Botezul Monahului Nicolae Steinhardt

Devoțiunea mea particulară este Crucea”

Motto: „Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii, nu ţi-e de niciun folos. Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui”.

„Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie”
Regimul dur de detenție este îmblânzit de atmosfera spirituală care domnește în celula 34, astfel încât bucuria și durerea se împletesc asimptotic, în simfonia propriei deveniri: „În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocrație, poezii și sfidare – și durerea (căci domnește un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observație a caraliilor e însoțită de ghionți sub fălci și pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare”.
Pentru Steinhardt, închisoarea avea să se transforme în scurt timp în academie și altar. Învață cu repeziciune alfabetul Morse ca să-și mângâie sufletul cu aripa duioasă a versurilor lui Crainic și Gyr și cunoaște fericirea de a fi în preajma liniștitoare a lui Vasile Voiculescu, având totodată revelația unei alte lumi: „(…) Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atât de complet, că am parte de atâta binecuvântat noroc. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra”.

Stările sufletești experiate în sarcofagul Reduitului Jilava nu sunt altceva decât proiecția unui nou început de drum, aidoma drumului lui Saul către Damasc, la capătul căruia „evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt”[3]. În temnița lugubră a Jilavei, rolului lui Anania din episodul convertirii Sf. Ap. Pavel, i se substituie figura luminoasă a părintelui Mina Dobzeu, neobosit în predarea lecțiilor de catehizare pe care „le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”. Alegerea de a fi botezat creștin-ortodox pe care Steinhardt o face, în căutarea adevărului izbăvitor, nu este decât răspunsul sincer și ferm pe care înțelege să-l dea lui Hristos la tainica Lui chemare: „Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă”, își amintește părintele Mina.
Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid

Între filele Jurnalului fericirii, se ascunde sfioasă și evocarea zilei botezului: „Era 15 martie 1960: Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (…) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (…) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid”. Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin «Vă ordon, treceți Prutul!»”.

Este limpede că venirea lui Nicolae Steinhardt la Hristos nu a fost o bizarerie, ci o necesitate absolută, rezultatul unor teribile experiențe de viață și al unor cugetări persistente, ivite din acuitatea și profunzimea trăirilor sale creștine, după cum el însuși mărturisește adesea: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este o Sfântă Taină, că există Sfintele Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, şi muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite”.

Peste ani, după eliberare, Steinhardt își va desăvărși taina botezului prin mirungere și primirea Sfintei Împărtășanii la Schitul bucureștean Darvari.

Preluare de pe blogul Ion Coja