Vasile Voiculescu, “medicul fără de arginţi” şi marele poet isihast al Rugului Aprins, 27 noiembrie 1884–26 aprilie 1963
În coliba-ntunecoasă,
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit,
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura.
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.
Și noi Doamne ne-am sculat,
Colibele-am curățat,
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, somnul te paşte?
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște,
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag-L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul lin îmi spune,
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu Harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.
Mâine 6 decembrie Sf Mare Ierarh Nicolae, pe lîngă făcător de minuni și un mare apărător al dreptei credințe, dacă am citit bine, la primul sinod ecumenic avea să îl ia la palme pe Arie
Colind
Radu Gyr
A venit și-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul.
Cade albă nea
Peste viața mea.
Peste suflet ninge.
Cade albă nea
Peste viața mea
Care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
În inimi ne-a pus
Pâlpăiri de stele…
Numai casa mea posacă
A-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliți
Îngerii grăbiți
Nu aduc colinde.
O Iisuse împărate,
Iartă greșeli și păcate.
Vin de-nchizi ușor
Rănile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om aștepta,
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuți în cuie.
Maica Domnului Curată,
Ad-o veste minunată,
Înflorească-n prag
Zâmbetul Tău drag
Ca o zi cu soare.
Zâmbetul Tău drag
L-așteptăm în prag,
Noi, din închisoare.
Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori,
Pieptul lor suspină.
Cei din închisori
Te așteaptă-n zori
Să le-aduci lumină.
Una este a ierta păcatele cuiva şi alta, a vindeca pe cineva
Legată de conştientizarea faptului că suntem bolnavi este şi „învinuirea de sine“ – marele dar al imputării relelor săvârşite; acesta este semnul adevăratei smerenii a sufletului, deoarece „osândirea de sine este întotdeauna însoţită de smerenie”. Această osândire de sine este o povară duhovnicească care, odată intrată în suflet, „va zdrobi şi strivi şi stoarce din el vinul cel mântuitor care bucură inima omului, cu alte cuvinte, omul cel lăuntric. Un astfel de vin este şi smerenia. Osândirea de sine, însoţită de mâhnirea care îi este specifică, este distrugătoare a patimilor şi umple sufletul de cea mai binecuvântată bucurie”. Spune Sfântul Ioan Scărarul: „De aceea suntem datori a ne osândi şi dojeni necontenit, pentru ca prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăţi de păcatele cele făcute fără de voie”.
Nu e însă suficient să conştientizăm noi înşine starea maladivă în care ne aflăm. Este neapărat nevoie şi de un psihoterapeut, iar acesta trebuie să fie părintele nostru duhovnicesc, care ne poate vindeca doar după ce s-a vindecat el însuşi de propriile-i boli sufleteşti, sau cel puţm se luptă din toate puterile să se vindece de ele. Am spus deja că părintele duhovnicesc trebuie să fie teolog, iar teologul, părinte duhovnicesc. Iată cum se aplică astfel zicerea Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!“ (Luca 4, 23). Numai cel care a cunoscut vicleşugurile diavolului îşi poate călăuzi fiii duhovniceşti. Numai cel care a aflat marea comoară numită „sănătatea duhovnicească” îi poate ajuta şi pe alţii să o dobândească: „Mintea care s-a tămăduit pe sine însăşi şi tămăduieşte şi pe alţii cu cele ce s-a vindecat pe sine este doctor“.
Mulţi creştini contemporani îi consideră pe preoţi drept trimişi ai Celui Preaînalt sau autorităţi ale ecleziei, care îndeplinesc multiple îndatoriri birocratice, oficiază Sfânta Liturghie şi administrează Sfintele Taine atunci când se cuvine – împlinindu-şi astfel chemarea sufletească sau obligaţiile tradiţionale. Pe de altă parte, preoţii sunt consideraţi uneori magicieni-săvârşitori de acte miraculoase! Cu toate acestea, ştie fiecare dintre noi – sau ar trebui să ştie – că harul dumnezeiesc nu se transmite nici în mod magic, nici mecanic, ci în chip sacramental. E adevărat că uneori şi un preot nevrednic săvârşeşte Sfintele Taine, dar unul ca acesta nu va vindeca pe nimeni; una este a ierta păcatele cuiva şi alta, a vindeca pe cineva. Pe de altă parte, cei mai mulţi dintre creştini se mulţumesc să asiste, de formă, la Sfânta Liturghie, sau să se spovedească şi chiar să se împărtăşească la fel de formal, fără a se preocupa de tămăduirea lor sufletească. Preoţii, părinţii duhovniceşti, nu sunt doar nişte oficianţi ai Sfintei Euharistii, ci trebuie să-i şi tămăduiască pe fiii lor duhovniceşti. Având o cunoştinţă temeinică a procedeelor de vindecare a patimilor, ei sunt chemaţi să le împărtăşească pe acestea fiilor lor duhovniceşti, arătându-le cum se pot descătuşa din robia răului.
In continuare, ne vom ocupa de felul în care concepeau duhovnicia Sfinţii Părinţi. Păstorul duhovnicesc este şi medic, în acelaşi timp: „Medic (iatros) este cel care a dobândit un trup şi un suflet sănătos şi care nu are nevoie să fie îngrijit de alţii“. Sfântul Ioan Scărarul expune detaliat procedeele pe care trebuie să le aplice preotul pentru a-şi tămădui păstoriţii:
„Dobândeşte şi tu, o prea minunate părinte, cataplasme (plasturi), medicamente, alifii, soluţii, bureţi, leacuri împotriva vomitării, bisturiu, cauterizator, unsori, anestezice, cuţit, pansamente. Dacă ne lipsesc toate acestea, cum ne vom arăta priceperea noastră? Nicidecum! Răsplata ni se va da nu pentru ceea ce spunem, ci pentru ceea ce săvârşim.”
„Cataplasma închipuieşte aici tămăduirea bolilor văzute, adică trupeşti. Băutura este vindecarea patimilor dinlăuntru şi deşertarea întinăciunn nevăzute. Medicamentul este dispreţul de sine care muşcă păcatul şi vindecă abcesul mândriei. Alifia este purificarea ochiului sufletesc, care s-a tulburat din pricina mâniei. Soluţia este certarea (dojana) care strânge şi amărăşte, dar care după puţin timp vindecă. Bisturiul este grabnica deşertare a veninului nevăzut; el este cu adevărat o tăietură lată şi adâncă spre mântuirea celor bolnavi. Buretele este vindecarea şi răcorirea pe care o dă medicul celor suferinzi prin cuvinte blânde, mângâietoare şi dulci, după săvârşirea intervenţiei chirurgicale. Cauterizatorul este porunca şi pedeapsa care se dau pentru un trup oarecare, cu iubire de oameni, spre pocăinţă. Unsoarea este mângâierea care se aşază peste rana arsă cu fierul, fie prin cuvânt, fie printr-o mică mângâiere. Anestezicul este cel care uşurează sarcina ascultătorului, care-i dăruieşte, prin supunere: odihnă, somn fără de somn şi o sfântă orbire, spre a nu-şi vedea faptele sale cele bune. Pansamentele sunt încercările de a întări şi a strânge, printr-o răbdare până la moarte, pe cei slăbănogiţi şi moleşiţi de slava deşartă. Sfârşitul tuturor însă este cuţitul, adică porunca şi hotărârea de a se tăia mădularul ce s-a ucis sufleteşte şi a putrezit, pentru ca să nu molipsească şi pe celelalte cu râia sa.”
„Fericit este medicul care nu se îngreţoşează de mirosurile rănilor celor bolnavi şi stareţul care rămâne neclintit şi neîmpătimit în faţa păcatelor păstoriţilor săi, căci cel dintâi se va apuca fără de întârziere să tămăduiască rana puturoasă, lăsând de-o parte greaţa, iar cel ce-al doilea va putea să învie sufletele care au murit”.
Analogia preot-medic este susţinută şi de Părintele Ioannis Romanidis: „Rezultatele identice obţinute în urma experimentelor, ceea ce constituie adevărul tuturor ştiinţelor, confirmă vindecarea atât în ştiinţa medicală, cât şi în cea patristică. Pe cât este de absurd să spunem despre cineva care nu vindecă pe nimeni sau care nu ştie cum să vindece oamenii că este medic, pe atât de nepotrivit este să-l considerăm teolog pe cel care nu se află intr-un stadiu de iluminare duhovnicească, pe cel care nu ştie ce înseamnă iluminarea şi îndumnezeirea sau cum se pot dobândi acestea – şi prin urmare nu este în stare să vindece pe nimeni”.
Şi tot el spune: „Mai presus de toate, psihoterapeuţii care îi asistă pe bolnavii ajunşi în anumite etape de tratament sunt episcopii şi preoţii – cei dintâi provenind, în mare parte, dintre monahi. Cu toate acestea, în zilele noastre, după un secol şi jumătate de dezastruoasă propagandă neogreacă împotriva isihasmului, asemenea persoane sunt greu de găsit; există doar câţiva isihaşti printre monahi.”
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998
Urmașii desfrânaților moștenesc bolile părinților lor, fii și fiicele, chiar și nepoții și strănepoții
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Porunca a șaptea – „Să nu fii desfrânat” (Deuteronom, 5, 18).
Să nu ai o legătură nelegiuită cu o femeie! Animalele, sub acest aspect, sunt mult mai ascultătoare față de Dumnezeu, decât mulți oameni. Ele se împerechează doar la vremea și în modul pe care Dumnezeu l-a rânduit, în timp ce mulți oameni nu cunosc nici vremea, nici modul acestei legături dintre bărbat și femeie. Cugetul lor este stăpânit de desfrânare, și nu mai fac deosebire între o relație legală cu femeia și o legătură nelegiuită, așa cum omul bolnav nu mai face deosebire între sărat și acru. De aceea, veți auzi deseori pe desfrânați că-și îndreptățesc păcatul. Este la fel ca omul care are febră și gustă pe rând din sare, piper și zahăr. Acela va spune că toate sunt la fel și că nu este vorba despre lucruri diferite, ci despre un lucru cu același gust. Dacă fărădelegea și viața legiuită ar fi fost același lucru, Dumnezeu n-ar fi dat porunca prin Moise poporului Israel: să nu desfrânezi!
Desfrânarea îl distruge pe om sufletește și trupește. Desfrânații își încheie viața plini de răni, durere și delir.
Cele mai înfricoșătoare și mai cumplite boli pe care le cunoaște știința sunt cele care se întind în omenire prin desfrânare. Trupul desfrânaților se face o mlaștină împuțită, de care toți fug departe, ținându-se de nas cu mare scârbă.
Dacă răul s-ar încheia cu acestea pe care le săvârșesc, lucrul n-ar fi mai puțin înfricoșător. El devine însă mai cumplit când cineva își dă seama că urmașii desfrânaților moștenesc bolile părinților lor, fii și fiicele, chiar și nepoții și strănepoții.
Într-adevăr, bolile venite din desfrânare sunt pentru oameni o pedeapsă, așa cum este filoxera pentru vița de vie. Din pricina acestor boli, umanitatea regresează și suferă de sub-natalitate mai mult decât de orice altă boală.
Imaginea este destul de înfricoșătoare, dacă se iau în considerare chinurile și urâțenia, descompunerea și putrejunea trupului din pricina bolilor desfrânării. Imaginea se completează și devine încă mai cumplit când, la urâțenia trupească se adaugă și cea sufletească, consecința acestui rău al desfrânării.
Din cauza acestui rău se istovesc și se pierd puterile sufletești ale omului. Bolnavul își pierde ascuțimea minții, adâncimea și înălțimea cugetării, pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi. El se arată nesăbuit, abstract, confuz, mut și obosit în permanență. Astfel încetează să fie capabil pentru orice lucrare serioasă. Și-a pierdut caracterul și se predă oricărei patimi cu putere. Se lasă cu ușurință pradă beției, intrigilor, minciunii, furtului și oricărui fel de răutate. Înlăuntrul lui se dezvoltă o ură înficoșătoare împotriva oricărui lucru bun, cinstit, iluminat, duhovnicesc și dumnezeiesc. El îi urăște pe oamenii buni, și se luptă în orice mod să le facă rău, să-i întineze, să-i jignească, să-i bârfească și să-i înfiereze. Ca un adevărat mizantrop, desfrânatul este în același timp și urâtor de Dumnezeu.
El urăște legile, omenești și dumnezeiești, și de aceea îi disprețuiește și pe toți legiuitorii, și pe cei care păzesc legile. El respinge ordinea, binele, integritatea caracterului, lucrurile și învățăturile sfinte. Se arată ca o adevărată otravă pentru societatea pe care o însângerează și o umple de putoare, așa cum băltoaca împuțită întinează tot mediul din jur. Trupul lui este plin de puroi, ca și sufletul.
Frații mei, iată de ce Dumnezeu, Care pe toate le știe și le vede dinainte, a dat o poruncă împotriva desfrânării, împotriva viețuirii în fărădelege, împotriva relațiilor extraconjugale dintre oameni.
În mod special tineretul ar trebui să se găsească departe și să se păzească de acest rău ca de șarpele otrăvitor. De aceea poporul, al cărui tineret se predă vieții trupești desfrânate, nu are viitor. Un astfel de popor va dobândi progresiv tot mai mulți handicapați, întârziați mintal și generații slabe, și până la sfârșit va ajunge supusul unui alt popor sănătos, care va veni să-l robească.
Cel care știe să învețe din trecutul oamenilor și al popoarelor, poate afla îndeajuns ce pedeapsă înficoșătoare atârnă deasupra neamurilor și popoarelor desfrânate.
În Sfânta Scriptură este descrisă distrugerea a două cetăți: Sodoma și Gomora, în care nu s-au găsit nici zece oameni drepți și curați. De aceea, Dumnezeu a aruncat de sus asupra lor ploaie de foc și pucioasă, și cele două cetăți au fost înghițite de pământ.
În sudul Italiei există până astăzi un ținut care se numește Pompei, care altădată a fost o cetate bogată și luxoasă, în timp ce acum nu este decât o ruină înfricoșătoare, unde oamenii se adună ca să vadă și să-și înfricoșeze sufletul de frică și cutremur. Istoria orașului Pompei este apoximativ aceasta:
În orașul Pompei domnea opulența, însoțită de o viață desfrânată și depravată, nemaiîntâlnită în lumea de dinainte. Și deodată a venit pedeapsa lui Dumnezeu. Într-o zi, vulcanul de pe muntele Vezuviu, de lângă cetate, a erupt, și o ploaie de foc, cenușă și sulf a început să acopere cetatea, cu toți locuitorii ei, pregătindu-le un mormânt uriaș.
Popoarele sănătoase care se păzesc de desfrânare, Dumnezeu le oferă orice bun din abundență.
Gândiți-vă singuri și spuneți-mi: Pronia Dumnezeiască lucrează nedrept când unui popor mai curat moral decât celelalte îi oferă mai multă sănătate, pace, bogăție și fericire?
Frații mei, fie ca Atotputernicul Dumnezeu să vă ajute ca să nu alergați pe cărarea primejdioasă și pierzătoare a desfrânării! Îngerul Domnului să vă păzească cu pace și iubire în casa voastră!
Fie ca Maica Domnului să aducă insuflare dumnezeiască fiicelor și fiilor voștrii și prin fecioria Ei dumnezeiască să le păstreze trupurile și sufletele neîntinate de păcat, curate și strălucitoare, pentru ca Duhul Sfânt să se poată sălășui înlăuntrul lor, ca să poată rodi doar în ceea ce este dumnezeiesc, în ceea ce este de la Dumnezeu. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici-Extras din „Prima Lege a Lui Dumnezeu”, Ed. Egumenița, 2011
Cântare de laudă la Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei
Sfinte mărite Părinte Nicolae,
Cele patru laturi ale lumii pre tine te slăvesc,
Căci tu eşti apărător al puternicei credinţe,
Al celei adevărate, în Domnul Dumnezeu.
Tu din leagăn te-ai închinat lui Hristos Domnul,
Din leagăn şi până la al tău mormânt;
Pre tine chiar Domnul Dumnezeu te slăveşte,
Pre tine, Sfinte, robul Lui cel bun.
Vestit ai fost tu toată a ta viaţă,
Iar după a ta moarte încă şi mai vestit!
Puternic pe pământ fost-ai tu, Sfinte,
Dar încă mai puternic, din ceruri, eşti acum!
Tu strălucit-ai cu duhul şi-a inimii curăţie,
Templu ai fost Domnului Celui Viu;
Pentru aceasta lumea pre tine te slăveşte,
O, Sfinte Părinte minunate, mereu!
Sfinte Părinte Nicolae slăvite,
Tu îi iubeşti pre aceia ce iubesc Hramul tău!
Tu înaintea Tronului Dumnezeiesc pururi
Te rogi fierbinte pentru mântuirea lor!
O, Sfinte Părinte Nicolae slăvite,
Binecuvântează pururi poporul creştinesc!
Binecuvântează-ne pururi pre aceia care
Cu evlavie se roagă ţie şi lui Dumnezeu!
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
Reprezentarea Sfântului Nicolae în Icoane
În Icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc.
Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întâi, este semnificată chemarea Sfântului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rând este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.
Sfântul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfântul Nicolae pre Domnul în slavă, stând lângă el şi întinzându-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc”. La scurtă vreme după această vedenie, Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Mirelor, a murit, iar Sfântul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.
A doua minune s-a întâmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, când, văzând îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfântul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă. Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfântul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemnele rangului lui arhieresc. În chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stând de o parte a Sfântului Nicolae şi întinzându-i cu mâinile Sfânta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stând de cealaltă parte a lui şi aşezând pe ai Sfântului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate însemnele rangului de Arhiepiscop. Văzând aceasta, cu înspăimântare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfântului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adânc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mâniei trupeşti şi neînfrânate, ci dimpotrivă, acela al râvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.