Papa Ioan Paul al II-lea şi evoluţionismul
În anul 1859, Charles Darwin publica lucrararea sa ,,Evoluţia speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă’’, prin care susţinea că speciile se transformă treptat unele în altele, datorită acestor factori: variabilitatea, ereditatea, suprapopulaţia, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală. Lucrarea ar demonstra originea animală a omului. Se spune că Darwin însuşi n-ar fi crezut în teoria sa, numită evoluţionism, dar a fost silit să o susţină şi să o pună în circulaţie. Oricum, faptul nu mai are nicio relevanţă.
Pentru a explica apariţia vieţii pe pământ, materialiştii au imaginat scenarii fanteziste şi absurde, pe care le-au plasat în timp cu miliarde de ani în urmă, fiind imposibil de verificat. Ei au pornit de la premisa că materia este veşnică, şi nici nu se putea altfel, pentru că dacă s-ar fi încumetat să explice apariţia materiei ar fi trebuit să admită existenţa lui Dumnezeu, Creatorul acesteia. Aşadar, au recurs la acest punct de plecare comod în demonstraţia lor, afirmând că Dumnezeu nici nu există din veşnicie, veşnică fiind numai materia, adică exact cum scria Psalmistul David: ,,Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!’’ (Psalmul 13, 1). Scenariile de care aminteam ne sugerează că în condiţiile existente cu miliarde de ani în urmă au existat nişte fenomene naturale care au favorizat anumite combinaţii ale materiei, care au constituit primele forme de viaţă. Acestea au evoluat şi s-au diversificat în decursul timpului, până s-a ajuns în stadiul despre care a scris Darwin. De-aici, speciile s-au transformat unele în altele, maimuţele s-au transformat în oameni, creierul omului fiind, după expresia marxiştilor, materia superior organizată. Nu mai insist asupra acestor teorii stupide care ni se inoculau în anii comunismului la şcoală. Ceea ce am expus până acum, în modul cel mai succint, are menirea să dea cititorului mai puţin avizat posibilitatea de a constata proporţiile acestor elucubraţii care au mutilat milioane de conştiinţe şi au adus nenorociri incomensurabile în istorie.
Orice om de ştiinţă serios îşi dă seama de absurdul care subminează aceste teorii. De fapt, în lumea ştiinţifică teoria apariţiei vieţii pe pământ şi cea evoluţionistă sunt de multă vreme abandonate. Sunt menţinute în viaţă de politicienii atei deoarece, deocamdată, nu au ceva mai eficient pentru a tăgădui existenţa lui Dumnezeu, căci acesta este scopul lor. După 1989 a fost o vreme când se părea că nebunii au renunţat la nebunia lor şi şi-au luat un răgaz de retragere şi tăcere. De o vreme însă au ieşit din nou în public cu exact aceleaşi teorii, dar de data aceasta le răcnesc cu intensităţi sporite. Îi vedem, îi ştim cine sunt, ştim ce urmăresc. Stăm în faţa lor cu Adevărul Dumnezeiesc, deşi Mântuitorul ne-a prevenit să avem grijă de mărgăritarele noastre şi de toate cele sfinte, pentru că aceia care se revendică de la regnul animal nu vor pregeta să le calce în picioare.
Câtă vreme aceste inepţii rămân în spaţiul zis ştiinţific, se numesc teorii. Când sunt aduse în lumea religiei şi promovate de la cel mai înalt nivel de cei ce se socotesc slujitori ai lui Hristos, ele capătă un nume cutremurător: erezii.
În 1950, Papa Pius al XII-lea emitea enciclica Humani Generis în care afirma teoria evoluţionistă este o foarte serioasă ipoteză. A fost un pas decisiv spre apostazia papalităţii.
În 1996 Papa Ioan Paul al II-lea făcea referire directă la această enciclică şi declara: ,,Astăzi, mai mult decât acum o jumătate de secol de la acea enciclică, noile cunoştinţe ne determină să recunoaştem în teoria evoluţiei, mai mult decât o ipoteză… Consecinţele, nu raţionale sau induse, ale rezultatelor muncii făcute separate de unii şi de alţii, constituie în ele însele un însemnat argument în favoarea acestei teorii’’. Scurt, infailibil şi ex cathedra! Vivat Papa! Catolici din toată lumea, uniţi-vă! În jurul papei.
Dacă papa ar fi fost în Biserică, în vremuri şi împrejurări normale, ar fi fost imediat înlăturat ca un mădular putred, pentru erezie şi apostazie. La catolici nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, ,,cutiile de rezonanţă’’ au receptat imediat mesajul şi l-au amplificat. Aşa, bunăoară, David Beyers, directorul executiv al Comitetului de Ştiinţă şi valori umane pentru Conferinţa Naţională a Episcopilor Catolici a scris: ,,Aici este un mare pas: Biserica a trecut de la a zice că eşti liber a accepta evoluţia sau orice formă de creaţionism, la a zice că acum noi vom accepta evoluţia care, oricum, este situaţia de facto. Cine mai pune la îndoială evoluţia în Biserica Romano-Catolică? Eu cred că nimeni’’. Într-adevăr, nimeni. Pentru că în loc să se delimiteze de această cădere catastrofală a suveranului pontif, catolicii au continuat să i se supună până în 2005, când Ioan Paul al II-lea a murit, fără a retracta erezia şi fără a se pocăi. Ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, s-au ridicat voci care au cerut ca Ioan Paul al II-lea să fie beatificat! Întrebarea care se ridică vrând-nevrând: ,,Sunt, în aceste circumstanţe, romano-catolicii Biserică sau o comunitate eretică şi apostată?’’ Celui care ar cuteza să susţină că sunt Biserică, i-aş aminti cuvintele Mântuitorului, atât de dragi catolicilor: ,,Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18). Catolicismul a fost biruit nu de porţile iadului, ci de însuşi papa. Şi aş mai adăuga că Sfânta Biserică Ortodoxă, ,,uscată şi incompletă’’, cum o caracterizează catolicii, nu s-a lepădat de adevărul creaţiei revelat în Cartea Facerii, nu L-a trădat pe Dumnezeu şi nu o va face niciodată.
Pentru ca geco-catolicii români să nu rămână mai prejos, profesorul Tertulian Langa de la Cluj a scris în Dicţionarul Teologic Creştin, Ed. Dacia, 1997, la pag. 95-96: ,,Oamenii de ştiinţă folosesc acest cuvânt pentru a exprima felul în care speciile animale au ieşit unele din altele în mod progresiv, dezvoltând caractere noi. Fie că evoluţia este o presupunere (ipoteză), fie că este un fapt ştiinţific, raportată la creaţie, ea nu este în opoziţie cu ideea despre un Dumnezeu creator al tuturor lucrurilor, şi nici, în particular, cu ideea unei creaţii directe a sufletului din partea lui Dumnezeu… Distincţia între creaţie şi evoluţie constă în faptul că, prin creaţie, ceva începe să existe, nefiind mai înainte: ea este actul originar prin care începe evoluţia care presupune că ceva a existat mai înainte. Dumnezeu creând, dă posibilitatea creaturii sale să se dezvolte, să se perfecţioneze, ca ea însăşi să-şi creeze condiţiile pentru aceasta. O dată ce concepţia creştină despre om (antropologia creştină) a sesizat că omul este cheia sfârşitului creaţiei, că aceasta are un început veritabil şi că ceea ce evoluează rămâne dependent, în fiinţa şi procesul său, de Dumnezeu, atunci nimic nu-l împiedică pe un creştin să asculte ce spun ştiinţele naturii despre ce poate produce evoluţia în lumea creată şi, în particular, despre originea omului… Între evoluţionismul ce admite creaţia şi fixismul creaţionist (ipoteză ştiinţifică potrivit căreia Dumnezeu ar fi creat toate speciile în forma lor dată, nesupuse evoluţiei) nu este o deosebire de esenţă. Esenţa lor comună este faptul creaţiei; restul este numai modalitatea creaţiei… Nu este o problemă de credinţă admiterea sau demonstrarea modalităţii fixiste sau evoluţioniste a existenţei, a creaţiei. Aceasta este treaba ştiinţei. Pentru un credincios implicaţia de conştiinţă se reduce la atât: să creadă că lumea a fost creată de Dumnezeu’’.
Citind cele scrise de Tertulian Langa, preot greco-catolic, nu poţi să nu te întrebi: ce-i foloseşte acestui om că a îndurat ani grei de temniţă sub comunişti, dacă a ajuns la asemenea rătăciri?
Bine au titrat ziarele italiene: ,,Papa spune că ne-am putea trage din maimuţă’’ (Il Giornale), sau ,,Papa a făcut pace cu Darwin’’ (La Republica).
Presbiter Iovița Vasile
