Istoria scrisă ne spune că poporul român s-a constituit, dintru început, ca popor creştin. Creştinismul nostru n-a fost unul denaturant de erezii, a fost autentic, aşa cum se propovăduieşte şi se trăieşte în Biserica lui Hristos. Se afirmă deseori, cu inconştienţă, că Biserica a fost întotdeauna alături de popor. Nicidecum! Biserica a fost poporul însuşi şi cred că nu greşesc spunând că românii au apărut în istorie ca o mare Biserică, căci a fost voia cerească să ne aleagă ca ,,neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu’’ (I Petru 2, 9). Aleşi fiind de Dumnezeu, urmează logica simplă care ne spune că misiunea noastră pe pământ este aceea de a trăi între hotarele adevărurilor veşnice ale Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, iar chemarea noastră este aceea de a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a spus, că aceia care vor crede în El, se vor distinge prin anumite semne, printre care acesta: ,,În limbi noi vor grăi’’ (Marcu 16, 17). Limba românilor a fost între limbile cele noi semănate de Dumnezeu pe pământ, limbă sfântă, cu vocaţie sfântă, aceea de a exprima adevărurile Dumnezeieşti şi a le transmite din neam în neam. Mihai Eminescu ştia prea bine acest lucru, şi l-a afirmat încă de prin anul 1881 astfel: ,,Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat’’ (,,Timpul’’ din 10 octombrie 1881). Cât despre vocaţia limbii româneşti, Preotul Alexe Mateevici a definit-o în formă poetică: ,,Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri/ Să ne spue-n hram şi-acasă /Veşnicele adevăruri.
Din păcate, în acest grai sfânt şi-au făcut loc elemente străine şi nedorite, pe care acelaşi poet le numeşte ,,slin şi mucegai’’. Acestea trebuie înlăturate din rostirea noastră. Ce sunt, de fapt, slinul şi mucegaiul? Sunt tăgăduirea lui Dumnezeu, minciuna, înjurăturile, exprimările necuviincioase şi agramate, vorbele necugetate şi multe altele, împotriva firii care, laolaltă alcătuiesc un balast cu care limba noastră sfântă nu se va împăca niciodată.
Dar să ne gândim cât de frumos înveşmântează graiul nostru adevărurile Dumnezeieşti, veşnice şi mântuitoare. Căci dintru început, Descoperirea Dumnezeiască a Sfintelor Scripturi şi-a găsit loc în rostirea românească. Nu ne putem imagina un Popor Dreptmăritor care să nu aibă Cuvântul Sfânt al Scripturilor în limba sa. Fireşte, la început traducerile vor fi fost parţiale şi la posibilităţile de exprimare de atunci. Cu trecerea vremii, limba noastră a crescut şi şi-a înmulţit mijloacele de cuprindere, făcându-se din ce în ce mai încăpătoare şi mai potrivită pentru împlinirea menirii sale. Ţinând seama de toate acestea, afirmăm, cu bucurie duhovnicească, împletirea celor trei elemente printr-o sintagmă întreit sfântă: Scriptura Sfantă în limba sfântă a unui popor sfânt, poporul fiind Biserica Ortodoxă din spaţiul românesc.
Presbiter Iovița Vasile