi, frânte prin pocăință, și apoi, înnoite prin Duhul Sfânt. Să ne întoarcem privirea spre noi. Să avem curajul să recunoaștem: nu lumea a făcut Evanghelia mai greu de primit, ci noi, când am purtat-o fără umilință.
Credința nu e, în primul rând, ceva ce trebuie apărat. Este ceva ce trebuie întâi trăit, cinstit, păstrat curat. Atâta vreme cât o vom trata ca pe o doctrină de apărat, dar nu ca pe o viață de urmat, vom continua să-i aducem daune, chiar în timp ce o predicăm. Sunt demne de lăudat eforturile de a proteja credința de influențe străine, dar mai de preț decât toate este să învățăm să o apărăm de noi înșine. Trăirea credinței este cea mai convingătoare formă de apărare a ei.
Recomand citirea cu atenție sporită „Războiul nevăzut”, de Sfântul Nicodim Aghioritul.
Doamne, miluiește.
Monica
Mărturisirea Părintelui Mihai Gașpar împotriva ecumenismului, adresată Sinodului Bisericii Ortodoxe Române
Mă numesc Mihai Gașpar și sunt preot al Bisericii Ortodoxe Române din 12 august 2001, în ultimii 11 ani am ocupat postul de preot paroh al parohiei Arad Cartierul Verde, parohie nou înființată într-un cartier rezidențial din Arad. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în acești ani s-a primit prin donație și s-a intabulat un teren în vederea construirii unui lăcaș de cult — așezământ de care cartierul nu dispunea anterior — și astfel s-a construit o biserică în care se oficiază rânduielile liturgice. Astăzi biserica este finalizată și se lucrează la dotarea ei cu mobilier bisericesc.
Deși mă îngrădisem de erezia ecumenismului prin nepomenire în urmă cu câțiva ani, totuși nu găsisem linia de demarcație dintre tăcerea din iconomie și tăcerea culpabilă ca și accepțiune și complicitate la erezie. Dilema mea, sau poate lipsa mea de curaj, și-a găsit rezolvarea prin vizita arhiereasca ce s-a realizat în parohia mea de către Înaltpreasfințitul Timotei pentru constatarea stadiului lucrărilor la biserica nou construită de enoriași. La această conslujire am constatat, spre dezamăgirea mea, că în mod deliberat se încalcă si se interzice exercitarea cultului sfinților ce nu sunt agreați personal de arhiereu, în cazul de față Sfântul Paisie Aghioritul, hramul ales de parohia noastră pentru biserica nou construită. Acest fapt mi-a dovedit mie personal că orice tăcere este complicitate și, în cele din urmă, trădare a Bisericii al cărei Cap este Hristos!
Fac publică scrisoarea de mai jos, adresată Sfântului Sinod, cu doleanța mea de a se revizui atitudinea Bisericii noastre față de îndeplinirea poruncilor, a canoanelor și a învățăturilor patristice pe care le-am moștenit și pe care am jurat să le păstrăm neschimbate!
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Mă numesc Mihai Gașpar, sunt preot paroh în parohia Cartierul Verde, din protopopiatul Arad, din județul Arad și mă adresez membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a vă aduce la cunoștință tulburarea de conștiință a unui preot ortodox din România, provocată de starea în care se găsește Biserica noastră din pricina acceptării aproape fără rezervă a ecumenismului ca normalitate în viața bisericească ortodoxă, cu consecința foarte gravă a desființării adevărului eclesiologic de credință ortodoxă și a conștiinței dogmatice ortodoxe.
Se împlinesc anul viitor zece ani de când ierarhii a 10 dintre cele 14 Biserici Autocefale Ortodoxe au adoptat în Creta, în ceea ce deja se numește în cărțile de istorie bisericească „Sfântul și Marele Sinod”, documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (numit în continuare, pentru ușurarea exprimării, și documentul 6, pentru că a fost al șaselea document al sinodului), în care s-a recunoscut denumirea de „biserici și confesiuni” tuturor ereziilor desprinse din trupul Bisericii celei una a lui Hristos sau chiar din trupul ereziilor desprinse din trupul Bisericii celei una și s-a afirmat că ecumenismul este singura cale de comunicare a Bisericii celei una, Biserica Ortodoxă, cu aceste erezii, denumite, în spiritul teoriei papistașe a „bisericilor nedepline”, ca „biserici și confesiuni aflate mai aproape sau mai departe de Biserica Ortodoxă”.
Se împlinesc 10 ani de când cei ce au încercat să justifice deciziile din Creta au argumentat faptul că recunoașterea „denumirii istorice de biserici și confesiuni” a fost doar un act de politețe față de respectivele erezii, că ele nu sunt recunoscute „în mod ontologic” ca fiind biserici și confesiuni, fără a se ține seama de faptul că, recunoscând felul în care aceste culte se numesc pe sine însele, înseamnă de fapt o recunoaștere a motivului pentru care se numesc așa și nu altfel, iar acest motiv nu este altul decât că, în viziunea lor, ele se consideră „biserici și confesiuni”, uitându-se cuvântul Sfântului Chiril al Ierusalimului, care, în Cateheza a XVIII-a, spune: „Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”[1] (s.n.).
Între timp, în toate documentele oficiale ale Bisericii Ortodoxe referirea la aceste erezii se face folosindu-se expresia „biserici și confesiuni”, ceea ce ne arată că ele nu au fost recunoscute astfel doar din politețe, ci cu un termen tehnic în care li se recunoaște chiar statutul de „biserici” (chiar dacă, în duhul Declarației de la Toronto, invocat în art. 19 al documentului 6, nu „adevărate și în deplinul sens al cuvântului”), lucru care a fost considerat ca o mare greșeală de către mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfințitul Irineu, care, într-o carte din 2018, a afirmat: „La întrunirea din Creta termenul Biserică, ce a fost atribuit și celorlalți creștini, nu s-a folosit în sensul său dogmatic, ci s-a folosit impropriu în sensul de comunitate religioasă. Dar fiind vorba de documentele «Sfântului și Marelui Sinod» considerăm că trebuiau totuși să fie alcătuite cu mai multă atenție și responsabi-litate. Sintagma Biserici eterodoxe este o expresie contradictorie, confuză și neavenită… Așadar, conținutul documentului intitulat Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine este neclar și nu are perspective, fiind marcat de o ambiguitate care nu îi mulțumește nici pe ortodocși, nici pe «eterodocși»”[2], pentru ca în nota 2206 de la aceeași pagină a cărții, mitropolitul Olteniei să considere că „oricine își dă seama că va fi o problemă pentru cei care vor veni după noi, constatând că s-a folosit termenul Biserică pentru cei care nu au aceeași credință cu noi. Ei vor avea îndreptățirea justă să constate cu nemulțumire că acest apelativ s-a folosit mai înainte de către un «Sinod». De aceea, și pe bună dreptate, se pot ridica unele semne de întrebare împotriva acestui termen atribuit eterodocșilor, formulare considerată o mare greșeală pentru un text sinodal… Sintagma Biserici eterodoxe cuprinde două contradicții vizibile”[3] (s.n.).
Chiar dacă mitropolitul Irineu afirmă că documentul nu a folosit termenul în sensul „dogmatic”, ci „de comunitate religioasă”, această utilizare este o eroare, pentru că nu se poate disocia sensul dogmatic al denumirii de „Biserică” de alte întrebuințări ale sale, întrucât acest cuvânt înseamnă pur și simplu adunarea celor care cred drept în Hristos, adică Biserica Sa, și nu poate fi atribuit unor comunități religioase despre care credem că nu reprezintă Biserica cea una. Mitropolitul Irineu recunoaște că, prin această accepție, s-a făcut „o mare greșeală” în sinodul de la Creta, adică o erezie, deoarece în teologie o eroare făcută într-un sinod este o erezie, cea ce face ca acel sinod să fie invalidat ca unul neinspirat de Duhul Sfânt, ale cărui decizii sunt irelevante. Cu un limbaj la fel de diplomatic, același lucru l-a spus și Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei, care, în articolul 4 al Deciziei finale de receptare a sinodului din Creta, a afirmat că „Documentele din Creta trebuie să reflecte învățătura Bisericii Ortodoxe; ceea ce nu se întâmplă în cazul prezentului set de texte”[4] (s.n.). Dacă nu reflectă învățătura Bisericii Ortodoxe înseamnă că sunt eretice.
La această eroare, semnalată de către mitropolitul Olteniei, am putea să mai adăugăm decizii neortodoxe din celelalte documente ale sinodului: decizia de a se încălca canonul 72 V-VI care interzice căsătoriile mixte, lăsate de sinodul din Creta la latitudinea ierarhilor, decizie argumentată prin faptul că Biserica trebuie să țină cont de amestecul de oameni din societățile contemporane, argument profund neserios și irelevant, deoarece în epoca în care s-a dat canonul acest amestec era mult mai pregnant; decizia de a lăsa severitatea posturilor de peste an la latitudinea episcopului, motivată tot de dificultățile din anumite părți ale lumii, decizie ce spulberă practica unitară a Bisericii în materie de disciplină a postului; nerezolvarea problemei diasporei, în duhul canonului 8 de la sinodul I ecumenic, adevăratul „Mare și Sfânt Sinod al Bisericii”, care spune că într-o cetate nu pot exista mai mulți episcopi, ceea ce înseamnă că într-o țară nu pot exista mai multe Biserici Ortodoxe, iar acolo unde se întâmplă acest lucru, cum ar fi în diaspora occidentală sau în țări în care unele Biserici Ortodoxe intră peste alte Biserici perfect canonice, ca în Ucraina sau Republica Moldova, ar trebui ca să existe o unitate bisericească, nu neapărat pusă în slujba Patriarhiei Ecumenice, care vede măsura ca pe un prilej de a-și crea un teritoriu canonic inexistent în realitate; raportarea ambiguă față de știința contemporană și mai ales față de tehnologie, fără a se rezolva marile probleme etice ale abuzurilor pe care tehnologia le poate crea în viața ortodocșilor contemporani, la care se mai adaugă și acceptarea și promovarea cultului ecologist, inclusiv prin instituirea unei așa-zise zile de meditație ecologică exact în prima zi a anului bisericesc.
Cu toate acestea, în diverse documente bisericești, deciziile sinodului din Creta sunt citate ca temei al unor decizii sau al unor acțiuni, ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al participanților la el, este perfect valabil și este în rând cu sinoadele mari ale Bisericii, poate chiar cu cele ecumenice.
Faptul că la acest sinod s-a comis o mare greșeală ar fi trebuit să ducă la renunțarea la el sau măcar să se încerce o reparare a lui. În schimb, Patriarhia Română, în data de 26 octombrie 2016, a dat o decizie în care „a luat notă de hotărârile sinodului”, adică le-a acceptat, așa cum de altfel îi și impunea art. 13 din Regulamentului sinodului, menționând că toate neclaritățile și aspectele lăsate nerezolvate pot fi „nuanțate și explicitate” de vreun eventual sinod viitor, aspect cu desăvârșire ieșit din comun și din practica de până acum a Bisericii. Mai mult decât atât, urmând art. 22 din documentul despre relațiile Ortodoxiei cu „ansamblul lumii creștine”, Patriarhia nu a admis niciun fel de contestare de către pleroma Bisericii a acestor decizii, în comunicatul din 16 decembrie 2016 fiind direct amenințați toți cei care îndrăzneau să mai pună în discuție deciziile din Creta, o practică contrară receptării ortodoxe a unor texte sinodale, condiție absolut obligatorie a validării deciziilor unui sinod ortodox, care a produs o amuțire a oricărei voci care ar fi avut ceva de spus pe această temă în Biserică, nelăsând deschisă decât aplicarea singurei forme canonice de protest față de un sinod eretic abuziv impus conștiinței bisericești: întreruperea pomenirii ierarhilor care și-au însușit documentele din Creta, în cazul Bisericii noastre, a tuturor ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, de vreme ce nu există niciunul care să fi protestat sau refuzat să semneze acele documente, fie în Creta, în iunie, fie în București, în octombrie 2016.
În lucrarea sa mai sus citată, mitropolitul Olteniei recunoaște că generațiile viitoare vor fi îndreptățite să fie nemulțumite de modul în care ereticii au fost numiți „biserici și confesiuni”, dar nu explică de ce nu ar avea dreptul să fie nemulțumite generațiile actuale, adică noi, credincioșii trăitori în această epocă. Mai mult, urmând liniei generale, impuse de art. 22 din documentul 6 din Creta, mitropolitul este de opinie că toți cei ce au protestat din generația aceasta contra sinodului din Creta sunt „schismatici”, deși ei nu au făcut decât ceea ce le permit sfintele canoanele să facă: să întrerupă comuniunea cu un episcop care a propovăduit în public o „mare greșeală” teologică, ca să îl citez pe înaltpreasfinția sa, adică o erezie.
Cei care au promovat sinodul din Creta în România după terminarea acestuia au pus un accent exagerat pe faptul că „la Creta s-a propovăduit că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, de ca și când această afirmație, existentă în Crezul ortodox din 381 d.Hr. ar fi fost făcută într-o ședință CMB, în vreo adunare generală a organizației, unde nu avem știință să se fi consemnat acest lucru vreodată, și nu în fața celor care mărturisesc acest lucru în fiecare Liturghie.
Cei care fac această apologie a mărturisirii celor patru însușiri ale Bisericii la Creta uită că la Porto Alegre, în 2006, Adunarea Generală a CMB a spus ea însăși: „Mărturisim una, sfânta, soborniceasca și apostolească Biserică, așa cum este exprimată în Crezul Niceo-Constantinopolitan (381)”[5], după care documentul explică faptul că Biserica este una, dar „este chemată să își exprime unitatea într-o bogată diversitate”, este apostolică, pentru că există o singură învățătură apostolică, dar „pot exista în mod legitim diferite formulări ale credinței Bisericii”; este sfântă, pentru că Dumnezeu a creat „un templu sfânt” al tuturor celor ce trăiesc, în diversitate, evanghelia Lui.
Afirmația corectă potrivit căreia Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească este anulată, sau cel puțin relativizată, de chiar documentul 6 al sinodului prin aprobarea premisei din Declarația de la Toronto, care postulează că în cadrul CMB nicio „biserică” membră nu este obligată să le recunoască pe celelalte ca fiind Biserici în adevăratul sens al cuvântului (art. 19 din documentul 6) și nici că nicio Biserică nu este obligată să își schimbe propria eclesiologie după accederea în Consiliu (același articol). Prin ratificarea acestor premise din Declarație ca „de o importanță capitală pentru participarea ortodoxă la CMB” autorii și semnatarii documentului de la Creta și-ar fi dorit să arate că Biserica Ortodoxă este imunizată de orice influență a celorlalte membre asupra eclesiologiei sale, însă, în realitate, din ignoranță sau viclenie, au admis efectul pervers al acestei premise, anume că nicio participantă la CMB nu este obligată, la rândul său, să recunoască Biserica Ortodoxă ca fiind Biserică în adevăratul sens al cuvântului, nici că nu trebuie să își modifice eclesiologia niciuna dintre ele, pentru a face loc ideii că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească[6]. Un asemenea nivel de trădare a propriei eclesiologii, a propriei identități bisericești este fără precedent! La ce a folosit afirmarea din primul paragraf al documentului că Biserica Ortodoxă e adevărata Biserică, dacă se recunoaște dreptul tuturor celorlalte participante la CMB de a nu considera Biserica Ortodoxă ca Biserică în sensul deplin al cuvântului, adică una, sfântă, sobornicească și apostolească?
Și încă o întrebare esențială: dacă niciuna dintre participantele la CMB nu are obligația să își modifice propria eclesiologie, care este scopul participării ortodoxe la CMB? Ni se spune că participăm la CMB pentru a aduce mărturia noastră înaintea ereticilor, cu scopul clar de a-i convinge să își modifice propria eclesiologie și să revină la eclesiologia ortodoxă, adică cu scopul de a-i readuce la Hristos. Dar dacă sinodul din Creta a ratificat premisa Declarației de la Toronto prin care se recunoaște că nicio Biserică nu are obligația să își modifice eclesiologia, adică poate rămâne eretică în continuare, care este scopul nostru în acest organism? O analiză realistă a „contribuției ortodoxe” la revenirea la dreapta credință a ereticilor din CMB o face Declaraţia de la Tesalonic, din 1998, în care se spune: „După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate[7] în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice”[8] (s.n.)
Apărătorii ecumenismului spun că scopul este „mărturia dragostei”, „dialogul iubirii”. Iubirismul panerezist este considerat motorul participării noastre la CMB, în condiții atât de umilitoare și de periculoase. Însă este oare iubire în această amestecare a adevărului cu erezia? Poate exista iubire fără de adevăr? Poate exista o dovadă mai mare a urii față de aproapele tău decât aceea de a nu îi spune că greșește și a-l lăsa să persevereze în eroarea sa, cu efecte catastrofale pentru sufletul său?
Tocmai pentru că a-l abandona pe cel aflat în erezie este o dovadă maximă a urii față de el, putem afirma fără nicio greșeală că permanența noastră în cadrul mișcării CMB în condițiile descrise de către Declarația de la Toronto, ratificată în documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, recunoașterea acestor comunități eretice ca „biserici și comunități”, indiferent ce încărcătură dăm termenilor, prezența în lăcașele lor de rugăciune în pretinsa „săptămână de rugăciune pentru unitatea creștină”, chiar și sub formula iezuită a simplei asistențe, și nu a slujirii directe, „în veșminte liturgice”, de ca și când intrând într-un lăcaș de rugăciune nu te-ai duce să asiști la ce se întâmplă acolo, ci ai face tranzacții bursiere, sunt toate probe indubitabile ale amăgirii de către participanții ortodocși a acestor suflete eretice, deja amăgite de conducătorii comunităților lor și abandonarea lor la iad, știut fiind că, indiferent ce spun documentele CMB și ierarhii participanți la aceste dialoguri, în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire! Punctum! Impresia falsă care li se creează acestor oameni că se pot mântui și în comunitățile lor, deoarece și acolo există har și mântuire, pentru că, iată, vin și ortodocșii să se roage cu ei, este cea mai periculoasă otravă care se poate strecura în sufletele lor, pentru care vor răspunde înaintea lui Dumnezeu cei care practică aceste dialoguri ecumeniste. Toate canoanele Bisericii care pedepsesc rugăciunea împreună cu ereticii, în orice fel, de la intrarea în lăcașurile lor până la comuniunea euharistică cu ei, au o singură rațiune: nevalidarea acestor comunități eretice ca parte a Bisericii, pentru a nu-i sminti pe dreptcredincioși și a nu-i păcăli pe eretici că sunt și ei pe calea mântuirii!
Nicăieri în documentul 6 nu există nicio afirmare a faptului că în afara Bisericii nu există mântuire! (În mod normal nici nu ar trebui să fie necesar să spunem „în afara Bisericii Ortodoxe”, deoarece nu mai există și altă Biserică decât cea ortodoxă, dar această întărire a caracterului ortodox al Bisericii devine obligatorie, în contextul în care ierarhii ortodocși înșiși vorbesc de „biserici” și confesiuni.) Nicăieri o afirmare a faptului că în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista Biserică. Dimpotrivă, dacă citim primele șase articole ale documentului 6, ne aflăm în plină schemă a „teoriei bisericilor nedepline”, concepută de protestantul reformat Jean Calvin, în cadrul teoriei sale despre „rămășițele Bisericii”, adoptată și rafinată, în variantă papistașă, de către Conciliul II Vatican și împrumutată și implementată în sinodul din Creta, în varianta adaptată pentru Ortodoxie, de către defunctul mitropolit Zizioulas. Astfel, ni se spune că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească, că ea este în centrul efortului de refacere a „unității creștine”, că refacerea unității este un comandament trasat chiar de sinoadele ecumenice, fără a se preciza că nu e vorba de o unitate între Ortodoxie și erezie, ci doar între Bisericile Ortodoxe, că unitatea Bisericii nu poate fi tulburată, o formulă dubioasă în care pare că se vorbește despre „Biserica Crezurilor” din Declarația de la Toronto, iar nu despre Biserica Ortodoxă, pentru că dacă s-ar referi la unitatea Bisericii Ortodoxe, ar deveni inutil efortul de „refacere a unității creștine”, de vreme ce unitatea Bisericii Ortodoxe îi cuprinde deja pe toți cei ce sunt creștini reali, că Biserica Ortodoxă recunoaște biserici și confesiuni în afara sa, dar nu este în comuniune cu ele, ci are relații care „trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică”. Cum să se facă clarificare cât mai repede și obiectiv posibil a eclesiologiei lor, când peste 13 paragrafe se ratifică premisa din Declarație că nicio „biserică” participantă la CMB nu este obligată să își modifice eclesiologia? Este aceasta o contradicție în termeni sau doar un limbaj duplicitar menit să îi amețească pe naivi, dar și să le creeze ereticilor impresia că Biserica Ortodoxă e alături de ei, deci există mântuire pentru toți acolo unde se află, exact așa cum susține de fapt adunarea de la Porto Alegre, unde s-a spus că toate tradițiile, fie ortodoxe sau eretice, sunt parte a bogăției teologice a Bisericii una: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt de exemplu tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accesul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”[9]. Unde este scris undeva în textele sinodului din Creta că în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire, afirmație fără de care ierarhii și teologii ortodocși îi condamnă la iad pe toți cei din afara Bisericii? Și atunci, ce se mai alege din „dialogul iubirii” sau din „manifestarea dragostei”?
Aceeași ură o manifestă conducătorii Bisericii noastre, de data aceasta conștientă și nedisimulată, și față de membrii Bisericii Ortodoxe Române care iau atitudine, cum aș fi eu, de exemplu, contra acestui traseu foarte periculos, la capătul căruia nu ne așteaptă decât pierderea propriei conștiințe bisericești. Nu putem să nu observăm că, în timp ce ierarhia noastră își manifestă pe toate căile posibile iubirea față de eretici și dorința nestrămutată de a „reface unitatea creștină”, membrii Bisericii sunt abandonați cu totul curentelor de gândire satanistă din societatea contemporană. Ierarhia nu se mai implică în probleme sociale și etice care pun probleme de conștiință gravă poporului binecredincios, nu mai trasează o conduită socială și personală inspirată din viața Bisericii noastre dintotdeauna. Abandonați complet, tinerii au ajuns să trăiască păgân, după modelul minții satanizate a societății, să nesocotească virtuțile, să nesocotească decența, să nesocotească Taina Căsătoriei, pe care au înlocuit-o cu conviețuirea depravată, să nesocotească viața de veci, să își pecetluiască trupurile cu toate expresiile idolatre contra cărora Biserica a luptat în primele veacuri cu prețul vieții a milioane de martiri. Nu doar tinerii, ci și părinții lor au fost abandonați în goana ierarhiei după „frații creștini”. Așa se face că majoritatea ortodocșilor români contemporani trăiesc în mod păgân, după regulile (i)morale ale societății, practicând o Ortodoxie folclorică în locul uneia dogmatice și canonice. Cu cât este mai aprinsă dragostea ierarhilor pentru eretici, cu atât este mai mare nepăsarea față de cei din interiorul zidurilor Bisericii. Sub presiunea discursului satanist al mass-media și al altor factori de influență, care trasează tot felul de idealuri demonice și hedoniste ortodoxului român contemporan, în contraponderea cărora vocea Bisericii, prin ierarhii săi, nu mai pune valorile ortodoxe perene, celor mai mulți membri ai Bisericii nu le mai pasă de mântuire, puțini mai cred că există viață după moarte, ceea ce marchează un eșec al trezirii conștiinței acestui popor, pentru că scopul Bisericii acesta rămâne: de a trezi conștiințele și ale călăuzi pe calea care duce spre Împărăția lui Dumnezeu! Această stare gravissimă de fapt a fost exprimată cel mai plastic în urmă cu aproape un veac de către Sfântul Paisie Aghioritul, care descria astfel situația similară din Biserica Greciei: „Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe¬lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro¬fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa-triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe¬meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise¬rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă”[10]. În aceeași situație se află toți ierarhii care o părăsesc pe Maica noastră Biserica Ortodoxă de dragul unei „femei moderne” numite „biserica papistașă”, „mișcarea ecumenică” etc.
Iar când copiii orfani ai Maicii noastre Biserica îi roagă pe ierarhi, părinții lor, să se întoarcă către Maica lor, răspunsul este urgisirea acestor copii, cum s-a întâmplat cu toți preoții ortodocși care, de zece ani încoace, au îndrăznit să ridice vocea neînfricat și să spună că atât timp cât părinții lor, ierarhii, au o altă iubită decât Maica Biserica, ei nu vor să aibă comuniune cu ei. Așa se face că, în zilele noastre, trebuie să spunem cu durere că Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică Ortodoxă în care persecutarea preoților și credincioșilor care au mărturisit prin întreruperea pomenirii contra ecumenismului se face în mod generalizat și sălbatic. De la denigrarea în fața întregii plerome, rămase inertă, ca schismatici, și de la fantezii aspiraționale de genul „ați ieșit din Biserică!”, până la alungarea din parohii, caterisiri abuzive și chiar intentarea de procese penale, puținii preoți români care au avut îndrăzneala să înfrunte consemnul tăcerii vinovate al celor căzuți, sprijiniți și prost sfătuiți de cei lași, au fost și sunt supuși unui supliciu, deși canonul 15 I-II interzice episcopului să persecute pe preotul care nu îl mai pomenește la slujbe din pricina unei erezii pe care el a propovăduit-o cu capul descoperit. Erezia, așa cum am arătat, a fost recunoscută, chiar dacă sub altă denumire, chiar de un participant din sinodul nostru la sinodul din Creta, așa cum am arătat mai sus, iar faptul că ea este publică nu cred că mai trebuie discutat, așa cum nu mai încape vorbă că orice învățătură care este antiortodoxă este condamnată de către Sfinții Părinți sau de sinoadele Bisericii, după modelul din epocile marilor erezii, unde ni se spune că atunci când eretici care se făceau începători de erezie propovăduiau cu capul descoperit erezia lor, chiar dacă aceea era una nouă, cum a fost nestorianismul, preoții întrerupeau comuniunea cu astfel de eretici imediat[11], nu după condamnarea ereticului respectiv, deoarece canonul 15 I-II edictează că preotul are voie să întrerupă comuniunea cu episcopul pentru erezie înainte de cercetarea sinodală a episcopului, pentru că, după aceea, dacă episcopul e găsit vinovat, preotul este obligat să întrerupă legătura cu episcopul eretic condamnat.
Toate aceste aspecte au fost ignorate de către slujbașii ierarhilor, care au mizat pe puterea discreționară, pe colaborarea cu statul masonic și, mai ales, pe tăcerea vinovată a poporului ortodox și au călcat în picioare viața, cariera și reputația singurilor preoți care au apărat dreapta credință împotriva unei erezii care macină Biserica de o sută de ani și are rădăcini de peste cinci secole în care, sub influența factorilor politici, perioadele în care s-a afirmat Ortodoxia fără compromis au alterat cu cele în care s-au afirmat idei care nu sunt tocmai ortodoxe, din acestea din urmă creându-se bagajul de „dovezi patristice” ale celor care argumentează în favoarea ecumenismului, care au căutat prin toate cotloanele întunecoase ale istoriei ortodoxe din ultimele secole, în care Biserica a trebuit să supraviețuiască unor dușmani ireductibili: turcocrația, papistășia, protestantismul, masonismul etc., pentru a-și găsi argumente ale trădării lor.
Conștient de faptul că lucrarea de mărturisire începută în 2016 este una absolut necesară, că este pentru prima dată în peste jumătate de mileniu când Ortodoxia ca unică cale de mântuire este afirmată cu tărie, cu claritate și fără compromis, îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea de a mă adăuga puținelor voci care au curajul să rostească adevărul fără nicio frică de consecințe, anume că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire!
Acestei mărturii publice vă invit și pe Preafericirea Voastră, pe Înaltpreasfințiile Voastre și pe Preasfințiile Voastre, distinși membri ai Sinodului Bisericii noastre, pentru a vindeca rănile produse în acești ani în sufletele credincioșilor ortodocși și în trupurile comunităților noastre, unde, prin manipulare și ură, s-a creat o dezbinare inexistentă nici în timpul prigoanei comuniste, unde adevărul a fost distorsionat complet de dragul apărării celor care au greșit la Creta și care sunt scoși în fața pleromei ca… victime ale celor care încearcă să îi ajute să îndrepte greșeala fatală de acolo. Cei care au creat schisma, prin introducerea în Biserică a unor idei eretice, îi acuză de schismă pe cei ce luptă pentru limitarea răspândirii la întreaga Biserică a acestor idei distrugătoare!
Vă rog, cu toată dragostea și smerenia, să puneți capăt, cu puterea care Vă stă la îndemână, escamotării adevărului despre ecumenism și despre sinodul din Creta și să rostiți adevărul, plasându-vă din nou în slujba Adevărului Care v-a înălțat la înalta treaptă de ierarhi ai Bisericii. Astfel făcând, Dumnezeu Vă va da curajul să recunoașteți că deciziile luate la Creta nu au fost o lecție de teologie oferită de participanții din Biserica Română, cum s-a afirmat pe toate canalele presei aservite, imediat după revenirea de la Colimbari, ci o regretabilă eroare, pentru că nu contează cât de geniale au fost intervențiile ierarhilor români acolo, ci doar forma documentelor finale semnate. Înțelegând acest lucru, nu este târziu încă să vă lepădați de acele semnături, să renunțați la acele documente, pentru că ele nu pot fi nuanțate, explicitate și nici revizuite, fiind greșite de la un capăt la altul, pentru care trebuie abandonate complet.
Pășind pe calea recunoașterii adevărului, care Vă va face liberi, veți observa că în România nu există nicio mișcare schismatică a nepomenitorilor, cum minte presa aservită, ci o grupare de creștini ortodocși treji, care nu se războiesc cu Arhieriile Voastre, ci cu erezia căreia i-ați căzut pradă, că acești creștini, din toate straturile societății și cu vastă pregătire profesională și chiar teologică, nu constituie o turmă de imbecili puși în slujba puterilor străine, mai ales rusești, cum au acreditat tot felul de „vectori de influență”, într-un stil securistoid vrednic cel mult de discursul vulgar politic, ci oameni care nu își doresc altceva decât să se întoarcă la rânduiala vieții lor creștine de dinainte de 2016 și la ascultarea de Arhieriile Voastre și de preoții lor parohi, imediat ce veți fi reintrat, la rându-Vă, în ascultarea lui Hristos, din care ați ieșit în 2016.
Alături de acești oameni și de restul Bisericii noastre, conștientizând că participarea la mișcarea ecumenică nu va îndeplini niciodată obiectivul misionar al Bisericii noastre, de propovăduire a adevărului la toată lumea, veți putea pune capăt prezenței Bisericii noastre în această organizație de tip masonic protestant, CMB, cum au făcut alte Biserici, ca cea bulgară sau georgiană, revenind la misiologia clasică a Bisericii noastre, aceea a discuției de la om la om, a pescuirii sufletelor unul câte unul, când Dumnezeu va îngădui, strategie prin care femeile și bărbații români din diasporă au reușit să pescuiască mai multe suflete din oceanul de erezie occidental și să le aducă în sânul Bisericii decât vor reuși mii de ani de „dialog ecumenic”, și ar fi făcut mai mult, dacă principala piedică în calea adevăratei lor mărturii nu ar fi fost zădărnicită de ecumenismul preoților pe care Patriarhia i-a trimis în acele locuri.
Îmi închei această scrisoare, plină de suferință, de dragoste și durere pentru soarta Bisericii noastre, cu speranța că Arhieriile Voastre veți face ceea ce este bine pentru Biserica noastră pentru a pune capăt acestei înșelări masive care este ecumenismul, a închide rana care supurează în sânul Bisericii noastre de aproape un deceniu și a reinstaura domnia dreptei credințe în Biserica Ortodoxă Română.
Iertați îndrăzneala neînsemnatului slujitor al lui Hristos, preotul Mihai.
Cu deosebită considerație,
Preot Mihai Gașpar
Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Deși mă îngrădisem de erezia ecumenismului prin nepomenire în urmă cu câțiva ani, totuși nu găsisem linia de demarcație dintre tăcerea din iconomie și tăcerea culpabilă ca și accepțiune și complicitate la erezie. Dilema mea, sau poate lipsa mea de curaj, și-a găsit rezolvarea prin vizita arhiereasca ce s-a realizat în parohia mea de către Înaltpreasfințitul Timotei pentru constatarea stadiului lucrărilor la biserica nou construită de enoriași. La această conslujire am constatat, spre dezamăgirea mea, că în mod deliberat se încalcă si se interzice exercitarea cultului sfinților ce nu sunt agreați personal de arhiereu, în cazul de față Sfântul Paisie Aghioritul, hramul ales de parohia noastră pentru biserica nou construită. Acest fapt mi-a dovedit mie personal că orice tăcere este complicitate și, în cele din urmă, trădare a Bisericii al cărei Cap este Hristos!
Fac publică scrisoarea de mai jos, adresată Sfântului Sinod, cu doleanța mea de a se revizui atitudinea Bisericii noastre față de îndeplinirea poruncilor, a canoanelor și a învățăturilor patristice pe care le-am moștenit și pe care am jurat să le păstrăm neschimbate!
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Mă numesc Mihai Gașpar, sunt preot paroh în parohia Cartierul Verde, din protopopiatul Arad, din județul Arad și mă adresez membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a vă aduce la cunoștință tulburarea de conștiință a unui preot ortodox din România, provocată de starea în care se găsește Biserica noastră din pricina acceptării aproape fără rezervă a ecumenismului ca normalitate în viața bisericească ortodoxă, cu consecința foarte gravă a desființării adevărului eclesiologic de credință ortodoxă și a conștiinței dogmatice ortodoxe.
Se împlinesc anul viitor zece ani de când ierarhii a 10 dintre cele 14 Biserici Autocefale Ortodoxe au adoptat în Creta, în ceea ce deja se numește în cărțile de istorie bisericească „Sfântul și Marele Sinod”, documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine (numit în continuare, pentru ușurarea exprimării, și documentul 6, pentru că a fost al șaselea document al sinodului), în care s-a recunoscut denumirea de „biserici și confesiuni” tuturor ereziilor desprinse din trupul Bisericii celei una a lui Hristos sau chiar din trupul ereziilor desprinse din trupul Bisericii celei una și s-a afirmat că ecumenismul este singura cale de comunicare a Bisericii celei una, Biserica Ortodoxă, cu aceste erezii, denumite, în spiritul teoriei papistașe a „bisericilor nedepline”, ca „biserici și confesiuni aflate mai aproape sau mai departe de Biserica Ortodoxă”.
Se împlinesc 10 ani de când cei ce au încercat să justifice deciziile din Creta au argumentat faptul că recunoașterea „denumirii istorice de biserici și confesiuni” a fost doar un act de politețe față de respectivele erezii, că ele nu sunt recunoscute „în mod ontologic” ca fiind biserici și confesiuni, fără a se ține seama de faptul că, recunoscând felul în care aceste culte se numesc pe sine însele, înseamnă de fapt o recunoaștere a motivului pentru care se numesc așa și nu altfel, iar acest motiv nu este altul decât că, în viziunea lor, ele se consideră „biserici și confesiuni”, uitându-se cuvântul Sfântului Chiril al Ierusalimului, care, în Cateheza a XVIII-a, spune: „Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”[1] (s.n.).
Între timp, în toate documentele oficiale ale Bisericii Ortodoxe referirea la aceste erezii se face folosindu-se expresia „biserici și confesiuni”, ceea ce ne arată că ele nu au fost recunoscute astfel doar din politețe, ci cu un termen tehnic în care li se recunoaște chiar statutul de „biserici” (chiar dacă, în duhul Declarației de la Toronto, invocat în art. 19 al documentului 6, nu „adevărate și în deplinul sens al cuvântului”), lucru care a fost considerat ca o mare greșeală de către mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfințitul Irineu, care, într-o carte din 2018, a afirmat: „La întrunirea din Creta termenul Biserică, ce a fost atribuit și celorlalți creștini, nu s-a folosit în sensul său dogmatic, ci s-a folosit impropriu în sensul de comunitate religioasă. Dar fiind vorba de documentele «Sfântului și Marelui Sinod» considerăm că trebuiau totuși să fie alcătuite cu mai multă atenție și responsabi-litate. Sintagma Biserici eterodoxe este o expresie contradictorie, confuză și neavenită… Așadar, conținutul documentului intitulat Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine este neclar și nu are perspective, fiind marcat de o ambiguitate care nu îi mulțumește nici pe ortodocși, nici pe «eterodocși»”[2], pentru ca în nota 2206 de la aceeași pagină a cărții, mitropolitul Olteniei să considere că „oricine își dă seama că va fi o problemă pentru cei care vor veni după noi, constatând că s-a folosit termenul Biserică pentru cei care nu au aceeași credință cu noi. Ei vor avea îndreptățirea justă să constate cu nemulțumire că acest apelativ s-a folosit mai înainte de către un «Sinod». De aceea, și pe bună dreptate, se pot ridica unele semne de întrebare împotriva acestui termen atribuit eterodocșilor, formulare considerată o mare greșeală pentru un text sinodal… Sintagma Biserici eterodoxe cuprinde două contradicții vizibile”[3] (s.n.).
Chiar dacă mitropolitul Irineu afirmă că documentul nu a folosit termenul în sensul „dogmatic”, ci „de comunitate religioasă”, această utilizare este o eroare, pentru că nu se poate disocia sensul dogmatic al denumirii de „Biserică” de alte întrebuințări ale sale, întrucât acest cuvânt înseamnă pur și simplu adunarea celor care cred drept în Hristos, adică Biserica Sa, și nu poate fi atribuit unor comunități religioase despre care credem că nu reprezintă Biserica cea una. Mitropolitul Irineu recunoaște că, prin această accepție, s-a făcut „o mare greșeală” în sinodul de la Creta, adică o erezie, deoarece în teologie o eroare făcută într-un sinod este o erezie, cea ce face ca acel sinod să fie invalidat ca unul neinspirat de Duhul Sfânt, ale cărui decizii sunt irelevante. Cu un limbaj la fel de diplomatic, același lucru l-a spus și Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei, care, în articolul 4 al Deciziei finale de receptare a sinodului din Creta, a afirmat că „Documentele din Creta trebuie să reflecte învățătura Bisericii Ortodoxe; ceea ce nu se întâmplă în cazul prezentului set de texte”[4] (s.n.). Dacă nu reflectă învățătura Bisericii Ortodoxe înseamnă că sunt eretice.
La această eroare, semnalată de către mitropolitul Olteniei, am putea să mai adăugăm decizii neortodoxe din celelalte documente ale sinodului: decizia de a se încălca canonul 72 V-VI care interzice căsătoriile mixte, lăsate de sinodul din Creta la latitudinea ierarhilor, decizie argumentată prin faptul că Biserica trebuie să țină cont de amestecul de oameni din societățile contemporane, argument profund neserios și irelevant, deoarece în epoca în care s-a dat canonul acest amestec era mult mai pregnant; decizia de a lăsa severitatea posturilor de peste an la latitudinea episcopului, motivată tot de dificultățile din anumite părți ale lumii, decizie ce spulberă practica unitară a Bisericii în materie de disciplină a postului; nerezolvarea problemei diasporei, în duhul canonului 8 de la sinodul I ecumenic, adevăratul „Mare și Sfânt Sinod al Bisericii”, care spune că într-o cetate nu pot exista mai mulți episcopi, ceea ce înseamnă că într-o țară nu pot exista mai multe Biserici Ortodoxe, iar acolo unde se întâmplă acest lucru, cum ar fi în diaspora occidentală sau în țări în care unele Biserici Ortodoxe intră peste alte Biserici perfect canonice, ca în Ucraina sau Republica Moldova, ar trebui ca să existe o unitate bisericească, nu neapărat pusă în slujba Patriarhiei Ecumenice, care vede măsura ca pe un prilej de a-și crea un teritoriu canonic inexistent în realitate; raportarea ambiguă față de știința contemporană și mai ales față de tehnologie, fără a se rezolva marile probleme etice ale abuzurilor pe care tehnologia le poate crea în viața ortodocșilor contemporani, la care se mai adaugă și acceptarea și promovarea cultului ecologist, inclusiv prin instituirea unei așa-zise zile de meditație ecologică exact în prima zi a anului bisericesc.
Cu toate acestea, în diverse documente bisericești, deciziile sinodului din Creta sunt citate ca temei al unor decizii sau al unor acțiuni, ceea ce înseamnă că, din punctul de vedere al participanților la el, este perfect valabil și este în rând cu sinoadele mari ale Bisericii, poate chiar cu cele ecumenice.
Faptul că la acest sinod s-a comis o mare greșeală ar fi trebuit să ducă la renunțarea la el sau măcar să se încerce o reparare a lui. În schimb, Patriarhia Română, în data de 26 octombrie 2016, a dat o decizie în care „a luat notă de hotărârile sinodului”, adică le-a acceptat, așa cum de altfel îi și impunea art. 13 din Regulamentului sinodului, menționând că toate neclaritățile și aspectele lăsate nerezolvate pot fi „nuanțate și explicitate” de vreun eventual sinod viitor, aspect cu desăvârșire ieșit din comun și din practica de până acum a Bisericii. Mai mult decât atât, urmând art. 22 din documentul despre relațiile Ortodoxiei cu „ansamblul lumii creștine”, Patriarhia nu a admis niciun fel de contestare de către pleroma Bisericii a acestor decizii, în comunicatul din 16 decembrie 2016 fiind direct amenințați toți cei care îndrăzneau să mai pună în discuție deciziile din Creta, o practică contrară receptării ortodoxe a unor texte sinodale, condiție absolut obligatorie a validării deciziilor unui sinod ortodox, care a produs o amuțire a oricărei voci care ar fi avut ceva de spus pe această temă în Biserică, nelăsând deschisă decât aplicarea singurei forme canonice de protest față de un sinod eretic abuziv impus conștiinței bisericești: întreruperea pomenirii ierarhilor care și-au însușit documentele din Creta, în cazul Bisericii noastre, a tuturor ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, de vreme ce nu există niciunul care să fi protestat sau refuzat să semneze acele documente, fie în Creta, în iunie, fie în București, în octombrie 2016.
În lucrarea sa mai sus citată, mitropolitul Olteniei recunoaște că generațiile viitoare vor fi îndreptățite să fie nemulțumite de modul în care ereticii au fost numiți „biserici și confesiuni”, dar nu explică de ce nu ar avea dreptul să fie nemulțumite generațiile actuale, adică noi, credincioșii trăitori în această epocă. Mai mult, urmând liniei generale, impuse de art. 22 din documentul 6 din Creta, mitropolitul este de opinie că toți cei ce au protestat din generația aceasta contra sinodului din Creta sunt „schismatici”, deși ei nu au făcut decât ceea ce le permit sfintele canoanele să facă: să întrerupă comuniunea cu un episcop care a propovăduit în public o „mare greșeală” teologică, ca să îl citez pe înaltpreasfinția sa, adică o erezie.
Cei care au promovat sinodul din Creta în România după terminarea acestuia au pus un accent exagerat pe faptul că „la Creta s-a propovăduit că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, de ca și când această afirmație, existentă în Crezul ortodox din 381 d.Hr. ar fi fost făcută într-o ședință CMB, în vreo adunare generală a organizației, unde nu avem știință să se fi consemnat acest lucru vreodată, și nu în fața celor care mărturisesc acest lucru în fiecare Liturghie.
Cei care fac această apologie a mărturisirii celor patru însușiri ale Bisericii la Creta uită că la Porto Alegre, în 2006, Adunarea Generală a CMB a spus ea însăși: „Mărturisim una, sfânta, soborniceasca și apostolească Biserică, așa cum este exprimată în Crezul Niceo-Constantinopolitan (381)”[5], după care documentul explică faptul că Biserica este una, dar „este chemată să își exprime unitatea într-o bogată diversitate”, este apostolică, pentru că există o singură învățătură apostolică, dar „pot exista în mod legitim diferite formulări ale credinței Bisericii”; este sfântă, pentru că Dumnezeu a creat „un templu sfânt” al tuturor celor ce trăiesc, în diversitate, evanghelia Lui.
Afirmația corectă potrivit căreia Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească este anulată, sau cel puțin relativizată, de chiar documentul 6 al sinodului prin aprobarea premisei din Declarația de la Toronto, care postulează că în cadrul CMB nicio „biserică” membră nu este obligată să le recunoască pe celelalte ca fiind Biserici în adevăratul sens al cuvântului (art. 19 din documentul 6) și nici că nicio Biserică nu este obligată să își schimbe propria eclesiologie după accederea în Consiliu (același articol). Prin ratificarea acestor premise din Declarație ca „de o importanță capitală pentru participarea ortodoxă la CMB” autorii și semnatarii documentului de la Creta și-ar fi dorit să arate că Biserica Ortodoxă este imunizată de orice influență a celorlalte membre asupra eclesiologiei sale, însă, în realitate, din ignoranță sau viclenie, au admis efectul pervers al acestei premise, anume că nicio participantă la CMB nu este obligată, la rândul său, să recunoască Biserica Ortodoxă ca fiind Biserică în adevăratul sens al cuvântului, nici că nu trebuie să își modifice eclesiologia niciuna dintre ele, pentru a face loc ideii că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească[6]. Un asemenea nivel de trădare a propriei eclesiologii, a propriei identități bisericești este fără precedent! La ce a folosit afirmarea din primul paragraf al documentului că Biserica Ortodoxă e adevărata Biserică, dacă se recunoaște dreptul tuturor celorlalte participante la CMB de a nu considera Biserica Ortodoxă ca Biserică în sensul deplin al cuvântului, adică una, sfântă, sobornicească și apostolească?
Și încă o întrebare esențială: dacă niciuna dintre participantele la CMB nu are obligația să își modifice propria eclesiologie, care este scopul participării ortodoxe la CMB? Ni se spune că participăm la CMB pentru a aduce mărturia noastră înaintea ereticilor, cu scopul clar de a-i convinge să își modifice propria eclesiologie și să revină la eclesiologia ortodoxă, adică cu scopul de a-i readuce la Hristos. Dar dacă sinodul din Creta a ratificat premisa Declarației de la Toronto prin care se recunoaște că nicio Biserică nu are obligația să își modifice eclesiologia, adică poate rămâne eretică în continuare, care este scopul nostru în acest organism? O analiză realistă a „contribuției ortodoxe” la revenirea la dreapta credință a ereticilor din CMB o face Declaraţia de la Tesalonic, din 1998, în care se spune: „După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate[7] în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice”[8] (s.n.)
Apărătorii ecumenismului spun că scopul este „mărturia dragostei”, „dialogul iubirii”. Iubirismul panerezist este considerat motorul participării noastre la CMB, în condiții atât de umilitoare și de periculoase. Însă este oare iubire în această amestecare a adevărului cu erezia? Poate exista iubire fără de adevăr? Poate exista o dovadă mai mare a urii față de aproapele tău decât aceea de a nu îi spune că greșește și a-l lăsa să persevereze în eroarea sa, cu efecte catastrofale pentru sufletul său?
Tocmai pentru că a-l abandona pe cel aflat în erezie este o dovadă maximă a urii față de el, putem afirma fără nicio greșeală că permanența noastră în cadrul mișcării CMB în condițiile descrise de către Declarația de la Toronto, ratificată în documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, recunoașterea acestor comunități eretice ca „biserici și comunități”, indiferent ce încărcătură dăm termenilor, prezența în lăcașele lor de rugăciune în pretinsa „săptămână de rugăciune pentru unitatea creștină”, chiar și sub formula iezuită a simplei asistențe, și nu a slujirii directe, „în veșminte liturgice”, de ca și când intrând într-un lăcaș de rugăciune nu te-ai duce să asiști la ce se întâmplă acolo, ci ai face tranzacții bursiere, sunt toate probe indubitabile ale amăgirii de către participanții ortodocși a acestor suflete eretice, deja amăgite de conducătorii comunităților lor și abandonarea lor la iad, știut fiind că, indiferent ce spun documentele CMB și ierarhii participanți la aceste dialoguri, în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire! Punctum! Impresia falsă care li se creează acestor oameni că se pot mântui și în comunitățile lor, deoarece și acolo există har și mântuire, pentru că, iată, vin și ortodocșii să se roage cu ei, este cea mai periculoasă otravă care se poate strecura în sufletele lor, pentru care vor răspunde înaintea lui Dumnezeu cei care practică aceste dialoguri ecumeniste. Toate canoanele Bisericii care pedepsesc rugăciunea împreună cu ereticii, în orice fel, de la intrarea în lăcașurile lor până la comuniunea euharistică cu ei, au o singură rațiune: nevalidarea acestor comunități eretice ca parte a Bisericii, pentru a nu-i sminti pe dreptcredincioși și a nu-i păcăli pe eretici că sunt și ei pe calea mântuirii!
Nicăieri în documentul 6 nu există nicio afirmare a faptului că în afara Bisericii nu există mântuire! (În mod normal nici nu ar trebui să fie necesar să spunem „în afara Bisericii Ortodoxe”, deoarece nu mai există și altă Biserică decât cea ortodoxă, dar această întărire a caracterului ortodox al Bisericii devine obligatorie, în contextul în care ierarhii ortodocși înșiși vorbesc de „biserici” și confesiuni.) Nicăieri o afirmare a faptului că în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista Biserică. Dimpotrivă, dacă citim primele șase articole ale documentului 6, ne aflăm în plină schemă a „teoriei bisericilor nedepline”, concepută de protestantul reformat Jean Calvin, în cadrul teoriei sale despre „rămășițele Bisericii”, adoptată și rafinată, în variantă papistașă, de către Conciliul II Vatican și împrumutată și implementată în sinodul din Creta, în varianta adaptată pentru Ortodoxie, de către defunctul mitropolit Zizioulas. Astfel, ni se spune că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească și apostolească, că ea este în centrul efortului de refacere a „unității creștine”, că refacerea unității este un comandament trasat chiar de sinoadele ecumenice, fără a se preciza că nu e vorba de o unitate între Ortodoxie și erezie, ci doar între Bisericile Ortodoxe, că unitatea Bisericii nu poate fi tulburată, o formulă dubioasă în care pare că se vorbește despre „Biserica Crezurilor” din Declarația de la Toronto, iar nu despre Biserica Ortodoxă, pentru că dacă s-ar referi la unitatea Bisericii Ortodoxe, ar deveni inutil efortul de „refacere a unității creștine”, de vreme ce unitatea Bisericii Ortodoxe îi cuprinde deja pe toți cei ce sunt creștini reali, că Biserica Ortodoxă recunoaște biserici și confesiuni în afara sa, dar nu este în comuniune cu ele, ci are relații care „trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, har, preoţie şi succesiune apostolică”. Cum să se facă clarificare cât mai repede și obiectiv posibil a eclesiologiei lor, când peste 13 paragrafe se ratifică premisa din Declarație că nicio „biserică” participantă la CMB nu este obligată să își modifice eclesiologia? Este aceasta o contradicție în termeni sau doar un limbaj duplicitar menit să îi amețească pe naivi, dar și să le creeze ereticilor impresia că Biserica Ortodoxă e alături de ei, deci există mântuire pentru toți acolo unde se află, exact așa cum susține de fapt adunarea de la Porto Alegre, unde s-a spus că toate tradițiile, fie ortodoxe sau eretice, sunt parte a bogăției teologice a Bisericii una: „Varietatea expresiei evanghelice, a cuvântului şi a faptei, îmbogăţeşte viaţa comună. Formele diferite de expresie sunt prezente astăzi în viaţa şi mărturia diferitelor Biserici. Aşa sunt de exemplu tradiţia sfinţeniei la metodişti, dogma răsplatei pentru credinţă şi a harului la luterani, viaţa întru Duhul Sfânt la penticostali, primatul în slujba unităţii al Bisericii Romano-Catolice, valoarea intrinsecă în societatea anglicană, dogma îndumnezeirii corelate cu cea a «sinergiei» la ortodocşi. În ce măsură punctele pe care se pune accentul constituie atitudini contradictorii sau expresie a varietăţii legitime? Accesul pus pe anumite chestiuni umbreşte deplinătatea mesajului Evangheliei”[9]. Unde este scris undeva în textele sinodului din Creta că în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire, afirmație fără de care ierarhii și teologii ortodocși îi condamnă la iad pe toți cei din afara Bisericii? Și atunci, ce se mai alege din „dialogul iubirii” sau din „manifestarea dragostei”?
Aceeași ură o manifestă conducătorii Bisericii noastre, de data aceasta conștientă și nedisimulată, și față de membrii Bisericii Ortodoxe Române care iau atitudine, cum aș fi eu, de exemplu, contra acestui traseu foarte periculos, la capătul căruia nu ne așteaptă decât pierderea propriei conștiințe bisericești. Nu putem să nu observăm că, în timp ce ierarhia noastră își manifestă pe toate căile posibile iubirea față de eretici și dorința nestrămutată de a „reface unitatea creștină”, membrii Bisericii sunt abandonați cu totul curentelor de gândire satanistă din societatea contemporană. Ierarhia nu se mai implică în probleme sociale și etice care pun probleme de conștiință gravă poporului binecredincios, nu mai trasează o conduită socială și personală inspirată din viața Bisericii noastre dintotdeauna. Abandonați complet, tinerii au ajuns să trăiască păgân, după modelul minții satanizate a societății, să nesocotească virtuțile, să nesocotească decența, să nesocotească Taina Căsătoriei, pe care au înlocuit-o cu conviețuirea depravată, să nesocotească viața de veci, să își pecetluiască trupurile cu toate expresiile idolatre contra cărora Biserica a luptat în primele veacuri cu prețul vieții a milioane de martiri. Nu doar tinerii, ci și părinții lor au fost abandonați în goana ierarhiei după „frații creștini”. Așa se face că majoritatea ortodocșilor români contemporani trăiesc în mod păgân, după regulile (i)morale ale societății, practicând o Ortodoxie folclorică în locul uneia dogmatice și canonice. Cu cât este mai aprinsă dragostea ierarhilor pentru eretici, cu atât este mai mare nepăsarea față de cei din interiorul zidurilor Bisericii. Sub presiunea discursului satanist al mass-media și al altor factori de influență, care trasează tot felul de idealuri demonice și hedoniste ortodoxului român contemporan, în contraponderea cărora vocea Bisericii, prin ierarhii săi, nu mai pune valorile ortodoxe perene, celor mai mulți membri ai Bisericii nu le mai pasă de mântuire, puțini mai cred că există viață după moarte, ceea ce marchează un eșec al trezirii conștiinței acestui popor, pentru că scopul Bisericii acesta rămâne: de a trezi conștiințele și ale călăuzi pe calea care duce spre Împărăția lui Dumnezeu! Această stare gravissimă de fapt a fost exprimată cel mai plastic în urmă cu aproape un veac de către Sfântul Paisie Aghioritul, care descria astfel situația similară din Biserica Greciei: „Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe¬lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro¬fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa-triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe¬meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise¬rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă”[10]. În aceeași situație se află toți ierarhii care o părăsesc pe Maica noastră Biserica Ortodoxă de dragul unei „femei moderne” numite „biserica papistașă”, „mișcarea ecumenică” etc.
Iar când copiii orfani ai Maicii noastre Biserica îi roagă pe ierarhi, părinții lor, să se întoarcă către Maica lor, răspunsul este urgisirea acestor copii, cum s-a întâmplat cu toți preoții ortodocși care, de zece ani încoace, au îndrăznit să ridice vocea neînfricat și să spună că atât timp cât părinții lor, ierarhii, au o altă iubită decât Maica Biserica, ei nu vor să aibă comuniune cu ei. Așa se face că, în zilele noastre, trebuie să spunem cu durere că Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică Ortodoxă în care persecutarea preoților și credincioșilor care au mărturisit prin întreruperea pomenirii contra ecumenismului se face în mod generalizat și sălbatic. De la denigrarea în fața întregii plerome, rămase inertă, ca schismatici, și de la fantezii aspiraționale de genul „ați ieșit din Biserică!”, până la alungarea din parohii, caterisiri abuzive și chiar intentarea de procese penale, puținii preoți români care au avut îndrăzneala să înfrunte consemnul tăcerii vinovate al celor căzuți, sprijiniți și prost sfătuiți de cei lași, au fost și sunt supuși unui supliciu, deși canonul 15 I-II interzice episcopului să persecute pe preotul care nu îl mai pomenește la slujbe din pricina unei erezii pe care el a propovăduit-o cu capul descoperit. Erezia, așa cum am arătat, a fost recunoscută, chiar dacă sub altă denumire, chiar de un participant din sinodul nostru la sinodul din Creta, așa cum am arătat mai sus, iar faptul că ea este publică nu cred că mai trebuie discutat, așa cum nu mai încape vorbă că orice învățătură care este antiortodoxă este condamnată de către Sfinții Părinți sau de sinoadele Bisericii, după modelul din epocile marilor erezii, unde ni se spune că atunci când eretici care se făceau începători de erezie propovăduiau cu capul descoperit erezia lor, chiar dacă aceea era una nouă, cum a fost nestorianismul, preoții întrerupeau comuniunea cu astfel de eretici imediat[11], nu după condamnarea ereticului respectiv, deoarece canonul 15 I-II edictează că preotul are voie să întrerupă comuniunea cu episcopul pentru erezie înainte de cercetarea sinodală a episcopului, pentru că, după aceea, dacă episcopul e găsit vinovat, preotul este obligat să întrerupă legătura cu episcopul eretic condamnat.
Toate aceste aspecte au fost ignorate de către slujbașii ierarhilor, care au mizat pe puterea discreționară, pe colaborarea cu statul masonic și, mai ales, pe tăcerea vinovată a poporului ortodox și au călcat în picioare viața, cariera și reputația singurilor preoți care au apărat dreapta credință împotriva unei erezii care macină Biserica de o sută de ani și are rădăcini de peste cinci secole în care, sub influența factorilor politici, perioadele în care s-a afirmat Ortodoxia fără compromis au alterat cu cele în care s-au afirmat idei care nu sunt tocmai ortodoxe, din acestea din urmă creându-se bagajul de „dovezi patristice” ale celor care argumentează în favoarea ecumenismului, care au căutat prin toate cotloanele întunecoase ale istoriei ortodoxe din ultimele secole, în care Biserica a trebuit să supraviețuiască unor dușmani ireductibili: turcocrația, papistășia, protestantismul, masonismul etc., pentru a-și găsi argumente ale trădării lor.
Conștient de faptul că lucrarea de mărturisire începută în 2016 este una absolut necesară, că este pentru prima dată în peste jumătate de mileniu când Ortodoxia ca unică cale de mântuire este afirmată cu tărie, cu claritate și fără compromis, îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea de a mă adăuga puținelor voci care au curajul să rostească adevărul fără nicio frică de consecințe, anume că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire!
Acestei mărturii publice vă invit și pe Preafericirea Voastră, pe Înaltpreasfințiile Voastre și pe Preasfințiile Voastre, distinși membri ai Sinodului Bisericii noastre, pentru a vindeca rănile produse în acești ani în sufletele credincioșilor ortodocși și în trupurile comunităților noastre, unde, prin manipulare și ură, s-a creat o dezbinare inexistentă nici în timpul prigoanei comuniste, unde adevărul a fost distorsionat complet de dragul apărării celor care au greșit la Creta și care sunt scoși în fața pleromei ca… victime ale celor care încearcă să îi ajute să îndrepte greșeala fatală de acolo. Cei care au creat schisma, prin introducerea în Biserică a unor idei eretice, îi acuză de schismă pe cei ce luptă pentru limitarea răspândirii la întreaga Biserică a acestor idei distrugătoare!
Vă rog, cu toată dragostea și smerenia, să puneți capăt, cu puterea care Vă stă la îndemână, escamotării adevărului despre ecumenism și despre sinodul din Creta și să rostiți adevărul, plasându-vă din nou în slujba Adevărului Care v-a înălțat la înalta treaptă de ierarhi ai Bisericii. Astfel făcând, Dumnezeu Vă va da curajul să recunoașteți că deciziile luate la Creta nu au fost o lecție de teologie oferită de participanții din Biserica Română, cum s-a afirmat pe toate canalele presei aservite, imediat după revenirea de la Colimbari, ci o regretabilă eroare, pentru că nu contează cât de geniale au fost intervențiile ierarhilor români acolo, ci doar forma documentelor finale semnate. Înțelegând acest lucru, nu este târziu încă să vă lepădați de acele semnături, să renunțați la acele documente, pentru că ele nu pot fi nuanțate, explicitate și nici revizuite, fiind greșite de la un capăt la altul, pentru care trebuie abandonate complet.
Pășind pe calea recunoașterii adevărului, care Vă va face liberi, veți observa că în România nu există nicio mișcare schismatică a nepomenitorilor, cum minte presa aservită, ci o grupare de creștini ortodocși treji, care nu se războiesc cu Arhieriile Voastre, ci cu erezia căreia i-ați căzut pradă, că acești creștini, din toate straturile societății și cu vastă pregătire profesională și chiar teologică, nu constituie o turmă de imbecili puși în slujba puterilor străine, mai ales rusești, cum au acreditat tot felul de „vectori de influență”, într-un stil securistoid vrednic cel mult de discursul vulgar politic, ci oameni care nu își doresc altceva decât să se întoarcă la rânduiala vieții lor creștine de dinainte de 2016 și la ascultarea de Arhieriile Voastre și de preoții lor parohi, imediat ce veți fi reintrat, la rându-Vă, în ascultarea lui Hristos, din care ați ieșit în 2016.
Alături de acești oameni și de restul Bisericii noastre, conștientizând că participarea la mișcarea ecumenică nu va îndeplini niciodată obiectivul misionar al Bisericii noastre, de propovăduire a adevărului la toată lumea, veți putea pune capăt prezenței Bisericii noastre în această organizație de tip masonic protestant, CMB, cum au făcut alte Biserici, ca cea bulgară sau georgiană, revenind la misiologia clasică a Bisericii noastre, aceea a discuției de la om la om, a pescuirii sufletelor unul câte unul, când Dumnezeu va îngădui, strategie prin care femeile și bărbații români din diasporă au reușit să pescuiască mai multe suflete din oceanul de erezie occidental și să le aducă în sânul Bisericii decât vor reuși mii de ani de „dialog ecumenic”, și ar fi făcut mai mult, dacă principala piedică în calea adevăratei lor mărturii nu ar fi fost zădărnicită de ecumenismul preoților pe care Patriarhia i-a trimis în acele locuri.
Îmi închei această scrisoare, plină de suferință, de dragoste și durere pentru soarta Bisericii noastre, cu speranța că Arhieriile Voastre veți face ceea ce este bine pentru Biserica noastră pentru a pune capăt acestei înșelări masive care este ecumenismul, a închide rana care supurează în sânul Bisericii noastre de aproape un deceniu și a reinstaura domnia dreptei credințe în Biserica Ortodoxă Română.
Iertați îndrăzneala neînsemnatului slujitor al lui Hristos, preotul Mihai.
Cu deosebită considerație,
Preot Mihai Gașpar
Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Nu vă încredeți
(Articol din 2010)
,,Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor’’ (Psalmul 145, 3-4).
Iubite citiorule! După 1989 ţi-ai făcut, asemenea tuturor românilor, multe iluzii în privinţa viitorului. După douăzeci şi unu de ani ne dăm seama că nădejdile noastre au fost deşarte, că am trăit decepţie după decepţie, că mai-marii acestei ţări sunt mai răi, mai perfizi şi mai câinoşi decât cei dinainte care, cel puţin au luptat pe faţă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Aceştia de-acum au îmbrăcat blana de oi şi se prefac a fi credincioşi, mai ales în preajma alegerilor, ca după aceea să se retragă în obscurul existenţei lor şi de-acolo să uneltească toate relele împotriva acestui neam. Ceea ce numesc ei democraţie este un sistem iluzoriu, pentru că cei mari sunt adânc înfipţi la cârma ţării şi oferă alegătorilor aceleaşi şi aceleaşi figuri sinistre, făţarnice şi fără Dumnezeu, încât orice opţiune le este favorabilă lor, şi nu oamenilor acestei ţări. Dacă un om cinstit ar vrea să candideze, spre binele ţării, va fi imediat discreditat şi înlăturat, nu cumva să le încurce socotelile.
De fapt, în toată lumea s-au înstăpânit conducători necredincioşi sau rău-credincioşi care au un dispreţ fără seamăn faţă de cei mulţi. Se socotesc elitele acestei lumi, cârmuitorii ei de necontestat, singurii îndreptăţiţi să stăpânescă peste întregul glob pământesc. Au scos în faţă un extraordinar aparat propagandistic care le ascunde mârşăviile, le ,,justifică’’ nedreptăţile şi fărădelegile şi seamănă confuzie în minţile oamenilor. Cei mai mulţi cad victime nevinovate ale acestei manipulări. Dumnezeu nu-i lasă însă pe cei drepţi în neştiinţă. Aceştia, temători de Dumnezeu, nu se mai înfricoşează de puternicii zilei şi le desluşesc intenţiile criminale. Se vede că orice secret, oricât de bine păzit, ajunge, în cele din urmă, să fie cunoscut.
Ce ne rămâne de făcut în aceste vremuri de grele încercări? Să ne apropiem şi mai mult de Dumnezeu prin Sfânta Sa Biserică Ortodoxă, să îndreptăm toate nădejdile noastre spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi să găsim puterea de a ne ruga pentru cei fărădelege ca să le dea Dumnezeu gând de pocăinţă. Căci fără pocăinţă sinceră nu este cu putinţă a ne mântui. Dacă vor înţelege lucrul acesta, este posibil să se întoarcă. Ce i-a folosit lui Ceauşescu faptul că a fost pomenit în biserici, dacă a rămas necredincios? Vom constata că puterea rugăciunii noastre întrece cu mult puterea mai-marilor lumii.
Presbiter Iovița Vasile
Nu vă încredeți în cei doi monahi mincinoși, Pimen Vlad și Teologos, de la Chilia Athonită. Am atras atenția asupra lor și în trecut, datorită ecumenismului lor găunos, strecurat cu viclenie și propovăduit oamenilor sinceri. Pimen Vlad a ieșit de curînd la rampă, îndemnîndu-ne să primim satanicele acte biometrice, deoarece n-ar reprezenta o primejdie. Face recurs la Sfantul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, căruia-i atribuie cuvinte pe care nu le-a rostit niciodată. Ca să vedeți cît de vicleni sunt.
Cei doi sunt agreați de ecumeniștii din Dealul Patriarhiei, încît nu ne-am mira dacă i-am vedea invitați în țară, purtați de căpestre pe ici-colo, ca să spună oamenilor cîte beneficii ne vor aduce actele biometrice.
Grangurii mari și mici ai lumii sunt preocupați de nemurire
Așa reiese dintr-un transcript al dialogului purtat între Vladimir Putin și Xi al Chinei, de față cu Kim Jong al Coreeii de Nord, pe care-l reproduc mai jos:
Putin și Xi au fost auziți, într-o conversație surprinsă miercuri în direct de un microfon, discutând despre transplanturile de organe și posibilitatea ca oamenii să trăiască până la 150 de ani, în timp ce se plimbau împreună în Beijing alături de Kim Jong Un, liderul Coreei de Nord, scrie Hotnews după ce televiziunea de stat a Chinei, CCTV, a cerut agenției să elimine din fluxul său secvența video pe care o prezentăm și noi mai sus din altă sursă.
„Biotehnologia se dezvoltă continuu. Organele umane pot fi transplantate în mod continuu. Cu cât trăiești mai mult, cu atât devii mai tânăr și (poți) chiar atinge nemurirea”, a spus traducatorul lui Putin în mandarină, în timp ce liderul rus și Xi se apropiau de tribuna din Piața Tiananmen.
Xi a răspuns: „Unii prezic că în acest secol oamenii ar putea trăi până la 150 de ani”.
Le-aș spune celor doi leaderi să nu-și facă iluzii. Vor muri la termen, cel hotărît de Dumnezeu. Nu mai devreme, nu mai tîrziu. Iar biotehnologia și transplantul de organe nu-i vor ajuta cu nimic.
Mult mai pragmatici sunt romanii noștri, respectiv Gabriel Liiceanu, pupător consecvent al dosurilor puternicilor zilei de la noi. El propune, nici mai mult, nici mai puțin, ca Ilie Bolojan să fie clonat de 40 de ori! Da, bine gîndește omul, decît să riscăm să-l pierdem fără urmă, cum l-am pierdut pe Iliescu, e de ales să fie clonat. Numai că și așa lucrurile n-ar fi împlinite. Celor 40 de Bolojani le-a trebui alți 40 de pupin…iști și de unde să-i scoți, dacă nu-l clonezi pe iubitorul de înțelepciune Gabriel Liiceanu? Ați înțeles, nu?
Omul acesta nu mai are nicio opreliște: nesimțit, nerușinat, rudimentar în gîndire, slugarnic pînă provoacă greață.
Și o imensă lehamite.
Presbiter Iovița Vasile
Ciuma Ortodoxiei. „Patriarhul Verde” predică din nou ecologia în locul Evangheliei
Ciuma Ortodoxiei. „Patriarhul Verde” predică din nou ecologia în locul Evangheliei
De echipa editorială a Helleniscope
Duminica trecută am fost în biserica mea locală și nu mi-a venit să cred urechilor mele când preotul a citit și a lăudat mesajul Patriarhului Bartolomeu pentru 1 septembrie, începutul Indictionului. Biserica intră în noul an bisericesc cu rugăciuni de mulțumire și cu o dedicare reînnoită față de Hristos.În mod tradițional, această zi – cunoscută sub numele de Indiction – este un moment de pocăință, de întoarcere la Dumnezeu și de cerere de binecuvântări ale Sale asupra anului care urmează.
Însă anul acesta, încă o dată, Patriarhul Bartolomeu a ales să înlocuiască vocea Evangheliei cu retorica ideologiei globaliste. Mesajul său, transmis de la Constantinopol, este mai puțin un îndemn teologic și mai mult un manifest politic despre ecologism, de sus în jos. Acționând în acest fel, el și-a consolidat imaginea în rândul credincioșilor ca actor plătit în politica internațională – și a fost perceput pe scară largă ca atare prin implicarea sa în Ucraina, dar și în alte părți.
O manta de „ecologie aplicată” în loc de ortodoxie
El susține chiar că proclamarea zilei de 1 septembrie ca zi de rugăciune pentru mediu nu a fost un simplu răspuns la preocupările moderne, ci „o consecință și o prelungire a vieții Bisericii”. Totuși, nicăieri în lunga sa declarație nu cheamă la pocăință în Hristos, la sfințenie sau la mântuirea sufletelor. Axa mesajului nu este Crucea și Învierea, ci „sustenabilitatea”, „metanoia ecologică” și „solidaritatea”.Credința este golită de conținutul său de har mântuitor și transformată într-un instrument politic.
Ecumenismul deghizat în ecologism
Patriarhul își declară deschis intenția de a face din ecologie „o problemă centrală a dialogului intercreștin și interreligios” . El se laudă cu promovarea „principiilor creștine ecologice” în „instituțiile internaționale , organizațiile ecologice, fundațiile științifice și societatea civilă”. Aceasta este agenda ecumenistă și globalistă familiară care i-a marcat întregul mandat. În loc să apere adevărul Ortodoxiei împotriva ereziilor, Bartolomeu pune Biserica în slujba Națiunilor Unite, a Forumului Economic Mondial și a altor birocrații seculare.
Părinții au avertizat împotriva subsumării Bisericii în structuri lumești; Bartolomeu le îmbrățișează cu entuziasm.
Diagnostic fals al crizei
Poate cea mai tulburătoare este proclamația sa dramatică:„Viitorul vieții pe planeta noastră va fi fie ecologic și pașnic, fie inexistent” .Acest tip de instigare la panică absolutistă aparține mișcărilor ecologiste eșuate din ultimii cincizeci de ani, nu vocii unui Patriarh. Ignoră complet adevărata criză civilizațională a timpului nostru: prăbușirea ratei natalității, avortul, sterilitatea, distrugerea familiei, apostazia/erezia și decăderea morală. Oriunde ne uităm, populațiile se micșorează – nu doar în Occident, ci și în China, Japonia, Rusia și chiar în anumite părți ale Africii.Națiuni întregi se confruntă cu sinuciderea demografică. În loc să-i îndemne pe creștinii ortodocși să „fiți roditori și să vă înmulțiți” (Geneza 1:28), să apere viața și să reconstruiască familia, Bartolomeu abate atenția asupra emisiilor de carbon și a sloganurilor climatice.
Ideologie politică într-o manta religioasă
Însuși Bartolomeu se laudă că Patriarhia va continua să-și proiecteze mesajul „ în cadrul instituțiilor internaționale, organizațiilor ecologice, fundațiilor științifice și societății civile ” . Aceasta transformă Biserica într-un grup de lobby. Sarcina Patriarhiei nu mai este de a păstori sufletele, ci de a promova campanii politice. Această inversiune este periculoasă: Evanghelia nu mai este măsura politicii; politica devine măsura Evangheliei.
Ortodoxia, redusă la activism ecologist, devine imposibil de distins de orice ONG secular.
Concluzie:
Erezie îmbrăcată în verde eco
Mesajul de Indiction al Patriarhului Bartolomeu este o mărturie tragică a îndelungatei sale îndepărtări de Ortodoxie. În loc de pocăință și mântuire în Hristos, el predică „metanoia ecologică”. În loc de îndumnezeire, oferă „sustenabilitate”. În loc de Cruce, oferă „solidaritate”. Într-un moment în care însăși civilizația piere prin sterilitate și apostazie, Patriarhul Constantinopolului nu are nimic de spus despre viață, familie sau sfințenia harului. El predică o evanghelie falsă a ideologiei învelite în haine religioase. De aceea, mulți credincioși îl numesc pe bună dreptate nu „Patriarhul Ecumenic”, ci „Patriarhul Verde” – un ierarh care schimbă bogățiile Ortodoxiei pe moneda globalismului, înfășurându-se literalmente în dolari verzi în loc de mantia lui Hristos.
1 septembrie 2025
Selecție și redactare: Ștefan Arad
NOTĂ
20 000 000 de dolari a fost suma convenită de Bartolomeu din Constantinopol pentru a vinde Biserica Ortodoxă Ucraineană, păstorită de PF Onufrie. Suma, (redusă la 15 000 000) i-a fost remisă de secretarul de stat de-atunci, Hillary Clinton. Vanzarea s-a făcut prin Tomosul de autocefalie acordat unor bande de derbedei deghizați în veșminte bisericești, în frunte cu Epifanie.
Bartolomeu este așteptat la București, în octombrie anul acesta, spre a termina ,,sfințirea’’ catedralei. Rînduiască Bunul Dumnezeu ca acest satanist să nu mai calce niciodată pe pămînt romanesc.
Presbiter Iovița Vasile
Spiritualitate Ortodoxă sau ecumenism frumos ambalat?
Suntem informați că în perioada 2-5 septembrie a avut loc Conferința Internațională de Spiritualitate Ortodoxă de la mănăstirea Bose, din Italia. De ce în Italia, de ce la o mănăstire papistașă?, a fost prima întrebare. Înseamnă că această conferință n-a fost sută la sută Ortodoxă au fost și oareșce interferențe papistașe. Ba chiar mai mult, cum vom vedea.
Ne lămurește chiat patriarhul Daniel în mesajul transmis participanților, cînd spune că această Conferință ,,adună anual teologi, monahi și cercetători din diferite tradiții creștine pentru a valorifica bogata moștenire filocalică a Bisericii’’. Adică sectele, bisericile mincinoase, celelate rătăciri zise creștine sunt ,,tradiții creștine’’. Frumos, poleit și legat cu funde multicolore, este ambalajul sub care ni se livrează Conferința. Înțelegem, din cele spuse, că la Bose a fost o adunare sau o strînsură ecumenistă în toată puterea cuvîntului și nu una eminamente Ortodoxă.
În centru discuțiilor s-a aflat Sfantul Antonie cel Mare. Brava, băieți! Sfantul care s-a angajat cu toată ființa în lupta împotriva ereticilor arieni, căruia i s-au arătat în vedenie ca niște catîri izbind fără rînduială cu copitele în Sfanta Masă, e ales, spre aprofundare, într-o adunare ecumenistă. Nu spun și eretică, spre a evita pleonasmul.
Am urmărit cu atenție ce s-a scris despre această strînsură, deoarece patriarhul Daniel a fost reprezentat de Episcopul Sălajului, PS Benedict, așezat în această demnitate în aprilie, anul acesta, iar eu nevrednicul mă nevoiesc tocmai în această Eparhie.
Presbiter Iovița Vasile
Sfantul Teodor Studitul: Știind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să i pomeneşti la Dumnezeiasca Liturghie
Scrisoarte către Egumenul Teofil
Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi¬ne¬voit bunul Dumnezeu să mi dăruiască şi chipul, şi per¬soa¬na [prin care să ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do¬rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du¬hov¬nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă¬pâ¬ni¬torii veacului acestuia ne au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas¬tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum¬ne¬zeu, ci mai degrabă au întărit o[2]. Căci sunt con¬vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con¬vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or¬todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri¬vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru Dreapta Cre¬dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă¬cut în aşa fel ca să nu i trimită pe mulţi în surghiun şi să i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în¬grădim şi sun¬tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm¬po¬tri-vesc [lor][3]. Dar chiar şi aşa, mulţi la nu¬măr, în vremea stă¬pânirii lor[4], fie din frică, fie din icono¬mie [dum¬ne-ze¬ias¬că] s au ascuns, încât îl putem asculta pe dum¬ne¬ze-ies¬cul David, strigând: „Îi voi număra pe ei şi se vor înmulţi mai mult decât nisipul” (Ps. 138, 18). Căci nu este ceva mic şi ascuns necucernicia lor, ci ceva foarte mare şi lim¬pe¬de pentru cei ce au minte.
Iconomia lui Hris¬tos, prea¬sfin¬ţia ta, au întors o pe dos, după capul lor, dog¬matisind, prin adulter şi însoţirea adulteră[5], ca icono¬mie mân¬tui¬toa¬re pentru Biserică, [tocmai] călcarea Evan¬gheliei, [arun¬când] sub anatemă pe cei care nu primesc aşa [cum zic ei]. Au nimicit Evanghelia prin dezlegarea [ne¬res¬pec¬ta¬rea] unei singure porunci, spunând pe faţă că dezlegarea este iconomie a lui Dumnezeu. Căci, precum s a scris, cel care plineşte toată legea, dar greşeşte într o singură [po¬run¬că], s a făcut vinovat de toate (Iacov 2, 10). Aceştia însă pen¬tru o greşeală – sau mai bine zis pentru greşelile celui adul-ter şi a celui ce a unit prin adulter[6] şi ale celor ce au fost de acord cu adulterul şi ale tuturor celor ce au vreo păr¬tăşie cu cel adulter (căci nu sunt des¬părţiţi unii de alţii: cei ce au făcut [adulterul] şi cei ce sunt de acord cu el[7]) – nu zic că sunt vinovaţi, ci iconomi ai lui Dumnezeu, şi că min¬cinos este cel ce i arată a fi vi-novaţi. Dar se în¬stră¬i¬nea¬ză şi Sfinţii de [aceşti] „iconomi” ai lui Dumnezeu, căci nici un sfânt nu a călcat legea lui Dumnezeu, nici, căl¬cându o, nu se poate numi Sfânt. Iar ei, expunând pe faţă, ca pe o lege de necălcat a lui Dum¬nezeu, dogma [lor, ce constă] în călcarea de lege şi dând anatemei pe cei care nu sunt de acord cu ei în aceasta (şi e limpede că Sfinţii din cer şi de pe pământ nu sunt de acord cu adulterul), au ară¬tat pe faţă că, prin dez¬legarea unei singure porunci a Evan-gheliei, au întors pe dos nu numai întreaga Evan¬ghe¬lie – prin aceea că au ho¬tărât în sinod iconomia mân¬tui¬toa-re pentru Biserică şi au pus ca să fie şi să se numească lege de necălcat o icono¬mie ba¬zată pe călcarea a toată po¬run¬ca şi [însăşi] călcarea aces¬teia [a poruncii lui Dum¬ne¬zeu] –, ci că au dat anate¬mei şi pe Sfinţii care nu sunt de acord cu ei, fiindcă nici Dumne¬zeu nu este.
Şi, pe scurt, ce să mai spunem multe, cât nici epistola nu poate în¬că¬pea? Cum¬plită cacodoxie[8] a fost dogmatizată în Biserica noas¬tră – în¬săşi erezia adul-terină – care, împreună cu schim¬barea Evan¬gheliei, a dezlegat şi Dumnezeieştile Ca¬noa¬ne prin dez¬vinovăţirea celui ce a unit prin adulter[9] [şi] care a fost ca¬terisit de ele. Căci dacă Evan¬ghelia au neso¬co¬tit o, greu [se vor porni] să se în¬gri¬jească de Sfintele Ca¬noa¬ne.
Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să i pomeneşti la dumneze¬ias¬ca liturghie, în preasfânta[10] ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari ameninţări spuse de Sfinţi zac asupra celor ce se învoiesc[11], chiar numai să i primească la masă[12]. Şi da¬că ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai îna¬in¬te de robie, ba că şi noi i am pomenit pe cei din Bi¬zanţ, ace¬ea să ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pro¬nun¬ţa¬tă anatema şi dogma cea rea[13].
Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşi¬rea pe faţă cu ei, dar să i pomenim [totuşi], printr o ico¬no¬mie cu¬ve¬ni¬tă, până la o vreme. Dar când necre¬dinţa ere¬tică a ie¬şit limpede pe faţă şi a fost dată la ară¬tare prin sinod, tre¬buie de acum să ţi arăţi pe faţă evla¬via ta, îm¬preună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te îm¬păr¬tăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreu¬nul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cu¬getă la fel cu el [cu sinodul adulter].
Şi este drept, cu¬vioase pă¬rinte, ca în¬tru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este nu¬me¬le, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi do¬vedeşte cu mare şi pu¬ter¬nic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia.[14] Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dumnezeu, ca unul ce e Sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia de¬să-vârşită, dar acum, după [arăta¬rea] ereziei [pe faţă], se re¬-trage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tag¬ma mona¬hi¬cească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mă¬năs¬tiri şi toate din jurul lor[15], cum va dispreţui mi¬rea¬nul pe fe¬meie şi pe copii şi ce¬lelalte?
De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tă¬cem[16], ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cru¬ţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu pu¬nem piatră de po¬ticnire Bisericii lui Dumnezeu, Care [poate] fi li¬mi¬ta¬tă chiar şi la trei ortodocşi, după Sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului. Şi nu pentru mi¬ne spun acestea, eu, ticălosul – căci mie, chiar dacă e în¬drăzneţ lucru a zice, a muri pentru adevăr îmi este c⺬tig şi bucurie şi viaţă, de vreme ce mă în¬tă¬resc prin sfin¬te¬le voastre rugăciuni –, ci pentru dragostea dintre noi, cea dintru început şi duhov¬nicească, şi pentru folosul de ob¬şte. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul tu-turor, S a dat pe Sine pentru toţi jertfă lui Dum¬nezeu şi Ta¬tălui, ce Îi datorăm şi cât nu trebuie să răb¬dăm şi să pă¬ti¬mim pentru El noi, mo¬nahii, care ne am răs¬tignit prin le¬pă¬darea [de lume] şi care cu adevărat, iar nu în chip ne¬fo¬lo¬sitor, ne am lepădat [de lume]? Fiindcă nu numai din în¬făţişarea din afară tre¬buie judecate lucrurile (căci mulţi se ascund sub mască, nefiind [de fapt] ceea ce se arată a fi), ci din fapte se fac limpezi în¬fă¬ţi¬şările.
Aşadar, dacă mo¬nahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fap¬te. Iar fapta mona¬hului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând îna¬intea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie şi pentru împărt㬺irea cu ere¬ticii, spre a lor pierzanie.
Adânca smerită cugetare a sfinţiei tale, ca una ce a ac-cep¬tat subiectul [acesta de discuţie], m a făcut să vorbesc mult în deşert. Iar tu, părinte, roagă te şi prearoagă te pen¬tru mine, cel stricat şi păcătos, că mai cu seamă te do¬resc pe tine. Iar cel ce este întemniţat împreună cu mine[17] ase¬menea te salută şi are nevoie de rugăciunile tale.
[1] Mai exact: „felul nostru comun de a cugeta”.
[2] Suferinţele pentru Dumnezeu şi dreapta credinţă întăresc mintea fie¬căruia în har şi mărturisire. Deoarece baza relaţiilor dintre ei era dreap¬ta cugetare despre Dumnezeu şi dragostea către El, înseamnă că cu cât relaţia lor cu El se întărea prin suferinţe, pe atât şi relaţia dintre ei se întărea. Şi atunci despărţirea trupească se face pricină de inten¬si¬ficare a simţirii reciproce. Aceasta este baza relaţiilor între credin¬cioşi şi în Biserică.
[3] Interesantă stratagemă: Prin trimiterea în surghiun a puţinor oa¬meni, dorea să se arate că aceştia sunt răzvrătiţi în mod real şi că nu pen¬tru Dreapta Credinţă au fost ocărâţi, căci iată că mulţi de aceeaşi cre¬¬dinţă cu ei nu au fost exilaţi. Deci, de fapt nu credinţa lor ar fi fost pro¬¬blema, ci ticăloşia lor.
[4] A împăraţilor eretici.
[5] E vorba de acceptarea sinodală a adulterului împăratului bizan¬tin.
[6] Preotul Iosif care a acceptat să săvârşească o asemenea cununie nelegiuită.
[7] Sunt la fel de vinovaţi.
[8] Rea credinţă.
[9] În sensul că a oficiat căsătorie adulteră.
[10] Euagestath: în sensul de curată de orice erezie.
[11] Fac pogorăminte.
[12] În sensul că le sunt prieteni, căci poţi primi în casă un eretic ca să l ajuţi: de pildă, să l hrăneşti, dacă e înfometat.
[13] În sensul că adulterul nu era ratificat sinodal cum făcuseră mai pe urmă la acel fals sinod.
[14] Despre proorocii mincinoşi, PG 59, 557 558.
[15] Mulţi monahi nu voiau să intre în conflict cu ereticii, pentru că ast¬¬fel trebuiau să lase mănăstirile şi să plece în surghiun.
[16] Uneori şi tăcerea este vinovată: atunci când ar trebui să mărturi¬sim dreapta credinţă şi nu o facem.
[17] Sfântul Nicolae Studitul, ucenicul cuviosului Teodor, care l a şi ur¬¬¬mat în surghiunul
Selecție și redactare: Ștefan Arad
Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi¬ne¬voit bunul Dumnezeu să mi dăruiască şi chipul, şi per¬soa¬na [prin care să ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do¬rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du¬hov¬nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă¬pâ¬ni¬torii veacului acestuia ne au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas¬tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum¬ne¬zeu, ci mai degrabă au întărit o[2]. Căci sunt con¬vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con¬vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or¬todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri¬vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru Dreapta Cre¬dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă¬cut în aşa fel ca să nu i trimită pe mulţi în surghiun şi să i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în¬grădim şi sun¬tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm¬po¬tri-vesc [lor][3]. Dar chiar şi aşa, mulţi la nu¬măr, în vremea stă¬pânirii lor[4], fie din frică, fie din icono¬mie [dum¬ne-ze¬ias¬că] s au ascuns, încât îl putem asculta pe dum¬ne¬ze-ies¬cul David, strigând: „Îi voi număra pe ei şi se vor înmulţi mai mult decât nisipul” (Ps. 138, 18). Căci nu este ceva mic şi ascuns necucernicia lor, ci ceva foarte mare şi lim¬pe¬de pentru cei ce au minte.
Iconomia lui Hris¬tos, prea¬sfin¬ţia ta, au întors o pe dos, după capul lor, dog¬matisind, prin adulter şi însoţirea adulteră[5], ca icono¬mie mân¬tui¬toa¬re pentru Biserică, [tocmai] călcarea Evan¬gheliei, [arun¬când] sub anatemă pe cei care nu primesc aşa [cum zic ei]. Au nimicit Evanghelia prin dezlegarea [ne¬res¬pec¬ta¬rea] unei singure porunci, spunând pe faţă că dezlegarea este iconomie a lui Dumnezeu. Căci, precum s a scris, cel care plineşte toată legea, dar greşeşte într o singură [po¬run¬că], s a făcut vinovat de toate (Iacov 2, 10). Aceştia însă pen¬tru o greşeală – sau mai bine zis pentru greşelile celui adul-ter şi a celui ce a unit prin adulter[6] şi ale celor ce au fost de acord cu adulterul şi ale tuturor celor ce au vreo păr¬tăşie cu cel adulter (căci nu sunt des¬părţiţi unii de alţii: cei ce au făcut [adulterul] şi cei ce sunt de acord cu el[7]) – nu zic că sunt vinovaţi, ci iconomi ai lui Dumnezeu, şi că min¬cinos este cel ce i arată a fi vi-novaţi. Dar se în¬stră¬i¬nea¬ză şi Sfinţii de [aceşti] „iconomi” ai lui Dumnezeu, căci nici un sfânt nu a călcat legea lui Dumnezeu, nici, căl¬cându o, nu se poate numi Sfânt. Iar ei, expunând pe faţă, ca pe o lege de necălcat a lui Dum¬nezeu, dogma [lor, ce constă] în călcarea de lege şi dând anatemei pe cei care nu sunt de acord cu ei în aceasta (şi e limpede că Sfinţii din cer şi de pe pământ nu sunt de acord cu adulterul), au ară¬tat pe faţă că, prin dez¬legarea unei singure porunci a Evan-gheliei, au întors pe dos nu numai întreaga Evan¬ghe¬lie – prin aceea că au ho¬tărât în sinod iconomia mân¬tui¬toa-re pentru Biserică şi au pus ca să fie şi să se numească lege de necălcat o icono¬mie ba¬zată pe călcarea a toată po¬run¬ca şi [însăşi] călcarea aces¬teia [a poruncii lui Dum¬ne¬zeu] –, ci că au dat anate¬mei şi pe Sfinţii care nu sunt de acord cu ei, fiindcă nici Dumne¬zeu nu este.
Şi, pe scurt, ce să mai spunem multe, cât nici epistola nu poate în¬că¬pea? Cum¬plită cacodoxie[8] a fost dogmatizată în Biserica noas¬tră – în¬săşi erezia adul-terină – care, împreună cu schim¬barea Evan¬gheliei, a dezlegat şi Dumnezeieştile Ca¬noa¬ne prin dez¬vinovăţirea celui ce a unit prin adulter[9] [şi] care a fost ca¬terisit de ele. Căci dacă Evan¬ghelia au neso¬co¬tit o, greu [se vor porni] să se în¬gri¬jească de Sfintele Ca¬noa¬ne.
Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să i pomeneşti la dumneze¬ias¬ca liturghie, în preasfânta[10] ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari ameninţări spuse de Sfinţi zac asupra celor ce se învoiesc[11], chiar numai să i primească la masă[12]. Şi da¬că ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai îna¬in¬te de robie, ba că şi noi i am pomenit pe cei din Bi¬zanţ, ace¬ea să ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pro¬nun¬ţa¬tă anatema şi dogma cea rea[13].
Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşi¬rea pe faţă cu ei, dar să i pomenim [totuşi], printr o ico¬no¬mie cu¬ve¬ni¬tă, până la o vreme. Dar când necre¬dinţa ere¬tică a ie¬şit limpede pe faţă şi a fost dată la ară¬tare prin sinod, tre¬buie de acum să ţi arăţi pe faţă evla¬via ta, îm¬preună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te îm¬păr¬tăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreu¬nul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cu¬getă la fel cu el [cu sinodul adulter].
Şi este drept, cu¬vioase pă¬rinte, ca în¬tru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este nu¬me¬le, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi do¬vedeşte cu mare şi pu¬ter¬nic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia.[14] Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dumnezeu, ca unul ce e Sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia de¬să-vârşită, dar acum, după [arăta¬rea] ereziei [pe faţă], se re¬-trage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tag¬ma mona¬hi¬cească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mă¬năs¬tiri şi toate din jurul lor[15], cum va dispreţui mi¬rea¬nul pe fe¬meie şi pe copii şi ce¬lelalte?
De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tă¬cem[16], ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cru¬ţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu pu¬nem piatră de po¬ticnire Bisericii lui Dumnezeu, Care [poate] fi li¬mi¬ta¬tă chiar şi la trei ortodocşi, după Sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului. Şi nu pentru mi¬ne spun acestea, eu, ticălosul – căci mie, chiar dacă e în¬drăzneţ lucru a zice, a muri pentru adevăr îmi este c⺬tig şi bucurie şi viaţă, de vreme ce mă în¬tă¬resc prin sfin¬te¬le voastre rugăciuni –, ci pentru dragostea dintre noi, cea dintru început şi duhov¬nicească, şi pentru folosul de ob¬şte. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul tu-turor, S a dat pe Sine pentru toţi jertfă lui Dum¬nezeu şi Ta¬tălui, ce Îi datorăm şi cât nu trebuie să răb¬dăm şi să pă¬ti¬mim pentru El noi, mo¬nahii, care ne am răs¬tignit prin le¬pă¬darea [de lume] şi care cu adevărat, iar nu în chip ne¬fo¬lo¬sitor, ne am lepădat [de lume]? Fiindcă nu numai din în¬făţişarea din afară tre¬buie judecate lucrurile (căci mulţi se ascund sub mască, nefiind [de fapt] ceea ce se arată a fi), ci din fapte se fac limpezi în¬fă¬ţi¬şările.
Aşadar, dacă mo¬nahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fap¬te. Iar fapta mona¬hului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând îna¬intea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie şi pentru împărt㬺irea cu ere¬ticii, spre a lor pierzanie.
Adânca smerită cugetare a sfinţiei tale, ca una ce a ac-cep¬tat subiectul [acesta de discuţie], m a făcut să vorbesc mult în deşert. Iar tu, părinte, roagă te şi prearoagă te pen¬tru mine, cel stricat şi păcătos, că mai cu seamă te do¬resc pe tine. Iar cel ce este întemniţat împreună cu mine[17] ase¬menea te salută şi are nevoie de rugăciunile tale.
[1] Mai exact: „felul nostru comun de a cugeta”.
[2] Suferinţele pentru Dumnezeu şi dreapta credinţă întăresc mintea fie¬căruia în har şi mărturisire. Deoarece baza relaţiilor dintre ei era dreap¬ta cugetare despre Dumnezeu şi dragostea către El, înseamnă că cu cât relaţia lor cu El se întărea prin suferinţe, pe atât şi relaţia dintre ei se întărea. Şi atunci despărţirea trupească se face pricină de inten¬si¬ficare a simţirii reciproce. Aceasta este baza relaţiilor între credin¬cioşi şi în Biserică.
[3] Interesantă stratagemă: Prin trimiterea în surghiun a puţinor oa¬meni, dorea să se arate că aceştia sunt răzvrătiţi în mod real şi că nu pen¬tru Dreapta Credinţă au fost ocărâţi, căci iată că mulţi de aceeaşi cre¬¬dinţă cu ei nu au fost exilaţi. Deci, de fapt nu credinţa lor ar fi fost pro¬¬blema, ci ticăloşia lor.
[4] A împăraţilor eretici.
[5] E vorba de acceptarea sinodală a adulterului împăratului bizan¬tin.
[6] Preotul Iosif care a acceptat să săvârşească o asemenea cununie nelegiuită.
[7] Sunt la fel de vinovaţi.
[8] Rea credinţă.
[9] În sensul că a oficiat căsătorie adulteră.
[10] Euagestath: în sensul de curată de orice erezie.
[11] Fac pogorăminte.
[12] În sensul că le sunt prieteni, căci poţi primi în casă un eretic ca să l ajuţi: de pildă, să l hrăneşti, dacă e înfometat.
[13] În sensul că adulterul nu era ratificat sinodal cum făcuseră mai pe urmă la acel fals sinod.
[14] Despre proorocii mincinoşi, PG 59, 557 558.
[15] Mulţi monahi nu voiau să intre în conflict cu ereticii, pentru că ast¬¬fel trebuiau să lase mănăstirile şi să plece în surghiun.
[16] Uneori şi tăcerea este vinovată: atunci când ar trebui să mărturi¬sim dreapta credinţă şi nu o facem.
[17] Sfântul Nicolae Studitul, ucenicul cuviosului Teodor, care l a şi ur¬¬¬mat în surghiunul
Selecție și redactare: Ștefan Arad
Nașterea Maicii Domnului
Dumnezeu Cel Atotputernic a rânduit această zi în care să se nască, din Părinţii Sfinţi Ioachim şi Ana, Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă de Părintele Luminilor să poarte în preacuratu-i pântece pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este cea dintâi sărbătoare a anului bisericesc, înscrisă în calendarele noastre.
După ce vei veni de la sfânta biserică, să nu lipsească de pe buzele tale, cinstite cititorule, Acatistul Maicii Domnului, ori măcar această frumoasă şi înălţătoare rugăciune: ,,O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia Care împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare, şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi Dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus celui preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse, de strălucirea luminii Treimii Celei cu trei străluciri, şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Acelei măriri şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi Sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împăratului Celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales întru acest ceas, mă auzi pe mine cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc cântare şi rugăciune’’ (Din Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, p. 68).
Preacurata Fecioară Maria este tuturor credincioşilor grabnic ajutătoare. Prin urmare, iubite cititorule, nu uita ori de câte ori te afli în vreme de strâmtorare, de necaz, de întristare, în situaţii grele din care nu mai vezi nicio ieşire, roagă-te Maicii Domnului şi Preacurata nu te va lăsa fără răspuns.
Presbiter Iovița Vasile
După ce vei veni de la sfânta biserică, să nu lipsească de pe buzele tale, cinstite cititorule, Acatistul Maicii Domnului, ori măcar această frumoasă şi înălţătoare rugăciune: ,,O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia Care împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare, şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi Dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus celui preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse, de strălucirea luminii Treimii Celei cu trei străluciri, şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Acelei măriri şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi Sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împăratului Celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales întru acest ceas, mă auzi pe mine cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc cântare şi rugăciune’’ (Din Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, p. 68).
Preacurata Fecioară Maria este tuturor credincioşilor grabnic ajutătoare. Prin urmare, iubite cititorule, nu uita ori de câte ori te afli în vreme de strâmtorare, de necaz, de întristare, în situaţii grele din care nu mai vezi nicio ieşire, roagă-te Maicii Domnului şi Preacurata nu te va lăsa fără răspuns.
Presbiter Iovița Vasile
Troglodiții lovesc în ființa Neamului Romanesc
Mîine, începe noul an școlar. Cu puține bune și cu multe rele. Da, deoarece cei doi troglodiți, Bolojan și Daniel David au avut grijă din vreme să așeze învățămîntul romanesc într-o albie, care nu este a romanilor. Au avut la îndemînă un parlamennt prost și obedient, care a clocit legile celor doi, în termen redus.
Ce va fi mîine, vom vedea: proteste, refuzuri și un munte de nemulțumiri din partea profesorilor, elevilor și părinților. Am văzut în vara aceasta atîtea ieșiri publice ale lui David, care a perorat un lung șir de imbecilități, afirmații stupide, agramatisme, directive imposibil de pus în practică, cum deja s-a dovedit. Am stat, la un moment dat, și m-am întrebat consternat: chiar aici a ajuns învățămîntul romanesc? Cine l-a pus pe ciudatul acesta rector al Universității din Cluj și apoi ministru a învățămîntului? Răspunsul e simplu și negreșelnic, oculții care vor să ne distrugă ca Popor și, mai ales, ca Națiune.
Niște romani adevărați, cu o brumă de simțire romanească, n-ar fi putut comite aceste fărădelegi îndreptate împotriva noastră. Pentru că lovind crîncen în învățămînt, ei lovesc în ființa Neamului nostru. E o acuzație pe care o formulez acum și pentru care nu vor da seamă în vreo instanță omenească, dar negreșit Dumnezeu îi va aduce la Judecată, pentru că suntem un Popor Ortodox și asta nu pot suporta sataniștii care pregătesc calea antihristului.
„Mântuiește, Doamne, Poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe Poporul Tău.”
Presbiter Iovița Vasile
Ce va fi mîine, vom vedea: proteste, refuzuri și un munte de nemulțumiri din partea profesorilor, elevilor și părinților. Am văzut în vara aceasta atîtea ieșiri publice ale lui David, care a perorat un lung șir de imbecilități, afirmații stupide, agramatisme, directive imposibil de pus în practică, cum deja s-a dovedit. Am stat, la un moment dat, și m-am întrebat consternat: chiar aici a ajuns învățămîntul romanesc? Cine l-a pus pe ciudatul acesta rector al Universității din Cluj și apoi ministru a învățămîntului? Răspunsul e simplu și negreșelnic, oculții care vor să ne distrugă ca Popor și, mai ales, ca Națiune.
Niște romani adevărați, cu o brumă de simțire romanească, n-ar fi putut comite aceste fărădelegi îndreptate împotriva noastră. Pentru că lovind crîncen în învățămînt, ei lovesc în ființa Neamului nostru. E o acuzație pe care o formulez acum și pentru care nu vor da seamă în vreo instanță omenească, dar negreșit Dumnezeu îi va aduce la Judecată, pentru că suntem un Popor Ortodox și asta nu pot suporta sataniștii care pregătesc calea antihristului.
„Mântuiește, Doamne, Poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe Poporul Tău.”
Presbiter Iovița Vasile
Fuga de antihrist
Fuga de antihrist stă în răul primordial, fiind sădită în om ca un antidot la mușcătura șarpelui celui bătrân. Ea este fuga de păcatul originar, dar mai ales o teamă de grozăvia ancestrală a pierderii nemuririi.
Scripturile și profețiile vorbesc în multe locuri de o fugă a omului, de un rău abisal ce va veni. ” Va fi o vreme de strâmtorare,cum n-a mai fost de la începutul lumii și nici nu va mai fi,” spune profeția Mântuitorului (Matei cap.24 vers 21). Daniil Proorocul ne lămurește explicit despre acele zile ,când mintea oamenilor se încețoșează așa de mult, încât vor vrea necredință și chiar vor împiedica Jertfa cea de-a pururi .”Din vremea când va înceta Jertfa cea de-a pururi și va începe urâciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile „. (Daniil cap.12 vers 11 ). Mântuitorul Iisus Hristos parafrazează în sens eshatologic … „Când veți vedea urâciunea pustiirii , ce s-a zis prin Daniel Proorocul, stând în locul cel Sfânt”,…”Atunci cei din Iudeea să fugă în munți”. ( Matei cap.24 vers 15-16).
Așadar această fugă apare ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Fuga în munți de răul primar, reprezintă deci o soluție și un mijloc salvator în zilele „urâciunii” provocate de antihrist . „În limbaj biblic, prin urâciune se înțelege fie idolul, fie orice formă de idolatrie. Va veni o vreme înainte de sfârșit și ca un semn al acesteia , în locul cel sfânt al lui Dumnezeu, se va instala fie un personaj , care va pretinde și va obține adorare , fie o nouă formă de idolatrie , menită să pustiiască sufletele oamenilor prin alungarea lui Dumnezeu, căruia idolul i se substituie” /1. Acesta este potrivnicul antihrist, căruia i se vor alătura „lașii și apostații” și căruia „la sfârșitul vremii, i se va pune capăt pustiirii”/2.
„O vreme și vremuri și jumătate de vreme” este timpul șarpelui când Biserica Domnului va fi prigonită.(Cartea Apocalipsei cap.12 vers 14)
1 . Biblia sau Sfânta Scriptura – Ediția Bartolomeu V. Anania 2012 – nota 32 pag 130
2. idem-ibidem nota 33
Profeția Mântuitorului de la Matei cap.24 este desăvârșită. El proorocește și avertizează în același timp că …”cine citește să înțeleagă”, atunci când vin acele vremuri. „Cel care va fi pe casă să nu se coboare ca să-și ia lucrurile din casă… Iar cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-și ia haina…Rugați-vă că să nu fie fuga voastră iarna nici sâmbăta” (vers 17- 20). Panica din timpul fugii de antihrist este redată de grozăvia proverbialei profeții: „câți vor trăi atunci , vor alerga la morminte și vor striga : ieșiți voi , cei morți, ca să intrăm noi, cei vii.”(din profețiile Sfântului Cosma Etolianul).
Tabloul sumbru al unei „pustiiri” fizice este redat mai ales în profețiile contemporane. Cuviosul Stareț Gavriil Mult Pătimitorul din Serbia (1900-1999) vorbea despre următoarele evenimente : „Oamenii vor fugi din orașe în coloane și nu vor avea din ce să trăiască.Nu vor avea bani nici de pâine și vor plăti impozite pentru orice . Va fi o mare apostazie și cădere duhovnicească. Dar cei care au în suflet credința ortodoxă nu vor fi înșelați… Fericiți sunt cei care s-au învățat să trăiască modest, iar cei care sunt învățați cu bogăția cu greu vor putea să facă față nevoilor și foametei .Atunci când toate acestea se vor întâmpla, păstrați-vă semințele de cereale și legume că nu vor mai fi, ca astfel să aveți ce să semănați și să supraviețuiți „. Dar fuga de urgia pustiirii ca soluție ultimă pentru credincioșii lui Dumnezeu este revelată mai ales de Cartea Apocalispei. „Iar femeia ( Biserica)/3 , a fugit în pustie unde are loc gătit de Dumnezeu , că să o hrănească pe ea acolo 1200 și 60 zile” . ( Apocalipsa cap.12 vers.6), apoi… „Femeii i s-au dat cele 2 aripi ale marelui vultur, că să zboare în pustie la locul ei , unde e hranită acolo o vreme, … departe de fața șarpelui.” (Apocalipsa cap.12 vers.14)
Sfântul Ioan Maximovici spune că, Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie./4
3 În prelungirea și completarea simbolului , Femeia ( Fecioara Maria ) este însăși Biserica, supusă în istorie dușmăniei diavolului atât în persecuții, cât și-n timp de pace.Biblia Bartolomeu Anania pag 2100.
(4 Sfântul Ioan Maximovici predici și îndrumări duhovnicești ED.Sophia, București 2001).
3
Dar prin „pustie” se poate înțelege atât starea cea sufletească precum și cea fizică, „în care adevărații nevoitori creștini s-au ascuns și încă se ascund”./5
Sfântul Andrei al Cezarei spune că în vremea venirii lui antihrist, va fi cu putință să scape doar cei care se vor ascunde în „pustia cea simțită” adică în munți, peșteri și crăpăturile pământului./6
Această atitudine este încurajată de mai mulți Sfinți Părinți ai Bisericii, ca o soluție izbăvitoare pentru acele zile. Deși creștinilor le revine datoria de a fi luptători pentru Hristos asemena Sfinților și Mucenicilor din vechime , totuși această luptă este sortită eșecului mai ales din punct de vedere social-politic . „În vremea aceea , orice împotrivire organizată față de sistemul lui antihrist va deveni cu neputință. Nu năzuiți să-l opriți pe antihrist cu mâna voastră cea slabă .Retrageți-vă, păzițivă de el și aceasta vă va fi de ajuns.”/7 De asemena Sfântul Lavrentie al Cernigovului ne arată atitudinea corectă pe care trebuie să o avem, cu toate necazurile ce vor fi .”Creștinii vor fi omorâți sau izgoniți în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Și îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare și apă de băut celor ce-I urmează Lui.Nu vă pierdeți nădejdea și nu vă descurajați, că Dumnezeu nu-Și Va părăsi turma Sa”.
Păstrarea Credinței Ortodoxe nealterate de ecumenism este și ea una din condițiile imperative ale izbăvirii.”Biserica cea Una Sfântă Sobornicească și Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate și aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunoștință unele de altele .Însă acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului și Sângele Domnului, întru Duhul Sfânt cu Soborniceasca Credință și Tradiție, care vor rămâne nepângărite”.Autorul acestor rânduri mai arată că „doar mici grupuri de credincioși dimpreună cu vreun preot, vor păstra încă vie adevărata Tradiție./8
5. Arhiepiscopul Averche Tausev Părintele Serafim Rose – Apocalipsa în învățătura Sfinților Părinți pag.157 Ed Icos 2000.
6. Sfântul Andrei , arhiepiscolui Cezareii, Tâlcuirea Apocalispei pag.35.
7. Sfântul Ignatie Briancianinov ” Apostazia și antihristul” . Ed Sophia , 2014 pag .181.
8. Alexander Kalomiros – Apostazia și antihristul după învățăturile Sfinților Părinți.
4
Sfântul Lavrentie al Cernigovului,mult mai direct vorbește de o cădere nemaiîntâlnită de la credința dreapă. „Bisericiile vor fi deschise spune el,dar creștinul ortodox nu va putea intra în ele ca să se roage,căci în ele nu se va mai aduce Jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos.În ele va fi toată adunarea satanică. „/9
Însă punctul culminant al căderii întregii umanități, este recunoașterea antihristului ca împărat al lumii,de toate confesiunile creștine și religiile în templul închinat „unității tuturor cultelor.”/10 În acest context dramatic retragerea din fața năvalei lui antihrist este recomandată de Sfântul Gavriil Georgianul, ca să se facă în grupuri mici:”Când antihrist va urca pe tron, toată lumea va fi silită să primească pecetea. Neascultarea va fi înfățișată ca trădare. Oamenii se vor ascunde în păduri. Trebuie să se îngrijească și să umble în grupuri de câte zece sau cincisprezece oameni, căci demonii vor putea să-i prăbușească în prăpastii pe cei singuratici”. Dar mai spune Sfântul și cuvinte de îmbărbătare :”Creștinii vor fi păziți de Sfântul Duh. Orice s-ar întâmpla, să nu vă pierdeți niciodată nădejdea. Ajutați-vă unul pe altul și Dumnezeu vă vă lumina și veți ști ce să faceți”./11
Având experiența persecuției din timpul comuniștilor, Părintele Iustin Pârvu îi învăța pe creștini ca „în vreme de prigoană să se adune în jurul preoților.Acolo este Biserica, unde este un antimis și un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut,cum plecau preoții prin sate și prin munți cu câte un antimis în spate și vase de slujit. Liturghia și Sfintele Taine vor da putere creștinilor să înfrunte foamea și să fie păziți de orice vătămare, sub acoperământul Maicii Domnului./12 Această stare întru laolaltă a credincioșilor alături de preoți este recomandata și de Cuviosul Andrei cel nebun pentru Hristos.”Preoții lui Dumnezeu, împreună cu cei virtuoși și cumpătați care vor fi rămas,vor scăpa în munți și în peșteri”./13
9.Sfântul Lavrentie al Cernigovului- Profeții și mărturii pentru vremea de acum.Editura Cartea Ortodoxa.Alexandria 2008, pag.86
10. Vladimir Soloviov – Scurtă povestire despre antihrist în Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale ,București Editura Humanitas 1992, pag.152 și urm
11.Jean -Cloude Larchet- Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos,Editura Sophia 2016.
12.Soluția Părintelui Iustin Pârvu pentru aceste vremuri.
13.Proorociile Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos.Vezi Profeții și mărturii creștine… pag.44
5
Însă o separare necesară a slujitorilor lui Dumnezeu în vremurile din urmă de lucrătorii satanei, este cuprinsă fară echivoc în profeția Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului,”În zilele cele mai de pe urmă ,adevărații slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni”./14 Viziunea aceasta, a fugii de antihrist este întregită și de cea a unui Sfânt Părinte din sec. al XVII lea ,care surprinde prin semnificația ei : „Atunci puținii preoți ,temători de Dumnezeu, împreună cu puținii creștini, care vor mai rămâne credincioși,ca să scape de pecetluirea fiarei,vor fugi în munți și în peșteri,luând cu ei puțină sare.” Aici, desigur putem vorbi de sarea credinței. Putem înțelege și puținătatea credinței dar și o credință mică „cât un grăunte de muștar” necesară, fără de care omul nu poate supraviețui, mai ales în vitregia bejeniei declanșate de antihrist. Așadar atitudinea sufletească pentru acele vremi este cea mai importantă,căci omului covârșit de păcate și îngrozit, îi este greu să respingă toate încercările satanice. Dacă este însă curățit, el poate trece cu bine peste acele evenimente dramatice.”Cel ce va răbda până la sfârsit ,acela se va mântui.”(Matei cap.24 vers 13)
Într-un mod cu totul încurajator, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul afirma că ” pe cât s-a vătămat Ortodoxia prin comunism, pe atât se va vătăma și acum”…Dumnezeu nu va lăsa pe om neajutorat.El ne sfătuiește … „să încercăm să trăim mai duhovnicește,să fim mai aproape de Hristos și să nu ne temem de nimic și de va trebui , să mărturisim”…/15 Totuși Sfântul Cosma Etolianul spune că vor fi „stâncile și râpele pline de lume”, fapt cutremurător, dar fuga în acele zile trebuie făcută și în „muntele inimii” omului. Este necesară cunoașterea sinelui și o curățire interioară a sa, pentru că îndepărtat de propria sa natură, omul a devenit prizonierul artificiilor existențiale, trebuind să lase mai jos grija lumii materiale și să-și înalte spiritul spre cele înalte. Mântuitorul însuși ne dă exemplul Său personal ,atunci când ” S-a suit singur la munte ca să se roage”. Aceasta să facă și omul ,mai la înălțime în singurătate și în apropiere de Dumnezeu. Această înălțare spre Sionul inimii „înfrânte și smerite”,este dată de o viață liturgică neîntreruptă chiar și în acele zile, dar și de starea lăuntrică de curăție prin isihie. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu ,miluiește-mă pe mine păcătosul”, așa precum dintotdeauna monahii și creștinii adevărați zicând,au dobândit luminarea și întărirea lăuntrică în lupta cu taberele întunericului și apoi înălțarea
14-.Apostazia și antihristul, după învățăturile Sfinților Patinti- Constanta 2009 pag.214 15.Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul- Trezire duhovniceasca.Dictatura lui antihrist,Schitul Lacu 2000 pag.181.
6
spre Cerurile cele Sfinte, ale lui Dumnezeu. Mai mult ca oricând în vremurile descrise de Scripturi și Părinți, rugăciunea neîncetată, contemplarea lăuntrică și despătimirea, devin imperative absolute pentru urcarea în”pustia fizică” și în „muntele inimii”,spre a traversa biruitori apocalipsa. Desigur că cei mai mulți oameni resping gândul prezenței timpurilor antihristice. Deși manifestă, lucrarea nu este acceptată de subiectivismul individual al liniștirii propriei existențe. O gândire păguboasă, pentru că potrivit Părinților Bisercii doar prezența Sfintei Liturghii și determinarea preoților devotați și luptători cu adevărat pentru Hristos, oprește înaintarea acelor zile. Aici este înțelepciunea și adeveritatea înțelegerii, celor care vor să vadă. Este necesar acum pentru creștini,ca să trăiască într-o unitate de credință și fidelitate alături de preot, întru Hristos.Mai mult li se descoperă doar…celor care „bat și li se va deschide” și celor care „nu ascund lumina sub obroc”.
Preot Nicolae Strizu Paroh al Foeniului
29 august 2025, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
Scripturile și profețiile vorbesc în multe locuri de o fugă a omului, de un rău abisal ce va veni. ” Va fi o vreme de strâmtorare,cum n-a mai fost de la începutul lumii și nici nu va mai fi,” spune profeția Mântuitorului (Matei cap.24 vers 21). Daniil Proorocul ne lămurește explicit despre acele zile ,când mintea oamenilor se încețoșează așa de mult, încât vor vrea necredință și chiar vor împiedica Jertfa cea de-a pururi .”Din vremea când va înceta Jertfa cea de-a pururi și va începe urâciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile „. (Daniil cap.12 vers 11 ). Mântuitorul Iisus Hristos parafrazează în sens eshatologic … „Când veți vedea urâciunea pustiirii , ce s-a zis prin Daniel Proorocul, stând în locul cel Sfânt”,…”Atunci cei din Iudeea să fugă în munți”. ( Matei cap.24 vers 15-16).
Așadar această fugă apare ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Fuga în munți de răul primar, reprezintă deci o soluție și un mijloc salvator în zilele „urâciunii” provocate de antihrist . „În limbaj biblic, prin urâciune se înțelege fie idolul, fie orice formă de idolatrie. Va veni o vreme înainte de sfârșit și ca un semn al acesteia , în locul cel sfânt al lui Dumnezeu, se va instala fie un personaj , care va pretinde și va obține adorare , fie o nouă formă de idolatrie , menită să pustiiască sufletele oamenilor prin alungarea lui Dumnezeu, căruia idolul i se substituie” /1. Acesta este potrivnicul antihrist, căruia i se vor alătura „lașii și apostații” și căruia „la sfârșitul vremii, i se va pune capăt pustiirii”/2.
„O vreme și vremuri și jumătate de vreme” este timpul șarpelui când Biserica Domnului va fi prigonită.(Cartea Apocalipsei cap.12 vers 14)
1 . Biblia sau Sfânta Scriptura – Ediția Bartolomeu V. Anania 2012 – nota 32 pag 130
2. idem-ibidem nota 33
Profeția Mântuitorului de la Matei cap.24 este desăvârșită. El proorocește și avertizează în același timp că …”cine citește să înțeleagă”, atunci când vin acele vremuri. „Cel care va fi pe casă să nu se coboare ca să-și ia lucrurile din casă… Iar cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-și ia haina…Rugați-vă că să nu fie fuga voastră iarna nici sâmbăta” (vers 17- 20). Panica din timpul fugii de antihrist este redată de grozăvia proverbialei profeții: „câți vor trăi atunci , vor alerga la morminte și vor striga : ieșiți voi , cei morți, ca să intrăm noi, cei vii.”(din profețiile Sfântului Cosma Etolianul).
Tabloul sumbru al unei „pustiiri” fizice este redat mai ales în profețiile contemporane. Cuviosul Stareț Gavriil Mult Pătimitorul din Serbia (1900-1999) vorbea despre următoarele evenimente : „Oamenii vor fugi din orașe în coloane și nu vor avea din ce să trăiască.Nu vor avea bani nici de pâine și vor plăti impozite pentru orice . Va fi o mare apostazie și cădere duhovnicească. Dar cei care au în suflet credința ortodoxă nu vor fi înșelați… Fericiți sunt cei care s-au învățat să trăiască modest, iar cei care sunt învățați cu bogăția cu greu vor putea să facă față nevoilor și foametei .Atunci când toate acestea se vor întâmpla, păstrați-vă semințele de cereale și legume că nu vor mai fi, ca astfel să aveți ce să semănați și să supraviețuiți „. Dar fuga de urgia pustiirii ca soluție ultimă pentru credincioșii lui Dumnezeu este revelată mai ales de Cartea Apocalispei. „Iar femeia ( Biserica)/3 , a fugit în pustie unde are loc gătit de Dumnezeu , că să o hrănească pe ea acolo 1200 și 60 zile” . ( Apocalipsa cap.12 vers.6), apoi… „Femeii i s-au dat cele 2 aripi ale marelui vultur, că să zboare în pustie la locul ei , unde e hranită acolo o vreme, … departe de fața șarpelui.” (Apocalipsa cap.12 vers.14)
Sfântul Ioan Maximovici spune că, Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie./4
3 În prelungirea și completarea simbolului , Femeia ( Fecioara Maria ) este însăși Biserica, supusă în istorie dușmăniei diavolului atât în persecuții, cât și-n timp de pace.Biblia Bartolomeu Anania pag 2100.
(4 Sfântul Ioan Maximovici predici și îndrumări duhovnicești ED.Sophia, București 2001).
3
Dar prin „pustie” se poate înțelege atât starea cea sufletească precum și cea fizică, „în care adevărații nevoitori creștini s-au ascuns și încă se ascund”./5
Sfântul Andrei al Cezarei spune că în vremea venirii lui antihrist, va fi cu putință să scape doar cei care se vor ascunde în „pustia cea simțită” adică în munți, peșteri și crăpăturile pământului./6
Această atitudine este încurajată de mai mulți Sfinți Părinți ai Bisericii, ca o soluție izbăvitoare pentru acele zile. Deși creștinilor le revine datoria de a fi luptători pentru Hristos asemena Sfinților și Mucenicilor din vechime , totuși această luptă este sortită eșecului mai ales din punct de vedere social-politic . „În vremea aceea , orice împotrivire organizată față de sistemul lui antihrist va deveni cu neputință. Nu năzuiți să-l opriți pe antihrist cu mâna voastră cea slabă .Retrageți-vă, păzițivă de el și aceasta vă va fi de ajuns.”/7 De asemena Sfântul Lavrentie al Cernigovului ne arată atitudinea corectă pe care trebuie să o avem, cu toate necazurile ce vor fi .”Creștinii vor fi omorâți sau izgoniți în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Și îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare și apă de băut celor ce-I urmează Lui.Nu vă pierdeți nădejdea și nu vă descurajați, că Dumnezeu nu-Și Va părăsi turma Sa”.
Păstrarea Credinței Ortodoxe nealterate de ecumenism este și ea una din condițiile imperative ale izbăvirii.”Biserica cea Una Sfântă Sobornicească și Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate și aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunoștință unele de altele .Însă acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului și Sângele Domnului, întru Duhul Sfânt cu Soborniceasca Credință și Tradiție, care vor rămâne nepângărite”.Autorul acestor rânduri mai arată că „doar mici grupuri de credincioși dimpreună cu vreun preot, vor păstra încă vie adevărata Tradiție./8
5. Arhiepiscopul Averche Tausev Părintele Serafim Rose – Apocalipsa în învățătura Sfinților Părinți pag.157 Ed Icos 2000.
6. Sfântul Andrei , arhiepiscolui Cezareii, Tâlcuirea Apocalispei pag.35.
7. Sfântul Ignatie Briancianinov ” Apostazia și antihristul” . Ed Sophia , 2014 pag .181.
8. Alexander Kalomiros – Apostazia și antihristul după învățăturile Sfinților Părinți.
4
Sfântul Lavrentie al Cernigovului,mult mai direct vorbește de o cădere nemaiîntâlnită de la credința dreapă. „Bisericiile vor fi deschise spune el,dar creștinul ortodox nu va putea intra în ele ca să se roage,căci în ele nu se va mai aduce Jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos.În ele va fi toată adunarea satanică. „/9
Însă punctul culminant al căderii întregii umanități, este recunoașterea antihristului ca împărat al lumii,de toate confesiunile creștine și religiile în templul închinat „unității tuturor cultelor.”/10 În acest context dramatic retragerea din fața năvalei lui antihrist este recomandată de Sfântul Gavriil Georgianul, ca să se facă în grupuri mici:”Când antihrist va urca pe tron, toată lumea va fi silită să primească pecetea. Neascultarea va fi înfățișată ca trădare. Oamenii se vor ascunde în păduri. Trebuie să se îngrijească și să umble în grupuri de câte zece sau cincisprezece oameni, căci demonii vor putea să-i prăbușească în prăpastii pe cei singuratici”. Dar mai spune Sfântul și cuvinte de îmbărbătare :”Creștinii vor fi păziți de Sfântul Duh. Orice s-ar întâmpla, să nu vă pierdeți niciodată nădejdea. Ajutați-vă unul pe altul și Dumnezeu vă vă lumina și veți ști ce să faceți”./11
Având experiența persecuției din timpul comuniștilor, Părintele Iustin Pârvu îi învăța pe creștini ca „în vreme de prigoană să se adune în jurul preoților.Acolo este Biserica, unde este un antimis și un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut,cum plecau preoții prin sate și prin munți cu câte un antimis în spate și vase de slujit. Liturghia și Sfintele Taine vor da putere creștinilor să înfrunte foamea și să fie păziți de orice vătămare, sub acoperământul Maicii Domnului./12 Această stare întru laolaltă a credincioșilor alături de preoți este recomandata și de Cuviosul Andrei cel nebun pentru Hristos.”Preoții lui Dumnezeu, împreună cu cei virtuoși și cumpătați care vor fi rămas,vor scăpa în munți și în peșteri”./13
9.Sfântul Lavrentie al Cernigovului- Profeții și mărturii pentru vremea de acum.Editura Cartea Ortodoxa.Alexandria 2008, pag.86
10. Vladimir Soloviov – Scurtă povestire despre antihrist în Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale ,București Editura Humanitas 1992, pag.152 și urm
11.Jean -Cloude Larchet- Sfântul Gavriil Ivireanul cel nebun pentru Hristos,Editura Sophia 2016.
12.Soluția Părintelui Iustin Pârvu pentru aceste vremuri.
13.Proorociile Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos.Vezi Profeții și mărturii creștine… pag.44
5
Însă o separare necesară a slujitorilor lui Dumnezeu în vremurile din urmă de lucrătorii satanei, este cuprinsă fară echivoc în profeția Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului,”În zilele cele mai de pe urmă ,adevărații slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni”./14 Viziunea aceasta, a fugii de antihrist este întregită și de cea a unui Sfânt Părinte din sec. al XVII lea ,care surprinde prin semnificația ei : „Atunci puținii preoți ,temători de Dumnezeu, împreună cu puținii creștini, care vor mai rămâne credincioși,ca să scape de pecetluirea fiarei,vor fugi în munți și în peșteri,luând cu ei puțină sare.” Aici, desigur putem vorbi de sarea credinței. Putem înțelege și puținătatea credinței dar și o credință mică „cât un grăunte de muștar” necesară, fără de care omul nu poate supraviețui, mai ales în vitregia bejeniei declanșate de antihrist. Așadar atitudinea sufletească pentru acele vremi este cea mai importantă,căci omului covârșit de păcate și îngrozit, îi este greu să respingă toate încercările satanice. Dacă este însă curățit, el poate trece cu bine peste acele evenimente dramatice.”Cel ce va răbda până la sfârsit ,acela se va mântui.”(Matei cap.24 vers 13)
Într-un mod cu totul încurajator, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul afirma că ” pe cât s-a vătămat Ortodoxia prin comunism, pe atât se va vătăma și acum”…Dumnezeu nu va lăsa pe om neajutorat.El ne sfătuiește … „să încercăm să trăim mai duhovnicește,să fim mai aproape de Hristos și să nu ne temem de nimic și de va trebui , să mărturisim”…/15 Totuși Sfântul Cosma Etolianul spune că vor fi „stâncile și râpele pline de lume”, fapt cutremurător, dar fuga în acele zile trebuie făcută și în „muntele inimii” omului. Este necesară cunoașterea sinelui și o curățire interioară a sa, pentru că îndepărtat de propria sa natură, omul a devenit prizonierul artificiilor existențiale, trebuind să lase mai jos grija lumii materiale și să-și înalte spiritul spre cele înalte. Mântuitorul însuși ne dă exemplul Său personal ,atunci când ” S-a suit singur la munte ca să se roage”. Aceasta să facă și omul ,mai la înălțime în singurătate și în apropiere de Dumnezeu. Această înălțare spre Sionul inimii „înfrânte și smerite”,este dată de o viață liturgică neîntreruptă chiar și în acele zile, dar și de starea lăuntrică de curăție prin isihie. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu ,miluiește-mă pe mine păcătosul”, așa precum dintotdeauna monahii și creștinii adevărați zicând,au dobândit luminarea și întărirea lăuntrică în lupta cu taberele întunericului și apoi înălțarea
14-.Apostazia și antihristul, după învățăturile Sfinților Patinti- Constanta 2009 pag.214 15.Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul- Trezire duhovniceasca.Dictatura lui antihrist,Schitul Lacu 2000 pag.181.
6
spre Cerurile cele Sfinte, ale lui Dumnezeu. Mai mult ca oricând în vremurile descrise de Scripturi și Părinți, rugăciunea neîncetată, contemplarea lăuntrică și despătimirea, devin imperative absolute pentru urcarea în”pustia fizică” și în „muntele inimii”,spre a traversa biruitori apocalipsa. Desigur că cei mai mulți oameni resping gândul prezenței timpurilor antihristice. Deși manifestă, lucrarea nu este acceptată de subiectivismul individual al liniștirii propriei existențe. O gândire păguboasă, pentru că potrivit Părinților Bisercii doar prezența Sfintei Liturghii și determinarea preoților devotați și luptători cu adevărat pentru Hristos, oprește înaintarea acelor zile. Aici este înțelepciunea și adeveritatea înțelegerii, celor care vor să vadă. Este necesar acum pentru creștini,ca să trăiască într-o unitate de credință și fidelitate alături de preot, întru Hristos.Mai mult li se descoperă doar…celor care „bat și li se va deschide” și celor care „nu ascund lumina sub obroc”.
Preot Nicolae Strizu Paroh al Foeniului
29 august 2025, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul
Dragi cititori, iubitori de Hristos,
Începînd cu 3 septembrie a.c., antihriștii au ridicat un nou blocaj asupra acestui blog, așa încît nu mai pot intra în secțiunea Comentarii și nu mai am posibilitatea de a posta, pe căile obișnuite. Dumnezeu a lăsat o fisură mica în blocajul lor și fără să-mi dau seama, am înțeles că pot ocoli, măcar temporar, piedicile ce mi s-au pus, ca să pot ieși, din vreme-n vreme, cu cîte un articol. Pentru că blogul poate fi accesat încă.
Dorința mea nerostită era să pot ține în viață acest blog pînă ce va împlini vîrsta de zece ani, apoi să mă retrag, socotind că am făcut și eu, cît de cît, ceva întru slujirea Frățiilor Voastre. Nu știm prea bine cum va fi în viitor, pentru că, din zi în zi, condițiile devin mai grele.
În toate, facă-se voia lui Dumnezeu.
Presbiter Iovița Vasile 5 septembrie 2025
Cuviosul Părinte Dionisie Ignat, nepomenitor și mărturisitor cu Sfinte Moaște: ,,Vârful bunătăților este a te smeri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor”
18 noiembrie 2022 iovita_vasile4 comentarii
Preambul
Articolul de mai jos l-am publicat, precum se vede, în 18 noiembrie 2022. Atunci vorbeam de Cuviosul Dionisie Ignat, astăzi vorbim de Sfantul Cuvios, deoarece Patriarhia de Constantinopol a binevoit să-l treacă în rîndul Sfinților. Vă vine să credeți? Omenește, nu pot explica cum un patriarh, eretic și schismatic deopotrivă, Bartolomeu, a fost de acord cu canonizarea Sfantului Dionisie, cel care s-a îngrădit, prin nepomenire, de nevrednicul ierarh. Explicația e, desigur, Dumnezeiască, deoarece ,,unde voiește Dumnezeu, rînduiala firii se biruiește’’ (Canonul Mare).
Întotdeauna am avut rețineri în a-mi asocia numele cu Sfinții nepomenitori, tocmai din pricina uriașei disproporții dintre viața lor de sfințenie și neputințele în care ne zbatem noi, îngrădiții de erezie de-acum. Cînd se spunea despre noi că suntem răzvrătiți, acceptam. Da, ne-am răzvrătit împotriva ereziilor introduse oficial în Biserică la sinodul tîlhăresc din Creta; au zis că suntem schismatici și nu m-am supărat. Suntem în schismă față de ecumeniști dar nu și față de Biserica Ortodoxă. Ne-au făcut și sectari, dar am atras atenția că din secta noastră fac parte Sfantul Maxim Mărturisitorul, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Paisie Aghioritul, Sfantul Iustin Popovici și acum, iată, și Sfantul Dionisie Ignat. Ce-a mai zis propaganda? Nepomenitorii sunt extremiști. Bine-ar fi să fim extremiști, extrem de preocupați de apărarea Dreptei Credințe, dar nu suntem.
Închei, aducînd gînd de preamărire Atotputernicului Dumnezeu, Care toate le voiește și le făptuiește spre binele și mîntuirea noastră, a nevrednicilor robilor Săi.
Presbiter Iovița Vasile
Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e – începătorul trebuie să-și corecteze viața lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minții nu-i lucru ușor și n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare. Oricât de nevoitor ai fi, oricâte sute și mii de metanii ai face, oricâte privegheri – sunt bune, toate sunt bune, că astea sunt lucruri hotărâ¬te de Sfinții Părinți cu mare înțelepciune –, dar vârful bunătăților este a te smeri, a te smeri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Temelia tuturor bu¬nătăților este smerita cugetare. De aceea, trebuie în¬tâi și întâi și întâi să faci ascultare superiorilor și să-ți tai voia. Inaintea superiorului tău și înaintea altora să n-ai voia ta, căci vrăjmașul, ispititorul cu asta ne biruiește, cu înălțarea minții.
A nu-ți tăia voia și a fi împotrivă e începutul înălțării minții, al egoismului. După ce un timp scurt sau mai îndelungat ai făcut oleacă ascultare, tăindu-ți toată voia, poate că superiorul tău vrea să te încerce, poate să-ți zică un cuvânt nepotrivit. Tu să zici așa: „Așa cum zici tu, părinte, așa e.” Tu vezi că nu-i potrivit, dar spui: „Așa cum zici tu”. Faci așa ca să-ți tai înțelepciunea, că tu vii de afară, din lume, ești plin de toate gestu¬rile omenirii, de omul cel vechi, plin cu păcate. De aceea, trebuie întâi să te smerești, să zici așa, că „nu știu nimic.” Și apoi harul Sfântului Duh se pogoa¬ră peste tine, fiind tu sincer, și dacă nu te duci cu gândul îndoit, pogoară harul Sfântului Duh smerita cugetare. De acum cunoști armele astea atât de durabile cu care poți să te lupți cu ispititorul, ai o temelie bună și poți să înaintezi ca să începi cu „Doamne Iisuse Hristoase”, rugăciunea cea atât de folositoare și atât de binecuvântată. Dar dacă tu ești plin de toate patimile, și dacă unul ți-a zis un cuvânt iar tu i-ai răspuns și te-ai îndreptat înaintea tuturor, te osârduiești, ca omul, să câștigi Rugăciunea lui Iisus, dar trebuie întâi, la orice lucru, să pui temelie, nu-i așa? Dacă ai ca temelie ascultarea, smerita cugeta-re, poți să biruiești în lupta cu celelalte patimi. Dar nu cumva să crezi că ești desăvârșit de-acuma, că s-a terminat lupta. Adică, având harul ăsta poți să te lupți cu duhurile cele viclene.
Că nu ne este lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhu¬rilor răutății întru cele cerești. Vezi, rugăciunea minții e cea mai mare armă, cea mai bună și cea mai sigură pentru sfânta mân¬tuire, fiindcă prin ea devine omul desăvârșit duhov¬nicesc — toată răsuflarea lui, toată viața lui nu este altceva decât rugăciune. Omul duhovnicesc învistierește în inima și în mintea lui pe Iisus Hristos, Dum¬nezeu adevărat, Cel care ne-a scos din păcat și din moarte. Dar trebuie să fim atenți, căci Dumnezeu ajută, îți dă rugăciunea minții, însă noi să o respec¬tăm, ca să n-o pierdem.
(Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 207-208)
*Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu a fost deshumat joi, 17 noiembrie 2022, la 18 ani de la mutarea la cele veșnice. Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei va propune Patriarhiei Ecumenice canonizarea lui. Cuvios nepomenitor și mărturisitor cu Sfinte Moaște, care a întrerupt pe motiv de erezie pomenirea ierarhului! Să avem parte de sfintele sale rugăciuni !
Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac.
Preambul
Articolul de mai jos l-am publicat, precum se vede, în 18 noiembrie 2022. Atunci vorbeam de Cuviosul Dionisie Ignat, astăzi vorbim de Sfantul Cuvios, deoarece Patriarhia de Constantinopol a binevoit să-l treacă în rîndul Sfinților. Vă vine să credeți? Omenește, nu pot explica cum un patriarh, eretic și schismatic deopotrivă, Bartolomeu, a fost de acord cu canonizarea Sfantului Dionisie, cel care s-a îngrădit, prin nepomenire, de nevrednicul ierarh. Explicația e, desigur, Dumnezeiască, deoarece ,,unde voiește Dumnezeu, rînduiala firii se biruiește’’ (Canonul Mare).
Întotdeauna am avut rețineri în a-mi asocia numele cu Sfinții nepomenitori, tocmai din pricina uriașei disproporții dintre viața lor de sfințenie și neputințele în care ne zbatem noi, îngrădiții de erezie de-acum. Cînd se spunea despre noi că suntem răzvrătiți, acceptam. Da, ne-am răzvrătit împotriva ereziilor introduse oficial în Biserică la sinodul tîlhăresc din Creta; au zis că suntem schismatici și nu m-am supărat. Suntem în schismă față de ecumeniști dar nu și față de Biserica Ortodoxă. Ne-au făcut și sectari, dar am atras atenția că din secta noastră fac parte Sfantul Maxim Mărturisitorul, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Paisie Aghioritul, Sfantul Iustin Popovici și acum, iată, și Sfantul Dionisie Ignat. Ce-a mai zis propaganda? Nepomenitorii sunt extremiști. Bine-ar fi să fim extremiști, extrem de preocupați de apărarea Dreptei Credințe, dar nu suntem.
Închei, aducînd gînd de preamărire Atotputernicului Dumnezeu, Care toate le voiește și le făptuiește spre binele și mîntuirea noastră, a nevrednicilor robilor Săi.
Presbiter Iovița Vasile
Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e – începătorul trebuie să-și corecteze viața lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minții nu-i lucru ușor și n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare. Oricât de nevoitor ai fi, oricâte sute și mii de metanii ai face, oricâte privegheri – sunt bune, toate sunt bune, că astea sunt lucruri hotărâ¬te de Sfinții Părinți cu mare înțelepciune –, dar vârful bunătăților este a te smeri, a te smeri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Temelia tuturor bu¬nătăților este smerita cugetare. De aceea, trebuie în¬tâi și întâi și întâi să faci ascultare superiorilor și să-ți tai voia. Inaintea superiorului tău și înaintea altora să n-ai voia ta, căci vrăjmașul, ispititorul cu asta ne biruiește, cu înălțarea minții.
A nu-ți tăia voia și a fi împotrivă e începutul înălțării minții, al egoismului. După ce un timp scurt sau mai îndelungat ai făcut oleacă ascultare, tăindu-ți toată voia, poate că superiorul tău vrea să te încerce, poate să-ți zică un cuvânt nepotrivit. Tu să zici așa: „Așa cum zici tu, părinte, așa e.” Tu vezi că nu-i potrivit, dar spui: „Așa cum zici tu”. Faci așa ca să-ți tai înțelepciunea, că tu vii de afară, din lume, ești plin de toate gestu¬rile omenirii, de omul cel vechi, plin cu păcate. De aceea, trebuie întâi să te smerești, să zici așa, că „nu știu nimic.” Și apoi harul Sfântului Duh se pogoa¬ră peste tine, fiind tu sincer, și dacă nu te duci cu gândul îndoit, pogoară harul Sfântului Duh smerita cugetare. De acum cunoști armele astea atât de durabile cu care poți să te lupți cu ispititorul, ai o temelie bună și poți să înaintezi ca să începi cu „Doamne Iisuse Hristoase”, rugăciunea cea atât de folositoare și atât de binecuvântată. Dar dacă tu ești plin de toate patimile, și dacă unul ți-a zis un cuvânt iar tu i-ai răspuns și te-ai îndreptat înaintea tuturor, te osârduiești, ca omul, să câștigi Rugăciunea lui Iisus, dar trebuie întâi, la orice lucru, să pui temelie, nu-i așa? Dacă ai ca temelie ascultarea, smerita cugeta-re, poți să biruiești în lupta cu celelalte patimi. Dar nu cumva să crezi că ești desăvârșit de-acuma, că s-a terminat lupta. Adică, având harul ăsta poți să te lupți cu duhurile cele viclene.
Că nu ne este lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhu¬rilor răutății întru cele cerești. Vezi, rugăciunea minții e cea mai mare armă, cea mai bună și cea mai sigură pentru sfânta mân¬tuire, fiindcă prin ea devine omul desăvârșit duhov¬nicesc — toată răsuflarea lui, toată viața lui nu este altceva decât rugăciune. Omul duhovnicesc învistierește în inima și în mintea lui pe Iisus Hristos, Dum¬nezeu adevărat, Cel care ne-a scos din păcat și din moarte. Dar trebuie să fim atenți, căci Dumnezeu ajută, îți dă rugăciunea minții, însă noi să o respec¬tăm, ca să n-o pierdem.
(Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 207-208)
*Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu a fost deshumat joi, 17 noiembrie 2022, la 18 ani de la mutarea la cele veșnice. Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei va propune Patriarhiei Ecumenice canonizarea lui. Cuvios nepomenitor și mărturisitor cu Sfinte Moaște, care a întrerupt pe motiv de erezie pomenirea ierarhului! Să avem parte de sfintele sale rugăciuni !
Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac.
Părintele Claudiu Buză: Părintele Dionisie Ignat de la Colciu, Sfântul nepomenitor canonizat sub pseudopatriarhul Bartolomeu
Mare-i puterea lui Dumnezeu!
Figura Părintelui Dionisie Ignat de la Colciu (1909–2004) rămâne una dintre cele mai luminoase mărturii de statornicie, discernământ și mărturisire ortodoxă din secolul XX. Născut în România și retras încă din tinerețe în Sfântul Munte Athos, el a fost un călugăr care a îmbinat asceza cu dragostea părintească pentru ucenici și pentru neamul său.
Particularitatea sa – greu de trecut sub tăcere – este faptul că a rămas nepomenitor sub trei patriarhi ai Constantinopolului, refuzând să intre în comuniune cu mișcarea ecumenistă care a început să se infiltreze oficial în viața Bisericii.
În mod providențial, la 31 august 2025, Sinodul al Patriarhiei Ecumenice, întrunit la Constantinopol, a hotărât canonizarea Cuviosului Dionisie Ignat de la Colciu, stabilind ca zi de pomenire 11 mai. Această decizie confirmă sfințenia vieții sale și recunoaște oficial mărturia sa în Biserica Ortodoxă.
Părintele Dionisie s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Asemenea altor călugări români, a plecat în tinerețe la Athos, unde s-a stabilit la Schitul Colciu, metoc al Vatopedului. Viața lui s-a desfășurat în vremuri de mari încercări pentru Biserică: războaie mondiale, comunismul ateu în România, apoi apariția mișcării ecumeniste în sânul Ortodoxiei.
Patriarhii Constantinopolului – Athenagoras (1948–1972), Dimitrios (1972–1991) și Bartolomeu (din 1991) – au avut o deschidere tot mai pronunțată către dialogul ecumenist interconfesional, adeseori cu depășirea limitelor canonice. În fața acestei situații, Părintele Dionisie, asemenea altor părinți athoniți, a ales întreruperea pomenirii, aplicând Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861), care îngăduie oprirea comuniunii cu ierarhii ce propovăduiesc erezia „cu capul descoperit”.
Nepomenirea la Sfânta Liturghie nu a fost pentru Părintele Dionisie un gest de orgoliu personal sau de răzvrătire, ci un act de fidelitate față de credința ortodoxă. El a rămas statornic în ascultare față de Tradiția Bisericii, dar fără să cadă în extremisme schismatice.
Deși a refuzat pomenirea patriarhilor ecumeniști, Părintele Dionisie a rămas profund smerit, ferindu-se de judecata oamenilor și preferând să îndrume pe fiii duhovnicești către pocăință și curăție de inimă. Ucenicii săi mărturisesc că, de fiecare dată când era întrebat despre motivele nepomenirii, el răspundea simplu: „Nu pot să fiu în comuniune cu ceea ce nu este Ortodoxie.”
Viața Părintelui Dionisie a fost marcată de rugăciunea neîncetată, blândețea față de frați și o mare înțelepciune duhovnicească. Chiar și în vârstă înaintată, continua să primească vizitatori din toată lumea, dând sfaturi scurte, dar pline de putere.
Mărturia lui despre credința curată a devenit un reper nu doar pentru românii de la Athos, ci pentru întreaga Ortodoxie. Nepomenirea sa sub trei patriarhi a fost o mărturisire discretă, dar fermă, care astăzi se dovedește providențială: Biserica însăși a recunoscut că viața lui a fost plină de sfințenie.
Decizia Patriarhiei Ecumenice din 31 august 2025 de a-l canoniza pe Cuviosul Dionisie Ignat arată că statornicia în credință nu rămâne nerăsplătită. Hotărârea oficială menționează viața lui curată și mărturia autentic ortodoxă, iar ziua de prăznuire a fost stabilită pe 11 mai.
Este de remarcat faptul că Biserica a recunoscut ca Sfânt tocmai pe cel care, prin nepomenire, a mustrat derapajele unora dintre patriarhii săi. Aceasta arată cum Duhul Sfânt lucrează dincolo de diplomația și strategiile omenești, și confirmă că adevărata sfințenie nu este în opoziție cu Biserica, ci este temelia ei. Părintele Dionisie Ignat de la Colciu rămâne un exemplu viu al credinței neclintite și al discernământului duhovnicesc. Nepomenirea sa sub trei patriarhi nu a fost o ruptură, ci o mărturisire a Ortodoxiei nealterate.
Prin canonizarea lui în 2025, Biserica a confirmat că sfințenia înseamnă statornicie, smerenie și fidelitate față de Adevăr. Pentru credincioșii de astăzi, el devine un far de lumină în vremuri de confuzie, arătând că sfințenia nu se realizează prin compromis, ci prin jertfă și mărturisire. Astfel, de acum înainte, Părintele Dionisie nu mai este doar un mare duhovnic athonit, ci Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu, rugător și mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică.
Lucian Ciuchiță. Ciuma modernă: prostul cu carte
În viață m-am ferit, cu aceeași grijă cu care îți aperi buzunarul de un hoț în tramvai, de două specii umane: nebunii și proștii cu carte.
Primii – săracii de ei – au măcar noblețea inconștienței. Uneori chiar îi privesc cu o vagă simpatie, ca pe niște oracole căzute în derizoriu. În vechime erau aclamați pe ulițe, priviți ca înțelepți în transă, demiurgi ai delirului. Astăzi, nu mai sunt decât umbre rătăcitoare, aruncate în stradă, libere ca porumbeii și la fel de ignorate. Dar nu ei sunt ținta acestui rechizitoriu – nebunii își păstrează, chiar și în cădere, o anumită demnitate.
Adevărata pacoste, pericolul ce se insinuează zilnic în viața noastră ca o molimă fără antidot, îl reprezintă proștii cu carte. Da, acea specie monstruoasă, clonată în laboratoarele mediocrității, care se înmulțește cu o viteză mai mare decât șobolanii în subsoluri. Sunt cei care au trecut prin facultăți particulare ca gâsca prin apă și au ieșit de acolo convinși că tocmai au primit actul de noblețe intelectuală. Ei nu gândesc – recită. Nu creează – reproduc zgomot. Nu scriu – bâjbâie cu tastatura până când internetul geme de aberațiile lor.
Îi găsești pretutindeni: pe rețele sociale, împopoțonați cu titluri ridicole de bloggeri, vloggeri, influenceri. Influenceri ai cui? Ai prostiei, firește! Ai superficialității ridicate la rang de virtute, ai imbecilității servite în ambalaj lucios, cu miros de fake news și iz de servilism. Nu trebuie să aștepți mult ca să-ți dai seama de natura lor: e suficient să-i auzi deschizând gura. Atunci prostia lor izbucnește ca un foc de artificii stricate, un spectacol absurd de ignoranță cu ifose.
Sunt, fără excepție, slugile perfecte ale sistemului. Le place să pupe în dos toate nonvalorile oficiale, să ridice ode nulităților, să saliveze la picioarele celor care le dau firimituri de atenție. Nu au personalitate, nu au coloană vertebrală, nu au onoare. Singurul lor scut este turma: adoră să se strângă în stoluri, să tropăie în cor, să repete ca papagalii lozinci în care nici ei nu cred.
Și, atenție, acești proști cu carte nu sunt doar ridicoli. Nu, ridicolul ar fi un lux în cazul lor. Sunt periculoși! Periculoși pentru că prostia lor este agresivă, militantă, convinsă că e inteligență, ba chiar spirit fin, umor și superioritate. Sunt ca niște copii care se joacă cu chibriturile într-o benzinărie și râd în timp ce dau foc la tot. Prostia lor nu ucide cu intenție – ucide din exces de zel, din siguranța lor falsă că au descoperit rețeta adevărului absolut.
Iată, deci, categoria socială cea mai de temut: nu nebunii, nu săracii, ci acești prostovani cu diplomă, acești diletanți ai gândirii, acești paraziți cu cont de Facebook. De ei trebuie să te ferești mai abitir ca de ciumă, pentru că în prostia lor solemnă poartă o armă redutabilă: iluzia că ar fi inteligenți.
Preluare de pe Facebook
Primii – săracii de ei – au măcar noblețea inconștienței. Uneori chiar îi privesc cu o vagă simpatie, ca pe niște oracole căzute în derizoriu. În vechime erau aclamați pe ulițe, priviți ca înțelepți în transă, demiurgi ai delirului. Astăzi, nu mai sunt decât umbre rătăcitoare, aruncate în stradă, libere ca porumbeii și la fel de ignorate. Dar nu ei sunt ținta acestui rechizitoriu – nebunii își păstrează, chiar și în cădere, o anumită demnitate.
Adevărata pacoste, pericolul ce se insinuează zilnic în viața noastră ca o molimă fără antidot, îl reprezintă proștii cu carte. Da, acea specie monstruoasă, clonată în laboratoarele mediocrității, care se înmulțește cu o viteză mai mare decât șobolanii în subsoluri. Sunt cei care au trecut prin facultăți particulare ca gâsca prin apă și au ieșit de acolo convinși că tocmai au primit actul de noblețe intelectuală. Ei nu gândesc – recită. Nu creează – reproduc zgomot. Nu scriu – bâjbâie cu tastatura până când internetul geme de aberațiile lor.
Îi găsești pretutindeni: pe rețele sociale, împopoțonați cu titluri ridicole de bloggeri, vloggeri, influenceri. Influenceri ai cui? Ai prostiei, firește! Ai superficialității ridicate la rang de virtute, ai imbecilității servite în ambalaj lucios, cu miros de fake news și iz de servilism. Nu trebuie să aștepți mult ca să-ți dai seama de natura lor: e suficient să-i auzi deschizând gura. Atunci prostia lor izbucnește ca un foc de artificii stricate, un spectacol absurd de ignoranță cu ifose.
Sunt, fără excepție, slugile perfecte ale sistemului. Le place să pupe în dos toate nonvalorile oficiale, să ridice ode nulităților, să saliveze la picioarele celor care le dau firimituri de atenție. Nu au personalitate, nu au coloană vertebrală, nu au onoare. Singurul lor scut este turma: adoră să se strângă în stoluri, să tropăie în cor, să repete ca papagalii lozinci în care nici ei nu cred.
Și, atenție, acești proști cu carte nu sunt doar ridicoli. Nu, ridicolul ar fi un lux în cazul lor. Sunt periculoși! Periculoși pentru că prostia lor este agresivă, militantă, convinsă că e inteligență, ba chiar spirit fin, umor și superioritate. Sunt ca niște copii care se joacă cu chibriturile într-o benzinărie și râd în timp ce dau foc la tot. Prostia lor nu ucide cu intenție – ucide din exces de zel, din siguranța lor falsă că au descoperit rețeta adevărului absolut.
Iată, deci, categoria socială cea mai de temut: nu nebunii, nu săracii, ci acești prostovani cu diplomă, acești diletanți ai gândirii, acești paraziți cu cont de Facebook. De ei trebuie să te ferești mai abitir ca de ciumă, pentru că în prostia lor solemnă poartă o armă redutabilă: iluzia că ar fi inteligenți.
Preluare de pe Facebook