REVELATIA DUMNEZEIASCĂ SUPRANATURALĂ a fost transmisă de Dumnezeu în mod direct sau prin aleşii Săi: îngeri, prooroci, trimişi şi, deseori, a fost însoţită de semne şi minuni, arătând prin aceasta că toată creaţia Îi este supusă. Ea s-a încheiat cu ultima scriere a Noului Testament – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Păstrarea şi transmiterea revelaţiei supranaturale s-a făcut prin:
I. SFÂNTA SCRIPTURA (Biblia/Cuvântul lui Dumnezeu) este colecţia cărţilor
sfinte, scrise de Prooroci, Apostoli sau alţi oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu,
sub inspiraţia Duhului Sfânt, într-un interval de 1500 ani.
– Vechiul Testament(revelaţia de la
Adam până la venirea Domnului Iisus Hristos)- 39 cărţi canonice şi 14
cărţi/fragmente „bune de citit” -1400 ani.
– Noul Testament (revelaţia făcută de Însuşi
Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sf. Apostoli) 27 cărţi canonice scrise în
cursul primului secol după Naşterea Mântuitorului.
II. SFÂNTA TRADIŢIE reprezintă totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sf. Scriptură, ci au fost transmise prin viu grai de Mântuitorul şi Sf. Apostoli. Ea este ,,respiraţia Duhului Sfânt în Biserică, prezentă atât în îvăţătura Bisericii, cât şi în rugăciunea şi trăirea membrilor ei şi transmisă, neschimbată, mai departe. Aceasta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, trebuie nţeleasă ca o harismă dată Bisericii şi celor cu viaţă curată, care pastreză şi pun în lucrare darurile Duhului Sfant. „Scriptura a luat nastere in Biserica si spre folosul ei”. Prin urmare Scriptura nu poate fi interpretată decât prin Sfânta Tradiţie. Biserica apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică, şi ca un „rezumat al Traditiei”, garantat de Biserică, ea fiind „Stâlpul şi temelia Adevarului” (ITimotei, 3;15), după Părintele Staniloae.
„Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.(II Petru 1, 20-21).
Astfel Tradiţia Bisericii ne-a dat Scriptura , dar şi modul în care poate fi tălmăcită, numai cu ajutorul Sfinţilor Părinţi, „purtati de Duhul Sfant”,care a vorbit prin ei. Orice alta încercare de răstălmăcire, prin cei neştiutori si neîntariţi, duce la pierderea sufletului , după cum spune Apostolul (II Petru3;16) . ,,Traditia adevarata ,,constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toti”(Sf.Vincentiu de Leryn)
Sf.Tradiţie cuprinde:
1.-Sfânta Scriptură
2-Vechile simboluri de redinţă si mărturisiri (inclusiv ale Martirilor, care
sunt respinse de ereticii protestanţi)
3.-Hotărâri dogmatice si canonice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale
4.-Scrierile Sfinţilor Părinţi
5.-Vestigii liturgice ale Bisericii, cărţile de Slujbă (Sf.Icoane, Imnografie
Ortodoxă)
Romano-catolicii şi protestanţii, nu au Duhul Tradiţiei dogmatice a Bisericii şi
nici Tradiţia Liturgică, dupa cum nu au nici Duhul Apostolic de citire şi interpretare
a Scripturii.
Sf. Irineu, ne învaţă: «Duhul este chezăşia nestricăciunii, întărirea Credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.).
Sa rămânem neclinţi în Sfânta Ortodoxie, recunoscători cu dragoste, evlavie, în duh de rugăciune, până în ultima clipă a vieţii, ajutorului dat de Mângâietorul sufletelor noastre, prin rugăciunile Sfinţiţilor Părinţi nepomenitori, care drept învaţă Cuvântul Adevărului! Amin.
Dr. Gabriela Naghi
Prea cucernice Parinte Iovita ,
Iertati-ma, dar cuvantul „supranatural „,mie pacatosului ,nu-mi suna bine in sens ortodox,neintalnindu-l in Sfanta Scriptura,sau in scrierile Sfantilor Parinti.Dimpotriva dupa parerea mea ,relatia noastra cu EL , trebuie sa fie cea mai fireasca precum cea de tata -fiu sau frate -frate, nici de cum” supranatural”,care este de sorginte papistasa ,care urmareste explicarea tuturor gesturilor de iubire pe pe care SFANTA TREIME le revarsa asupra noastra ,eliminand astfel sfantele taine.Rugati-va si ptr.ovidiu pacatosul.Doamne ajuta!
Catehismul din 1952 foloseste expresia ,,mai presus de fire”. Sa fim sanatosi si sa nu ne impiedicam de un termen, Doamne ajuta, D. Ovidiu Prahoveanul.
Va rog frumos sa ma iertati ca v-am provocat suparare cum remarca mea .Doamne ajuta !ovidiu pacatosul
Ps:Se pare ca am „darul” de a supara pe toti oamenii cu care vin in contact, atat in viata virtuala, cat si in cea reala ,de aceea ma voi retrage in pustia gandurilor mele.
Hai, Ovidel, lasa supararile deoparte, nu e loc pentru ele acum. Eu intotdeauna ma bucur cand ne intalnim pe aceasta cale. De ce zici ca m-ai suparat?, nu m-ai suparat cu nimic. Doamne ajuta.
Patriarhia și bor implicată în aducerea imigranților https://www.trinitas.tv/actiune-social-filantropica-in-sprijinul-refugiatilor-din-orientul-mijlociu/
Mai-marii lumii au decis sa populeze Europa crestina cu musulmani. In aceste sens, au creat toate conditiile pentru a-I disloca din tarile lor si a-I sili sa migreze. Patriarhia Romana se incadreaza in acest plan si face si ea ce I se spune folosindu-se de cuvinte inselatoare precum filantropie (iubire de oameni) si sprijin pentru refugiati. Dumnezeu sa apere Romania de toate relele lumii acesteia.
Termenul de revelatie supranaturala il gasim la Marele Ierarh, Mitropolitul Irineu Mihalcescu si la Parintele Prof.Dumitru Staniloae .
Un scurt citat din Mitropolitul Irineu Mihălcescu-DOGMELE BISERICII CREŞTINE ORTODOXE(Prefata Arh.Ioanichie Balan)
2. REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ DEOSEBIREA DINTRE DOGME ŞI CANOANE
EREZIE ŞI SCHISMĂ
1. Revelaţia sau descoperirea în general lat. (revelatio) este dezvelirea sau cunoaşterea a ceva ascuns. Revelaţia dumnezeiască, este actul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine, fiinţa Sa, voia Sa, planurile Sale, creaturii raţionale. Fiindcă Dumnezeu este fiinţa absolut spirituală şi care, deci, nu cade sub simţuri, omul n-ar fi putut ajunge niciodată să-L cunoască, dacă Dumnezeu n-ar fi binevoit să se descopere, să se facă cunoscut omului.
în două feluri S-a descoperit Dumnezeu omului: pe cale naturală şi pe cale supranaturală. De aceea şi revelaţia este naturală şi supranaturală.
Revelaţia naturală este cea făcută în natură şi care poate fi cunoscută cu ajutorul minţii. Din observarea naturii înconjurătoare, a sufletului omenesc şi a desfăşurării eveni¬mentelor istorice în lume, putem deduce o serie de adevăruri privitoare la Dumnezeu şi la raportul Său cu lumea şi cu omul. Astfel, din ordinea şi regularitatea ce domnesc în lume dedu¬cem, că trebuie să fie o Fiiniă preaînţeleaptă, atotputernică şi bună, Care a făcut lumea şi îngrijeşte de ea. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria, zice Psalmistul (Ps.18,1), iar Sfântul Apostol Pavel scrie Romanilor: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii, din creaturi înţelegându-se se văd, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire (Rom.1,20).
Revelaţia supranaturală, numită şi pozitivă, este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace ce sunt mai presus de fire şi care nu poate fi primită şi înţeleasă decât prin credinţă. Ea cuprinde deci adevăruri la a căror cunoaştere n-am putea ajunge numai prin puterile minţii şi multe din ele rămân neînţelese pe deplin şi după ce se descoperă.
Dacă o asemenea revelaţie se face prin semne minunate, perceptibile simţurilor, se numeşte externă. Iar dacă se adresează de-a dreptul sufletului, împărtăşindu-i idei, simţăminte sau îndemnuri la care n-ar fi ajuns de sine, ori luminându-1, ca să pătrundă înţelesul unor lucruri neînţelese de el mai înainte, atunci se numeşte internă, sau inspiraţie ori insuflare dumnezeiască.
2. Contra posibilităţii revelaţiei dumnezeieşti, sub orice formă, nu stă nimic, pentru că noţiunea de revelaţie nu contrazice în nici un fel nici pe Dumnezeu, autorul ei, nici pe om, primitorul ei, şi nici adevărurile descoperite.
Dumnezeu, ca fiinţă personală, absolută, atotştiutoare şi atotputernică, care a creat lumea şi a pus omului un scop înalt, poate împărtăşi acestuia adevăruri care să-l ajute la atingerea mai repede şi mai sigur a scopului său. După cum orice om poate comunica altuia cugetările, sentimentele, hotărârile sale, după cum cel învăţat poate instrui pe cel neştiutor, tot astfel, şi cu mult mai mult, poate face Dumnezeu aceasta cu creatura Sa raţională. Ar fi mai mult decât absurd a tăgădui lui Dumnezeu această posibilitate pe care n-o putem tăgădui celui din urmă om.
Omul de asemenea, putând să împărtăşească altora şi să primească, când i se împărtăşesc de alţii, ideile sentimentale, efectele sale, poate primi asemenea împărtăşire şi de la Fiinţa supremă. Nu se poate zice că prin revelaţie s-ar mărgini ori jigni libertatea de cugetare sau de acţiune a omului, ori că s-ar atinge demnitatea lui, pentru că din cunoştinţele împărtăşite lui, prin revelaţie, omul învaţă ce trebuie să creadă şi ce să facă, prin urmare cum să-şi întrebuinţeze mai bine libertatea pentru a atinge mai sigur ţinta existenţei sale.
In sfârşit, adevărurile revelate nu pot fi o piedică împotriva revelaţiei, pentru că Dumnezeu împărtăşeşte omului adevăruri absolut necesare pentru mântuirea lui, iar împărtăşirea o face în aşa fel încât omul să poată primi prin credinţă şi înţelege din ele atât cât îi este de trebuinţă pentru mântuire. Apoi, Dumnezeu nu se descoperă omului cum este în fiinţa Sa, nici nu-i împărtăşeşte adevăruri care n-ar putea fi spre folosul lui sufletesc, ci numai atât cât şi ceea ce este absolut folositor pentru mântuire, potrivit gradului priceperii sale în materie de religie. Aceasta o spune Sfântul Apostol Pavel: In multe părţi şi în multe chipuri de demult grăind Dumnezeu păriniilor prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă prin Fiul (Evr. ,1,1).
3. Din posibilitatea sau realitatea revelaţiei rezultă necesitatea ei, pentru că Dumnezeu nu face nimic de prisos, sau care să nu corespundă unei trebuinţe strict necesare.
Revelaţia supranaturală, adică revelaţia în înţelesul strâns al cuvântului, a fost necesară pentru om atât ca o continuare a celei naturale, ca să deschidă sfere mai înalte şi mai largi ochilor sufletului său, cât şi ca premergătoare a revelaţiei naturale, fiindcă fără ajutorul ei, omul n-ar fi putut ajunge la nici un fel de religie.
Viaţa omului are ca scop supranatural, preamărirea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea şi iubirea Sa, scop care este cu mult mai presus de puterile omului. Pentru cunoaşterea şi, mai ales, pentru atingerea acestui scop, omul are absolută nevoie de ajutorul descoperirii dumnezeieşti. In starea sa originală, înainte de a pierde harul dumnezeiesc, el ar fi putut atinge acest scop, dar în starea de cădere şi de slăbiciune, în care 1-a aruncat păcatul, îi este absolut imposibil. Pentru aceasta are nevoie de ajutorul dumnezeiesc, care i se comunică în parte prin revelaţie.
Tot din cauza slăbirii pricinuite de păcat, omul nu-şi poate atinge pe deplin, numai prin propriile sale puteri, nici măcar scopul natural al existenţei sale şi să ducă o viaţă religios-morală demnă de el, ca o creatură aleasă a lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta este nevoie de ajutorul revelaţiei.
4. Adevărurile revelate şi privitoare la credinţă se numesc dogme. Adevărurile stabilite de părinţii bisericeşti şi care privesc viaţa creştină se numesc canoane. Dogmele nu se pot schimba de nimeni şi niciodată, pe când canoanele pot fi schimbate, dar numai de un sinod ecumenic.
Abaterea de la dogme se cheamă erezie, iar abaterea de la canoane se numeşte schismă.
Ips Neofit de Morfu trage un semnal de alarmă în ceea ce privește actele cu cip biometrice, la noi ierarhia are alte preocupări