Sfântul loan de Kronstadt, preot rus, duhovnic şi propovăduitor râvnitor al Evangheliei, a trăit la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A fost înainte-văzător şi făcător de minuni. Se îndeletnicea cu slujirea zilnică a poporului aflat în suferinţă. Marea lui iubire pentru Hristos l-a obligat să spună adevărul despre Ortodoxia care mântuieşte şi despre erezii şi secte, care nu pot asigura mântuirea.
Este necesar să aparţinem Bisericii lui Hristos, al cărei Cap este Împăratul Atotţiitor, Biruitorul iadului, Iisus Hristos. Împărăţia Lui este Biserica, formată din comuniunea Sfinţilor care s-au mutat în Ceruri, şi a tuturor creştinilor ortodocşi care se nevoiesc pe pământ, luptând împotriva începătoriilor, a puterilor şi a stăpânitorului veacului acestuia… Neortodocşii, chiar şi o mare comunitate de neortodocşi, nu se pot înrola în războiul acesta. Fără a-L avea pe Hristos Cap, nu se poate face nimic împotriva acestor uneltitori şi vrăjmaşi cumpliţi, care sunt încontinuu treji şi au învăţat cu desăvârşire ştiinţa războiului lor. Creştinul ortodox are un sprijin puternic în lupta aceasta: mai întâi de la Dumnezeu şi de la Sfinţii Săi, care i-au biruit pe vrăjmaşi cu puterea harului lui Hristos, iar apoi de la Biserica Ortodoxă de pe pământ, de la păstorii şi învăţătorii ei, de la Taine şi de la rugăciunea de obşte. Biserica lui Hristos, de care cu mila lui Dumnezeu aparţinem și noi, este un astfel de ajutor în lupta creştinului împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.
Biserica este singurul Trup, al cărei Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos, iar sufletul este Sfântul Duh, care dă viaţă, luminează, curăţeşte şi întăreşte toate mădularele acestui mare trup, ce se luptă pe pământ. Biserica adevărată rămâne una şi neseparată, şi singura care mântuieşte. Aceasta este Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Nicio altă confesiune creştină, în afară de Ortodoxie, nu poate să-l aducă pe creştin la desăvârşirea vieţii creştine şi să întregească curăţirea de păcate, conducându-l la nestricăciune, deoarece celelalte religii ţin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18). Ele au amestecat superstiţia şi minciuna cu adevărul şi nu deţin acele mijloace date de Dumnezeu pentru curăţire, pentru sfinţire, pentru renaştere şi reînnoire, pe care le deţine Biserica Ortodoxă.
Fiecare cădere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, începe prin mândrie: omul nesocoteşte o poruncă şi atunci păcătuieşte în faptă. Aşa s-a întâmplat şi cu Schisma Apusului: înainte de aceasta, papa şi papistaşii au devenit mândri şi s-au ridicat pe ei într-atât, încât s-au gândit să-L judece pe Însuşi Hristos, pe Însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, Învăţătorul ceresc. Mândria lor a ajuns în punctul de a schimba unele cuvinte, porunci şi rânduieli ale Sale. Hristos spune că Duhul purcede de la Tatăl, pe când catolicii, luteranii şi anglicanii spun că purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Rupându-se de Tradiţia Sfântului Duh, pierzând criteriul interior al adevărului şi principiul sinodal al Bisericii, latinii, deoarece aveau nevoie de un nou tip de putere, au născut o nouă putere pentru a învăţa Credinţa: pe infailibilul papă de la Roma, „reprezentantul lui Hristos”. „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Însuşi Domnul este mereu prezent în Biserica Sa. Atunci de ce mai e nevoie de un reprezentant-papă?
Ca o erezie de căpătâi, catolicismul încearcă să includă în sistemul lui teologic texte din Sfânta Scriptură, tălmăcindu-le în afara Sfintei Tradiţii, de care sunt lipsiţi. Punctul central al mândriei catolicilor şi al dogmelor lor mincinoase, în administraţie şi în învăţătura morală, este primatul papal, tălmăcirea închipuită şi greşită a cuvântului Mântuitorului: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Trebuie să-l înţelegem ca piatră de temelie pe Însuşi Iisus Hristos: „Iar piatra era Hristos” (I Corinteni 10, 4).
Papa şi papistaşii, convertindu-i pe toţi catolicii la erezie, au făcut-o pe aceasta de neîndreptat, fiindcă papa, cu toate că are greşelile lui, este recunoscut ca fără de greşeală de către Biserica Catolică şi astfel nu este cu putinţă să fie corectat de cineva care gândeşte contrariul. Este cu adevărat posibil ca cineva să unească ceva ce nu poate fi unit, minciuna cu adevărul? Catolicii, prin faptul că-l recunosc pe papa ca și cap al Bisericii, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – Hristos – şi au rămas fără Cap. Întreaga istorie a papalităţii mărturiseşte că catolicii nu au Cap… Luteranii s-au despărţit şi au rămas fără Cap, anglicanii la fel. Nu au Biserica… iar Veliar îi războieşte cu puterea şi uneltirile lui şi îi menţine în rătăcire şi în pierzanie. O mulţime de oameni pier în ateism şi în viciu.
Am primit de la Dumnezeu talantul Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Cum folosim şi înmulţim acest talant? Îi mulţumim Domnului? Care este natura pocăinţei noastre? Ce fapte bune facem? „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmi 13, 3)”.
(Fragmente din articolul lui A. Vladimirov din revista „Cerkovnaia Zizn”, voi 1-2, 1994)
Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi
Cuviosul Părinte Emilianos Simonopetritul: Omul curat, nu judecă niciodată pe altul, ci numai pe sine însuși
Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneală și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conștiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii.
Când cineva este afundat în păcat, îi vede pe toți păcătoși și osândește pe toată lumea. Când este răutăcios, viclean, când urăște, atunci suspectează neîncetat de păcate pe ceilalți. Aceasta se întâmplă pentru că propria lui oglindă, care este conștiința lui, este o mare înspumată.
Nu poate să vadă deci nimic altceva la tovarășii săi în afară de umbre. Păcătosul nu poate să-i laude pe ceilalți oameni. „Întreabă-mă pe mine, dacă vrei să știi cine-i cutare”, îți spune el despre cineva. Și este sigur că nu există om care să nu osândească și să nu critice pe aproapele său și să nu fie mustrat de conștiință. Cine vorbește împotriva altei persoane are un suflet demonic.
Când îți spune: „Ăsta-i mândru, celălalt mânios, altul depravat” înseamnă că el însuși este așa. Și dacă presupunem că acum nu este așa, deoarece legea duhovnicească este în lucrare, va deveni cu siguranță.
În groapa pe care ai săpat-o altuia, vei cădea tu însuți în cele din urmă.
De aici ne dăm seama că omul care scoate pe gură cuvinte de judecată la adresa unei terțe persoane nu e cu putință să aibă nici cea mai mică scânteie de lumină dumnezeiască. Dimpotrivă, este plin de necurăție în suflet. Cel neprihănit, omul curat, nu judecă niciodată pe altul, ci numai pe sine însuși, ca să fie în măsură să urmărească dacă conștiința lui, oglinda inimii sale, este liniștită și diafană.
Așadar, fiindcă persoanele care osândesc, judecă, iscodesc, fac observații, sfătuiesc pe alții au un suflet demonic, Nu vă întovărășiți niciodată cu ele!
Plecați! Spuneți-le: „Iertați-mă, am treabă, nu pot, sunt foarte grăbit!”.
Spuneți-le ce vreți, numai plecați, fiindcă acolo se află un demon și este cu siguranță contagios. Din gura celuilalt va intra într-a voastră, ca și gripa. Putem avea încredere numai în gura care grăiește cele bune.
Când am o inimă bună și comuniune cu Dumnezeu, atunci mă bucur, și pot să văd inima celuilalt.
Înțeleg că X este bucuros, în timp ce Y are pe cel viclean într-însul, are gânduri, păcate. Văd chiar și copilăria lui, nașterea lui, toate se văd în oglinda inimii mele.
Aceasta este harisma duhovnicească pe care o primește omul curat.
Sursa: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul ISIHIE – Cuvânt despre trezvie, Editura Sfântul Nectarie
Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul
Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută. Aducându-vă singuri ispită în casă, moarte vă aduceţi; alungaţi-o numaidecât! Altfel, vă sunteţi blestem vouă înşivă, blestem şi celorlalţi. Sloboziţi-vă, aşadar, pe voi înşivă şi faceţi-vă binecuvântare celorlalţi!
Vestea locuirii laolaltă a monahilor şi a monahiilor se răspândise peste tot. Urâciune pentru aceştia şi pentru acestea, sminteală pentru credincioşi. Dar unii dintre monahii cu pricina nu mai conteneau cu îndreptăţirile. Mai ales acestea îl mâniau pe Grigorie, care izbucni:
– Ce tot îndrugaţi, fraţilor? Am îmbătrânit şi m-am gârbovit de nevoinţă şi neîncetat îmi războiesc patimile, care parcă nu se mai satură să mă hărţuiască, mizerabilele… Cum, dară, îmi spuneţi că voi le-aţi biruit şi nu vă mai temeţi de ele? Tineri încă fiind! Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi şi noapte şi asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desăvârşire zile întregi, şi tot îmi dădeau de furcă! Făceam mii de metanii, mă închideam în chilie patruzeci de zile şi lacrimile îmi udau leoarcă rasa mea cea neagră. Chiar şi acum, bătrân, mă tem de patimi şi mă nevoiesc. Stau singur, doar cu copacii şi cu fiarele, printre stânci, în pustie. La chilia mea nu vin şi nu văd femei. Pe cine minţiţi, aşadar, fraţilor? Ştim cu toţii, foc este trupul unuia şi iască al celuilalt… Cu cât se află mai aproape, cu atât mai mare-i primejdia. Cu cât le depărtăm mai mult, cu atât se micşorează primejdia. Lăsaţi, deci, îndreptăţirile şi cinstiţi darul cel mare al fecioriei.
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Vulturul rănit, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 294
Sfantul Sofronie Saharov,
Cuvantarea a treizecea,
8 februarie 1993
(..)
Crestinii trebuie sa vorbeasca din ceea ce le da Duhul Sfant, iar nu sa filosofeze.
…
Evenimentele vremilor noastre fac ca veacul nostru sa fie deosebit de important.
Uneori mi se pare ca Domnul Dumnezeu, indepartandu-Se de la noi, prin singura aceasta miscare negativa a indepartarii ne paraseste in incercarile noastre, si noi traim incercarile acestei lumi.
Si mari sunt suferintele sufletului omenesc cand se indepartraza de la noi lucrarea simtita a harului Duhului Sfant.
Parasirea lui Dumnezeu dupa doua razboaie mondiale neinchipuit de grele – Primul si al Doilea – a dus la faptul ca intreaga lume este afundata in criza si in nimic nu afla iesire.
Si cand ne rugam Lui pentru lumea intreaga, El totusi ne raspunde:
„Da, sufera omul. Si binevoieste sufletul Meu intru cei ce se roaga pentru ceilalti, pentru cei ce sufera, pentru intregul Adam. Ci lasati totul asa cum este, nu va tulburati de faptul ca razboaiele sunt inevitabile, nu va tulburati de faptul ca oamenii, suferind, ajung cu adevarat pana la capatul a ceea ce se poate numi culmea rabdarii durerii”.
Si spune in Evanghelie: „Auzind despre toate acestea, ridicati capetele voastre ca rascumpararea voastra se apropie” (Luca 21, 28).
Viata noastra este vremelnica; nu aici ne vom dobandi propasirea, propria infaptuire ca persoana, ca si chip al lui Dumnezeu in deplinatatea lui.
Sub ochii nostrii se destrama natiuni, milioane de oameni mor de foame, de boli.
„Unde esti Tu, Cel Ce ne-ai zidit?”
Si Domnul raspunde asa:
„Asa este de trebuinta pentru vesnicie”.
Omul este zidit dupa chipul lui Dumnezeu si dupa asemanare.
Omul trebuie sa imbratiseze in dragostea sa nu numai omenirea, ci si intreaga zidire. Si Domnul se bucura cand ne rugam pentru cei ce sufera, dar El zabavniceste a veni si a tamadui.
De ce?
Pentru ca El poate toate.
El zice:
„Nu va temeti de cei ce omoara trupul, iar apoi mai mult nu va pot face; ci temeti-va de cel care dupa omorare poate si sufletul si trupul sa piarda in ghena” (Matei 10, 28).
Ceea ce inseamna ca El si dupa omorarea noastra poate sa ne ridice din nou in si mai multa slava. Pentru ca dincolo in vesnicie niciodata nu o sa mai fim asa cum ne traim aici pe noi insine:
lipsiti de dragoste si de lumina.
Nebunie ar fi sa gandim ca Domnul binevoieste suferintele.
Ci stiind aceasta cale, vom incerca sa strigam catre Maica Domnului si catre toti Sfintii, si catre Insusi Hristos Dumnezeu, ca sa ne dea rabdare, si putere pentru aceasta rabdare.
Vremea este a incercarilor de neindurat.
Eu nu sunt infailibil, pot sa gresesc la fiecare pas, ba si gresesc.
Insa va voi spune:
adesea imi vine gandul ca totusi ne-au ajuns vremurile apocaliptice.
###
Sfantul Sofronie Saharov
Cuvantarea a 27-a
28 decembrie 1992
(…)
Intr-una din prorocii Avva Ishirion in Pateric (din veacurile III-IV) zicea ca oamenii ultimelor vremi nu vor mai fi in stare de viata unei trairi asemenea celor din primele veacuri.
Insa – adaoga unul din Parinti (Ishirion) – crestinilor le vor fi trimise mari suferinte. Iar cei ce vor rabda acele suferinte, vor fi in Imparatie mai mari decat cei ce in vechime inviau mortii.
Puterea raului in lumea organizata contemporana este atat de mare, ca nicio rugaciune, nicio incordare a duhului nostru nu biruieste acest duh al lumii.
Suntem coplesiti de suferintele care ne invaluie din exterior. Insa o astfel de forma de suferinta, poate ca Domnul a dat-o numai acum, nu si in vechime.
###
Sfantul Sofronie Saharov:
In epoca noastra mantuirea a devenit mai greu de infaptuit decat inainte.
In Biserica primara marturisitorii lui Dumnezeu care faceau minuni constituiau un fenomen zilnic.
Exista prorocii ale Sfintilor Parinti din veacul al IV care ne spun ca in vremile de pe urma Dumnezeu nu va mai daruri harisme si credinciosii traitori nu vor mai savarsi minuni, si se vor mantui ca fiind parasiti de Dumnezeu intr-o stare de smerenie.
Sfantul Ierarh Nifon episcopul Constantianei Ciprului, in sec IV, profeteste:
„In zilele de pe urma, adevaratii slujitori (traitori) ai lui Hristos se vor ascunde de oameni (nu vor mai fi vizibili in societate).
Si chiar daca nu vor face face semne si minuni ca astazi, vor fi statornici necontenit pe calea cea stramta, pazindu-se in smerenie.
In vremurile de pe urma nu va mai fi cineva care sa faca semne minunate, deoarece, chiar de ar face minuni, nu vor mai fi oameni simtitori (ci nesimtitori) care sa fie receptivi sa se intelepteasca in luptele duhovnicesti.
Majoritatea oamenilor in zilele de pe urma se vor rataci din nestiinta pe calea cea larga a pierzarii”.
Iata singura calea adevarata, asa cum scrie Cuviosul Siluan Athonitul – calea pocaintei.
Nimic nu inlesneste o mai buna cunoastere a lui Dumnezeu ca Tata decat pocainta.
Despre răzbunare şi Răzbunător
Sfântul Nicolae Velimirovici
Nu spune: „ Vreau să răsplătesc cu rău!” Nădăjduieşte în Domnul şi El îţi va veni în ajutor (Pilde 20: 22).
Să nu fii niciodată răzbunător, să nu răsplăteşti nimănui răul cu rău. Ajunge răutatea aproapelui tău. Dacă îi vei întoarce cu rău cele rele pe care ţi le-a făcut ţie, atunci tu cu mâna ta sporeşti şi dublezi răul în lume. Dar dacă nu răsplăteşti lui cu rău, el totuşi până la urmă va stinge propriul lui rău cu pocăinţa. Astfel, cu răbdarea şi cu iertarea, tu vei micşora răul din lume.
Să nu fii niciodată răzbunător, să nu răsplăteşti nimănui răul cu rău, ci mai curând să nădăjduieşti în Domnul. El vede şi ţine minte toate şi la timpul potrivit vei vedea şi tu, şi va vedea şi cel ce ţi-a făcut rău, că Domnul vede şi ţine minte toate.
Tu îţi zici: Şi ce mare lucru am făcut dacă nu am plătit răului cu rău? Iar eu îţi răspund: Ai făcut lucrul cel mai înţelept pe care putea să îl faci în acea situaţie, adică, ai predat lupta şi răzbunarea Celui Care este mai puternic decât tine, iar Cel Care este mai puternic va câştiga răsunător biruinţa pentru tine şi ţi-o va dărui. Căci dacă intri în război cu cel care ţi-a făcut rău, s-ar putea să fii înfrânt. Pe când Domnul nu poate niciodată să fie înfrânt.
Prin urmare, lasă războiul tău în sarcina Celui Care biruie întotdeauna şi aşteaptă cu răbdare; învaţă de la prunc. Dacă cineva face rău pruncului în prezenţa părinţilor lui, pruncul nu loveşte înapoi pe cel care l-a lovit, ci priveşte către părinţii lui şi plânge. Pruncul ştie că părinţii lui îl vor apăra. Cum se poate să nu ştii ceea ce până şi un copil mic ştie? Tatăl tău Cel ceresc este pururea lângă tine. Aşadar, nu fi răzbunător; nu răsplăti răului cu rău; ci mai degrabă priveşte către Tatăl tău Cel ceresc şi plângi. Numai aşa îţi vei asigura deplin izbândă în conflictul tău cu oamenii cei răi.
O, Stăpâne Atotputernice Doamne, Carele ai zis: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Romani 12: 19; Evrei 10: 30), păzeşte-ne pe noi de toţi nelegiuiţii sub Mâna Ta Cea atotputernică şi opreşte-ne pre noi de la a întoarce răului cu rău!
Povăţuieşte-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt ca să îndurăm toate cu răbdare, iar nu să ne răzbunăm. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veac. Amin.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
Primeşte cu mulţumire amărăciunile
Sfântul Isaac Sirul
Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi.
Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor.
Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea.
Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.
Extras din Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare – Sfântul Isaac Sirul, Editura Evanghelismos, București.
Ia raiul meu și dă-mi iadul tău!
Cu ceva timp în urmă m-am întâlnit cu un părinte pe care îl iubeam mult. Și l-am întrebat:
– Gheronda, L-ai văzut vreodată pe Hristos?
– Da, părinte, L-am văzut, a mărturisit el cu frângere de inimă, cu evlavie.
– Gheronda, cum este Hristos?
– Părinte, Hristos este așa cum Îl prezintă Evanghelia, este neprihănit, bun, simplu și accesibil.
– Și când s-a întâmplat aceasta, când L-ai văzut? Aceasta a fost următoarea mea întrebare, plină de uimire.
– Părinte, L-am văzut pe Hristos atunci când am iubit fără să aștept nimic în schimb, a șoptit Gheronda cu ochii plecați, care se umpluseră deja de lacrimi de iubire nețărmurită pentru Hristos. M-am golit ca om de mine însumi și m-am umplut cu Hristos. Am dat totul și nu am primit nimic de la oameni. Atunci vine El, când Îi semeni.
Această frază: „Hristos vine atunci când Îi semeni” s-a întipărit în adâncul inimii mele. Da, iubirea adevărată este cea care știe să se jertfească și să piardă (tot ceea ce este lumesc – n. trad.). Ea dă totul, fără să țină socoteală ce a dat. Ea se jertfește, ca să trăiască celălalt. Ea este trădată, răstignită și totuși ea iartă. Iubirea știe să spună și să înțeleagă acestea: „Ia raiul meu și dă-mi iadul tău!”
(din cartea „Viață fără rețete” a părintelui Haralambie Papadopoulos)
Eu nu sărbătoresc Halloween-ul !
Irina Chirciu
Nu mă deranjează faptul că importăm sărbători, mă deranjează mai mult că le uităm pe cele care ne definesc pe noi ca și popor.
Când bătrânii noștri pupă icoane, majoritatea râd și fac glume despre prostie și incultură, dar când își mâzgălesc copiii pe față și îi învăță să creadă în morții-vii, se consideră… moderni!
Nu vor să-și învețe copiii despre tradițiile strămoșești, dar respectă ritualuri păgâne ale altor culturi.
Bătrânii care se închină, de secole, la icoanele prăfuite sunt cei care au ținut poporul român unit și… ortodox!
Mi-aș dori ca părinții să nu pună copiilor măști de demoni, să nu celebreze moartea, întunericul, groaza, etc. Să serbăm viața, iubirea și frumusețea … Prefer să ne serbăm Sfinții și să sădim credința ortodoxă în sufletul copiilor noștri!
Pentru rândurile prin care mi-am exprimat părerea despre Halloween am fost notificată. N-aș spune că am incitat la ură dar nu întotdeauna adevărul câștigă, iar atunci când adevărul deranjează primul pas este răzbunarea!
Nu sunt supărată, nu sunt nici măcar dezamăgită. Cred în dreptul fiecăruia de a spune liber ceea ce gândește, așa că accept orice va decide majoritatea!
De ce suntem nefericiţi
„Dă-i omului o scară şi el va urca, nu va coborî. Dă-i omului o cheie şi el va închide, nu va deschide. Dă-i omului două drumuri şi el îl va căuta pe al treilea. Dă-i omului fericit un vecin la fel de fericit şi-n el va creşte invidia. Dă-i omului un Creator şi el îţi va demonstra că se trage din maimuţă. Dă-i omului un milion şi primul lui gând va fi cum să-l facă pe al doilea. Dă-i omului pâinea cea de toate zilele şi el îşi va rupe spatele să o transforme în prăjituri. Dă-i omului pace şi el se va înarma ca să-şi apere pacea. Dă-i omului ziua de azi şi el se va consuma pentru cum a fost ieri şi pentru ce va fi mâine” (V. Boldiş).
Vreau să mulțumesc celor care îmi citesc scrierile, celor care își exprimă opiniile, fie ele și diferite de ale mele și în aceste zile când Marte își zăngăne armele, vă doresc sănătate, liniște sufletească, încredere și pace !
Și pentru a încheia în registrul Doinelor românești, să-i ascultăm pe bătrînii înțelepții – numind astfel „Sfatul bătrânilor” vechii Dacii – care ne spun:
– anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie;
– va fi vânt puternic în decembrie dacă plouă mult în octombrie;
– va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;
– dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă;
– dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.
Să aveți grijă de voi !