Axiome Dumnezeiești
1.Biserica e incompatibilă cu erezia
2.Credința Ortodoxă e incompatibilă cu erezia
Dragi frați și surori!
În ultimul timp, ecumeniștii ne spun că papistașii nu pot fi numiți eretici, întrucât chipurile nu a existat o condamnare sobornicească a lor ca eretici. Ei mint în mod deliberat. Această minciună le este necesară pentru a-și justifica apostazia și pentru a abate de la Domnul turma credincioasă, needucată și căldicică la credință. Domnul să-i oprească!
Cu privire la atitudinea Ortodoxiei față de confesiunea catolică există în prezent multe păreri diferite. Care este însă, în realitate, poziția ortodoxă? Cu această întrebare ne-am adresat reprezentantului Patriarhiei Moscovei, preotul Antonie Smirnov.
Dragă părinte Antonie, Dumneavoastră, ca slujitor al altarului și teolog, nu ați putea să le răspundeți cititorilor noștri la întrebarea: în ce constă pericolul unei atitudini loiale față de credința latină?
Înainte de a răspunde la întrebarea Dumneavoastră, aș dori să spun că trebuie să luăm în considerare, în primul rând, factorul cauzal, adică de ce trebuie să credem în Dumnezeu în mod ortodox, iar nu altfel. Astăzi se spune că bătrânele simple, chipurile, nu cunosc dogmele și canoanele, și totuși se mântuiesc. Iar dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci rezultă: nu contează cum crezi? Se spune că participarea la ritualuri și la Tainele Bisericii este cu totul suficientă pentru mântuire, iar tot restul nu face decât să semene dezbinare și certuri în ograda bisericească. O asemenea părere este absolut anti-ortodoxă. Credeți-mă, eu, ca preot, vă pot asigura că bunicile noastre ortodoxe cunosc dogmatica nu mai rău decât conducerea bisericească, iar uneori chiar mai bine. Inimile lor simple primesc adevărul atât de exact, încât îți amintești fără voie de pescarii-apostoli, pe care Domnul i-a ales ca să umilească înțelepciunea lumii acesteia. Într-adevăr, teolog nu este cel care are titlul științific de doctor și magistru, ci cel care prin viața sa a dovedit că este un adevărat CREȘTIN. Și izvorul adevăratei teologii este adesea poporul credincios simplu, care în curăția inimii sale primește cuvintele vieții veșnice. Acolo unde este credință sinceră, nu este loc nici pentru politica bisericească, nici pentru sofisticări încurcate, prin care se disting astăzi în mod deosebit teologii contemporani cu titluri. Unii dintre ei consideră că bătrâna needucată, care frecventează o biserică eretică, fără să pătrundă în dezacordurile dogmatice dintre eretici și ortodocși, se poate mântui. Aceasta este cea mai mare rătăcire a contemporaneității. Te poți mântui doar în credința ortodoxă. Căci cea mai mică abatere de la adevăr îndepărtează deja harul mântuitor de la om. Iar calea mântuirii este una singură. Despre aceasta se spune limpede în Sfânta Scriptură: un singur Domn, o singură credință, un singur Botez (Ef. 4, 5).
Calea Ortodoxiei constă în împlinirea smerită a poruncilor lui Hristos. Și aceste porunci sunt păstrate cu exactitate în învățătura Bisericii Ortodoxe. Celelalte confesiuni „creștine” fie au adăugat, fie au scos ceva din învățătura inițială a Domnului Iisus, și de aceea au denaturat adevărul. Iar orice astfel de faptă este un semn vădit al mândriei. Urmăritorii acestor religii, toți fără excepție, se află în stare de amăgire și, prin urmare, nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Smerenia și ascultarea față de Domnul – exact acesta este semnul distinctiv al învățăturii ortodoxe de credință.
Dar oare o asemenea părere nu este o osândire a tuturor celor neortodocși înainte de Judecata de Apoi?
Nu. Aceasta nu este osândire, ci un fapt. Despre aceasta se spune în Sfânta Scriptură. Când ea spune că toți păcătoșii nepocăiți vor merge în iad, noi percepem aceasta ca ceva de la sine înțeles. Iar oare ereticul nu este un păcătos nepocăit? Și dacă cineva, închizând ochii la adevăr, îi urmează pe eretici, vina este a lui. Pentru că fiecare are posibilitatea să caute adevărul, iar dacă nu l-a căutat, Dumnezeu nu este vinovat. Cine caută, acela va găsi, și cine bate, aceluia îi deschide Domnul. Ne confruntăm neîncetat în sufletul nostru cu ascultarea față de Dumnezeu și ascultarea față de diavol. Dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu, facem dreptatea și ne mântuim; iar dacă îl ascultăm pe diavol, săvârșim păcat. Această luptă neîncetată se petrece în fiecare minut și chiar în fiecare secundă în inima fiecărui credincios. Dar cum să aflăm voia lui Dumnezeu? Voia lui Dumnezeu este în poruncile lui Dumnezeu. Și de aceea, dacă ceva este contrar poruncii, atunci, în mod corespunzător, nu este voia Domnului. Insă nu de puține ori vrăjmașul înlocuiește noțiunile adevărate, ca să-i încurce pe cei neînțelepți în mrejele fărădelegii. De pildă, el insuflă că a demasca ereticii este un păcat de osândire și astfel, printr-un mod viclean, îl aduce pe om la complicitate la trădarea adevărului.
În două cazuri osândirea nu este păcat. Despre aceasta vorbește Sfântul Vasile cel Mare. În primul rând, când vorbim duhovnicului despre un frate care a păcătuit, și în al doilea rând, când îl prevenim pe aproapele de o primejdie. În cazul de față, vorbind despre erezii, nu îi osândim pe eretici, ci îi prevenim pe frații noștri despre primejdie. Se spune că toate credințele care mărturisesc că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, adică catolicii, protestanții și ceilalți reprezentanți, așa-zișii creștini, sunt plăcute lui Dumnezeu. Oare așa este în realitate? Astăzi se face nu de puține ori trimitere la cuvintele Sfântului Filaret al Moscovei, care scria: „Nicio Biserică ce crede că Iisus este Hristos nu îndrăznesc să o numesc falsă…” însă cuvintele Sfântului sunt pline de sens profund. Căci el însuși a afirmat întotdeauna că doar Biserica Ortodoxă crede că Iisus este Hristos. Se poate spune că eu cred într-una și alta, iar prin fapte să arăt o necredință desăvârșită. Dar Domnul ne învață să privim nu la cuvinte, ci la roade, adică la fapte. Și, după cum se știe, credința fără fapte este moartă (Iac. 2, 20). De aceea, credința în Iisus ca Dumnezeu constă în urmarea testamentelor și poruncilor Sale. Și dacă vom cerceta corespondența dintre fapte și cuvinte la catolici, vom ajunge la concluzia că ei nu cred în Iisus ca în Hristos Dumnezeu. Cum se poate explica aceasta? Apostolul spune: Oricine crede că Iisus este Hristos, din Dumnezeu este născut, și oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe Cel născut din El (1 In. 5, 1). Și mai departe: Căci aceasta este dragostea față de Dumnezeu, ca să păzim poruncile Lui… Căci oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea; și aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră (v. 3-4).
Catolicii, dimpotrivă, slujesc cu râvnă lumii. Ei cred în dogma eretică că papa al lor este „locțiitorul lui Dumnezeu” pe pământ. Învățătura lor se reduce la un singur lucru: ascultare deplină față de pontif. Cred în puterea absurdă și nelimitată a pontifului roman. „Papa poate totul: să schimbe orice poruncă, să anuleze o rânduială apostolică, să săvârșească în timpul vieții judecata asupra sufletului omului, hotărând soarta lui veșnică și multe altele” – consideră ei. Dacă catolicii ar crede că Iisus este Hristos, nu ar denatura învățătura Sa dumnezeiască desăvârșită prin adăugarea noutăților lor eretice. Acum unii teologi consideră că catolicii sunt frații noștri în Hristos, iar nu eretici. Cum să ne raportăm la o asemenea părere? Păreri au fost întotdeauna destule, dar noi trebuie să privim la ceea ce învață Biserica.
Catolicii, ca eretici, au fost anatemizați la Sinoadele locale: în 1054, sub Mihail Cerularie, sub Grigorie al II-lea (1283-1289), sub Serghie al II-lea (999-1019), sub împărații Alexie, Ioan, Manuel Comnen (sec. XI-XII), în 1482, după Sinodul de la Florența, de către trei patriarhi răsăriteni, precum și la Sinoadele locale ale Bisericilor Rusă și Moldovlahă. Cui trebuie să credem? Părerii interpreților moderni sau hotărârilor Sinoadelor locale? Dar oare Sinoadele, de pildă, nu puteau greși? În Biserică există următoarea regulă: dacă un Sinod local a luat o hotărâre contrară învățăturii Bisericii, atunci acel Sinod este recunoscut ca eretic, iar hotărârile lui sunt anatemizate. Mărturisirea romană a fost anatemizată de aproximativ zece Sinoade locale și niciunul dintre ele nu a fost condamnat de Biserică drept eretic.
Mai mult, avem numeroase mărturii ale sfinților părinți că catolicii sunt eretici. Sfântul Teofan Zăvorâtul scria: „Biserica latină este o abatere de la Biserică, e o erezie”. Cuviosul Paisie Velicikovski, întemeietorul stareților, le-a dat o apreciere severă: „[Latinii] nu sunt creștini… Latinismul a căzut în abisul ereziilor și al rătăcirilor… Zace în ele fără nicio nădejde de ridicare”. Sfântul Filaret al Moscovei, la care iubesc să facă trimitere ecumeniștii, scria și el: „Papismul este asemenea unui fruct a cărui coajă (înveliș) de creștinătate bisericeasca, moștenită din vechime, se descompune treptat, pentru a-și descoperi miezul antihristic”.
Cum s-a răspândit erezia printre latini?
În secolul al IX-lea, împotriva hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, ridicate de Biserică la rangul de dogmă de credință, catolicii au adăugat la Simbolul Credinței „și de la Fiul” (filioque). În anul 809, episcopii spanioli au trimis la papa Leon al III-lea trei sute de soli pentru ca acesta să le îngăduie să facă o adăugire la Simbolul de la Niceea – în locul unde se cântă: „Și în Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care de la Tatăl purcede”, să adauge: „Și de la Fiul”. Papa nu le-a împlinit cererea. însă erezia a început să se răspândească repede și s-a întărit printre episcopii spanioli, care aveau influență asupra papei Leon al III-lea. În curând el a cedat și a poruncit să se pună în biserica sfântului Petru două table de argint, pe una dintre ele Simbolul de la Niceea era scris în latină cu adăugirea „și de la Fiul”, pe cealaltă – în greacă, fără această adăugire. Ce a făcut episcopul Romei? El, chipurile „din dragoste”, a cedat ereticilor. Și iată în ce s-a transformat „dragostea” lui. După 200 de ani, Biserica romană s-a desprins complet de Ortodoxie. Iată ce greșeală grosolană a făcut papa Leon al III-lea. El s-a străduit să evite neînțelegerile și chipurile să păstreze pacea în Biserica sa locală și, de aceea, spre mulțumirea ereticilor, a îngăduit să se creadă cum vor ei. Ca urmare, prin aceasta a contribuit la căderea întregului Apus.
Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica Ortodoxă a instituit în anul 864, la Constantinopol, un Sinod la care patru patriarhi și o mie de episcopi au condamnat Filioque și au anatemizat pe toți cei ce răspândeau această erezie. În anul 1014, de către papa Benedict al VIII-lea, Filioque a fost aprobat oficial și introdus în textul Simbolului Credinței pentru a fi cântat la liturghie. Îndemnurile din partea patriarhilor și episcopilor răsăriteni nu au avut succes, iar în 1054 patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie (1043-1058), a convocat un Sinod local la care i-a exclus pe catolici de la comuniune și a anatemizat noutățile lor eretice.