Într-o seară Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei.
Mă aflam într-un loc frumos şi înalt, jos era o piaţă mare şi alături se găsea marea. Şi diavolii întinseseră mii de curse. Şi treceau pe acolo monahii; şi călcând în capcane, pe unul îl prindea de cap, pe altul de picior, pe altul de mână, de haine, pe fiecare de unde putea. Balaurul din adâncuri îşi scosese capul afară din mare şi vărsând flăcări pe gură, pe ochi şi pe nări se bucura şi râdea de căderea monahilor. Eu când l-am văzut, l-am mustrat..
– O, balaure întunecat! i-am zis. De aceea ne înşeli şi ne întinzi curse!
Şi mi-am revenit, având totodată bucurie şi tristeţe. Bucurie, pentru că am văzut cursele diavolului. Tristeţe, pentru căderile noastre şi primejdia care ne ameninţă.
De atunci m-am rugat fierbinte şi liniştit. Dar acesta nu s-a oprit. De aceea îţi scriu acestea, ca să aveţi răbdare, tu şi ceilalţi fraţi.
E luptă mare în viaţa aceasta, dacă vrei să câştigi; nu e de glumit! Te războieşti cu duhurile necurate, care nu ne aruncă dulciuri şi prăjituri, ci gloanţe ascuţite care omoară sufletul, nu trupul.
Dar nu te întrista. Nu-ţi fie teamă. Ai un ajutor. Eu te voi sprijini. Te-am văzut cu adevărat ieri în somnul meu, urcam împreună către Hristos. Aşadar ridică-te şi vino în urma mea.
Să fii cu luare-aminte, căci ai văzut cursele viclenilor; şi vai de cel ce va cădea în ele. Nu va putea scăpa uşor din ghearele lor.
Desigur, diavolul nu poate – oricât ar vrea el – să ne arunce singur în iad, dacă noi nu conlucrăm în răutatea lui. Şi iarăşi, nici Dumnezeu nu vrea să ne mântuiască dacă noi nu ne facem împreună lucrători harului Său pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ajută mereu dar vrea ca şi noi să lucrăm, să facem tot ce putem.
Niciodată să nu zici că nu ai sporit şi că de ce nu ai sporit şi altele asemenea. Căci sporirea nu stă doar în puterea omului, chiar dacă el vrea şi se osteneşte mult pentru asta. Puterea lui Dumnezeu, harul Său binecuvântat, acesta le face pe toate, acesta îl ridică pe cel căzut, acesta îl îndreaptă pe cel ce a greşit.
Pe Acesta, pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, să-L rugăm şi noi din toată inima să vină; să-l ridice pe paralizat, să-l învie pe Lazăr cel mort de patru zile, să le dea ochi celor orbi, să-i hrănească pe cei flămânzi.
(Împărtăşirea experienţei monahale, p. 145-150, Editura Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfântul Munte Athos, Părintele Iosif Isihastul, 1959)
Text selectat şi îngtijit de Dr. Gabriela Naghi
Nimeni nu se poate ascunde de la Faţa lui Dumnezeu
Sfântul Nicolae Velimirovici
Dacă fugi de Dumnezeu, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta.
Pe orice drum vei apuca, Îl vei întâlni pe Dumnezeu. Însă dacă nu-L vei recunoaşte în timpul întâlnirii, călătoria ta se va însoţi de nepăsare, ca o plimbare prin cimitir.
La orice uşă vei bate, Dumnezeu îţi va deschide. Dacă nu-ţi deschide Dumnezeu, nicio uşă nu ţi se va deschide.
Primirea Dumnezeului Celui viu are ca cea dintâi şi cea mai de seamă urmare biruinţa vieţii asupra morţii. Neprimirea lui Dumnezeu are ca cea dintâi şi cea mai groaznică urmare biruinţa morţii asupra vieţii. În primul caz se poate spune că toată această strălucire a vieţii prin întunericul morţii se va încheia într-un foc măreţ al vieţii, în care moartea va arde. În al doilea caz se poate spune că toate aceste silnicii ale morţii asupra scânteilor slabe ale vieţii se vor sfârşi cu întunericul şi cu tăcerea de neclintit în care se va odihni moartea în veşnicie.
Dacă-L ştergi pe Dumnezeu din cosmos, ai şters deosebirea dintre viaţă şi moarte şi ai predat morţii spre nimicirea cea de istov a tot şi a toate, de la un ţărm al timpului şi spaţiului la un altul.
În zadar fugi de Dumnezeu; nu te poţi ascunde. E adevărat, El nu va alerga după tine, dar te va aştepta. Şi nu te va aştepta numai în locul în care L-ai părăsit, ci pe toate drumurile şi la toate colţurile lumii.
Mai uşor vei trece pe lângă lună decât pe lângă Dumnezeu. Cu adevărat, mai uşor vei fugi de văzduh decât de Dumnezeu.
Extras din Gânduri despre bine și rău – Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Predania.
Spovedania este terapia sufletului
IPS Hierotheos Vlachos
Unele persoane, vorbind despre Spovedanie, înțeleg doar o acțiune care se face cu câteva zile sau ore înainte de dumnezeiasca Împărtășanie, o acțiune care îi declară vrednici să se împărtășească cu Sfintele Taine, pentru o frumoasă prăznuire a unei mari sărbători bisericești. De obicei, considerăm că trebuie să ne spovedim pentru a ne liniști starea de vinovăție și mustrările de cuget ale conștiinței sau, mai rău, pentru a-L împăca pe Dumnezeu. Desigur, Spovedania este un stadiu al pocăinței, dar dacă ea este despărțită de atmosfera de pocăință în integralitatea ei, atunci nu va aduce rezultate în sufletul omului. Sufletul despre care vorbim aici nu este unul abstract, nici autonom, ci acea realitate care este denumită drept element spiritual al existenței omului și care a fost creat de Dumnezeu. Din acest motiv și terapia sufletului (psihoterapia) este, în realitate, dobândirea și, în același timp, rodul Sfântului Duh.
Căci înstrăinarea de Dumnezeu și depărtarea de El este mai greu de suportat decât chinurile gheenei și, pentru cel ce pătimește aceasta, este mai apăsătoare decât lipsa luminii soarelui pentru vedere, chiar dacă acest lucru nu aduce unei făpturi durere sau neputința de a trăi.
Hierotheos Vlachos, Spovedania și vindecarea sufletului, Ed. Doxologia, Iași, 2011
Cine are pe Duhul Sfânt are dragoste
Monah Proclu Nicău
Are mare însemnătate frica de Dumnezeu. Cine are frică de Dumnezeu, va câștiga mântuirea. Pentru că am observat un lucru: toți care se smeresc și se văd mici în sufletul lor, Duhul cel Sfânt îi ajută la mântuire și nu-i lasă să-și piardă sufletele. Are mare însemnătate a nu osândi. Patima osândirii o au de multe ori cei invidioși. Cei care sunt invidioși sunt oameni periculoși și omului invidios niciodată să nu-i spui bucuria ta, să-i spui numai scârba ta. Dacă îi spui scârba ta, el se liniștește. Un om care este invidios, are un duh necurat, nu-L are lucrător pe Sfântul Duh în viața lui. Cine are pe Duhul Sfânt are dragoste, iartă, are milă față de toți. Toți cei care au fericirea să aibă duhovnic au multă pace în suflet, dacă se mărturisesc cu sinceritate și împlinesc ce le spune părintele, au pace în suflet pentru că, de câte ori se duc la biserică și se smeresc, se roagă și ascultă Sfânta Liturghie, sunt binecuvântați de Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt le descoperă darurile lui Dumnezeu pe măsură ce se smeresc.
Monah Proclu Nicău, Conștiință, spune-mi tu, colecția „Crinii țarinii”, vol. 3, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2016
Înălțarea Domnului, bucuria cea mare a Apostolilor
Cuviosul Părinte Dumitru Stăniloae
Vederea Înălțării Lui Hristos le-a dat suprema încredințare despre dumnezeirea Lui. Făgăduirea trimiterii Duhului ca putere de Sus le confirma credința că e Fiul Tatălui, care le spusese că în această calitate le va trimite de la Tatăl pe Duhul, care de la Tatăl purcede, sau pe care Tatăl Îl va trimite în numele Lui (cf. Ioan 15, 26; 14, 26) și care îi va învăța tot adevărul, luându-l de la Sine (cf. Ioan 16, 13-14).
De aceea, văzându-L înălțându-Se, s-au închinat, iar El i-a binecuvântat. Simțirea deplină a dumnezeirii Lui a depărtat de la ei orice frică pe care o avuseseră când a fost dus la răstignire. Deși rămâneau vizibil fără El, erau acum plini „de bucurie mare” (Luca 24, 50-52). Îi trăiau prezența de Dumnezeu apropiat. Starea lor de „bucurie mare” și stăruirea în rugăciune arată o trăire în parte anticipată în Duhul lui Hristos.
Ce-a însemnat, propriu-zis, Înălțarea lui Hristos la cer nu putem ști. Ea nu a fost însă numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, precum celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care Se putea arăta oricând voia. El S-a Înălțat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualității tuturor treptelor îngerești, ca să fie și ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat și ca Om la treapta de Împărat al Împărăției omenirii înnoite. Acum a luat și ca Om toată puterea în cer și pe pământ (cf. Matei 28, 18).
Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Editura Basilica, 2016
PROF. DR. VASILE ASTĂRĂSTOAE: PĂRINTELE JUSTIN ESTE CANONIZAT PRIN RECUNOAȘTEREA POPULARĂ
Sper să nu cad în păcatul trufiei cu o asemenea introducere plăcută. Aș vrea să spun că atunci când m-a invitat maica Justina (fostă elevă de Facultate a domnului Profesor), am acceptat de la început. De regulă, în ultimul timp, cam refuz invitațiile. Obosesc, e destul de dificil, e mai ușor să scrii decât să vorbești. Dar am acceptat imediat pentru că în cariera mea, Părintele Justin rămâne totuși un reper.
Am să trec și la tema propriu-zisă, dar aș vrea să spun ceva. Există în Biserica primară două proceduri de canonizare: una este urmând toate etapele cu o comisie care se întrunește, cu un tribunal, etc., dar mai există o etapă care presupune recunoașterea populară, pentru că primii sfinți au fost proclamați prin recunoașterea populară.
Eu aș spune că, din acest punct de vedere, Părintele Justin este canonizat prin recunoașterea populară, pentru că rar și în puține locuri, se mai vede să vină atâția pelerini să se închine și să fie atât de cunoscut. Îmi pare rău că de 5 sau de 6 ori m-am întâlnit cu Părintele Justin. Ultima dată – Maica Justina își amintește – a fost în spital la Iași, când m-am dus să-l văd și m-a primit și ceea ce am observat la Părintele era faptul că el îmbina tradiția cu credința și de ce nu, avea un suflu de modernitate. De aceea, rămâne un reper și eu spun că nu o să-l uităm.
Am să fiu scurt. Știu că timpul e deja depășit și am să vorbesc despre relația medicinei cu creștinismul. După cum s-a spus, trăim niște vremuri, pe de-o parte înfricoșătoare, pe de altă parte înălțătoare. Am declarat acum vreo trei ani de zile și am fost criticat pentru asta, că de la Iulian Apostatul, niciodată creștinii n-au fost persecutați cum sunt persecutați în zilele noastre. Și există mai multe metode de persecuție. Nu-i arunci la fiare, nu-i împuști, deși sunt zone în care sunt împușcați și bisericile sunt aruncate în aer, ci este vorba despre această încercare de a-i marginaliza, de a-i culpabiliza și de a spune că credința este un lucru intim, privat. Nici nu are dreptul să se manifeste public și în același timp ajungi să-ți fie rușine că ești credincios și nu ești progresist.
(Fragment preluat din Revista Atitudini Nr. 73)