,,Toată viața mea mi-am consacrat-o unui scop, unui crez, care vizează propulsarea țării, dezvoltarea ei, reducerea decalajului care ne desparte de țările dezvoltate europene; să intrăm în rândul țărilor civilizate, într-o perioadă istorică cât mai scurtă, să ridicăm nivelul de viață și nivelul de cultură al tuturor, să fie o societate bună, dreaptă, pentru toți membrii ei, nu pentru o minoritate de profitori. Măi, dragă’’ (Ion Iliescu)
Nu ne lăsați fără răspuns!
Vă scriu dintr-o tăcere adâncă unde nu mai există timp, doar veșnicie…și unde veghează nestinsă o flacără…e flacără care veghează Neamul Românesc.
Vă scriu nu ca o umbră, ci ca un strop de sânge care încă curge în pământul Patriei.
Am trecut prin bezna închisorilor fără să îmi vând sufletul. Am fost înfometat, batjocorit și bătut. Mi s-a cerut să îmi trădez prietenii, idealul, crezul. Am ales să tac și să fiu om până la capăt. Nu-mi plâng moartea. Nici lanțul! Nici oasele frânte! Singurul meu regret este că nu am putut sa vă spun cu glas viu, că nu am murit din slăbiciune, ci din iubire – pentru Adevăr, pentru Țară, pentru voi. De aceea vă las acest testament:
Nu vă rușinați de aceia care au suferit în numele credinței și al Neamului!
Nu-i uitați pe cei care au fost îngropați fără cruce, dar cu demnitate!
Ridicați-vă voi, cei tineri, nu doar cu trupul, dar și cu inima!
Citiți istoria cu sufletul, nu doar cu ochii!
Acolo unde am căzut noi, ridicați voi o temelie!
Din lacrima mamei mele faceți voi un steag!
Din zeghea mea plină de sânge, croiți voi un cuvânt drept!
Din moartea mea faceți voi o viață nouă, curată, neîngenuncheată!
Fiți mai buni decât am fost noi, dar nu uitați niciodată prețul pe care l-am platit ca voi să fiți liberi.
Nu va scriu din slavă, că nu am cunoscut-o. Nici din ură, căci am învins-o.
Vă scriu dintr-un loc în care rana nu mai doare, însă uitarea da. Am fost tânăr când m-au dus. Tânăr când mi-au sfărâmat oasele pentru că am iubit România. Tânăr când m-au bătut ca să trădez, dar am ales să tac. Tânăr când am murit, nu de boală cum au scris, ci de mâna lor. Pentru că am spus, NU!
Nu regret nimic decât că nu voi ști dacă voi, cei de astăzi, veți înțelege! Nu am regretat nimic, dar mă întreb dacă jertfa noastră a fost înțeleasă. Fie ca voi să fiți răspunsul!
Nu ne plângeți! Cine moare pentru Adevăr nu cere lacrimi.
Când veți trece pe lângă o închisoare, gândiți-vă că acolo, cândva, a fost o biserică a rezistenței.
Când rostiți cuvântul „libertate” să știți că s-a platit cu dinți smulși, cu foame, cu sânge, cu propriile vieți.
Când vă întrebați ce e demnitatea, gândiți-vă la cei care au murit drepți și nu au stat în genunchi decât în fața lui Dumnezeu. Noi am fost tăcuți, dar jertfa noastră strigă.
Să nu vă fie rușine să fiți români!
Să nu vă fie frică să spuneți adevărul! Căci dacă voi tăceți, jertfa noastră a fost în zadar. Luați această suferință, nu ca pe o rană, ci ca pe o sabie. Nu pentru ură, ci pentru apărare.
Voi sunteți răspunsul întrebării noastre: „va înțelege cineva?”,
NU NE LĂSAȚI FĂRĂ RĂSPUNS!
(TESTAMENT PENTRU CEI CARE VOR VENI DUPĂ NOI – În numele lui Remus Daneș și a celor ca el. Un text de Eliana Popa)
REMUS DANEȘ – profesor al liceului Dragoș Vodă din Câmpulung Moldovenesc, trecut prin camerele de tortură ale Securității, înfometat și chinuit să declare și să mărturisească felul cum s-a organizat să lupte împotriva comunismului.
A murit în Zarca Aiudului, în ziua de 10 aprilie 1950, nu de tuberculoză, așa cum stă scris în dosarele Securității, ci asasinat.
Într-o discuție cu unul din colegii de celulă a spus:
,,Nu regret nimic, decât că mor și nu înțeleg în ce măsură suferința și jertfele pe altarul Patriei, jertfele noastre, vor fi înțelese și vor constitui un imbold pentru cei care vor veni după noi…”
(Text trimis de Stefan C. – Arad)
Bunul Dumnezeu sa-i odihnească de-a dreapta Sa.