,,Cand esti mort, au murit si organele tale. Daca iti vor organele, trebuie sa fie organe vii! Ca sa ia de la tine organe vii, trebuie sa te tina viu. Munca sectiilor de reanimare nu se mai indreapta astfel sa te salveze, ci sa te tina viu pana te hacuie de viu, ca sa iti ia organele. Criteriul mortii cerebrale este un fel de ordonanta de urgenta data noaptea, cam la vremea cand se dau ordonantele de urgenta, moment corespunzator vigilentei minime al apartinatorilor si societatii. Ordonanta asta de stabilire a criteriilor mortii cerebrale este o acoperire legala a unor acte medicale de tip Mengele, de recoltare de organe de la oameni vii, ca sa nu aibe probleme legale aia care te hacuie in numele facerii de bine!’’ (Dr Adrian Cacoveanu, pe blogul Ortodoxinfo, 1 noiembrie 2017)
În vreme ce citeam cele de mai sus, mi-am amintit de o convorbire pe care am avut-o cu un frate preot, dintr-o parohie din Moldova, în urmă cu vreo 12 ani. Iată ce mi-a relatat: ,,Băiatul meu a început să aibă probleme de sănătate. L-am dus în Bucureşti şi a fost internat la un spital (îmi amintesc vag numele, dar nu sunt sigur, de aceea nu-l scriu aici, n.a.). Medicul care l-a preluat pe băiat a făcut investigaţiile necesare, iar apoi mi-a spus că se impune o intervenţie chirurgicală. Între timp, m-am dus la paraclisul spitalului, unde am intrat în vorbă cu preotul, căruia i-am povestit pricina care m-a adus la Bucureşti. M-a întrebat, printre altele, la ce medic este internat. Când a auzit numele acestuia, s-a tulburat şi mi-a spus: Părinte, scoateţi-l pe băiat din spital cât puteţi de repede! Medicul acela îi aduce pe pacienţi în moarte clinică şi apoi le prelevează organele. Dacă nu credeţi, întrebaţi-o pe doctoriţa…, care este o femeie credincioasă şi poate să vă confirme’’.
Preotul s-a dus imediat, l-a luat pe băiat şi, fără nicio formalitate, au plecat. Următorul popas a fost la spitalul din Târgu-Mureş. Aici i s-a spus că nu-i nevoie de nicio intervenţie chirurgicală, boala putând fi tratată pe cale medicamentoasă, cum s-a şi întâmplat, şi băiatul s-a însănătoşit.
Mi-a fost dat să-l cunosc pe băiat chiar la înmormântarea tatălui său, în urmă cu circa zece ani. Bineînţeles, n-am discutat nimic despre întâmplările acestea. Răspund în faţa Bunului Dumnezeu pentru veridicitatea a ceea ce am scris aici.
Pr. Ioviţa Vasile