– Nu se poate fără smerenie! Nu vă păcăliţi! Ţineţi-vă de Biserică, duceţi-vă la slujbe! Sigur, ascultaţi şi de duhovnic. Se mai spune în Pateric că se reuşeşte întrebând. Nu banalităţi. În lupta ta ţi-ai descoperit poate o nedumerire, ceva.
Nu există frate creştin, nu mai vorbesc de monah, să nu fie ispitit când îşi face rugăciunea. Pe toţi ispiteşte diavolul. Dar tu nu te lăsa, nici nu te descuraja! Lui Dumnezeu îi place lupta ta. El deja ştie ce vrei tu, şi vei primi. Ei, dar nu te lăsa! Dacă vezi ispita şi cedezi, o iei de la capăt.
– Dar mie îmi pare rău căci se întâmplă de multe ori să adorm!
– Nu vă agitaţi! Să fiţi calmi. Că tot apuci să zici ceva. Asta este lupta dracilor pe toate fronturile. Orice creştin, nu mai vorbesc de monahi – şi te rog să mă crezi pe mine şi pe toţi – n-am întâlnit om, care să nu-mi spună că îi fuge mintea în timpul rugăciunii! Şi femei din lume, şi simple şi bogate – adică bogate la minte. Toţi au ispite. Vine satana, căruia nu-i convine deloc. Ăsta e semnul bun că noi facem lucru plăcut lui Dumnezeu. Dar ia să te gândeşti la lucruri deşarte, să vezi că nu te opreşte!
Să lupţi încontinuu, părinte! Nu ne lasă Dumnezeu. Suntem şi noi ajutaţi şi are şi el libertatea să ne ispitească. Atât. Încolo nu are putere! Să nu faceţi greşeala să-l blestemaţi! Nu dialogaţi cu dracul. Cu el nu se stă de vorbă. Recurgi la rugăciune, că el fuge de rugăciune, de puterea numelui lui Hristos. Zi: „Doamne, Iisuse…” mereu!
Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 134-135
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Sfantul Ioan de Kronstadt, Viata mea in Hristos:
Cate unul arata ca si cum s-ar ruga Domnului, cand de fapt lucreaza pentru diavolul, care si-a facut cuib in inima lui, fiindca se roaga doar cu buzele, nu simte si nu doreste ceea ce cere si spune gura: „Cu inima este departe” (Isaia 29, 13) de Domnul. De asemenea multi dintre cei care se impartasesc cu Trupul si Sangele lui Hristos o fac fara sinceritate si fara prea mare dragoste, ci numai cu buzele si cu stomacul, cu putina credinta, cu raceala, inima fiindu-le cuprinsa de patima de mancare si bautura, de bani, de trufie, rautate, invidie, lene. Stam foarte departe cu inima de Cel ce este iubire, sfintenie, desavarsire, intelepciune si bunatate negraita. Unii ca acestia sa se scruteze mai mult pe sine, sa se caiasca, a cugete adanc la ce este si ce trebuie sa fie rugaciunea si Impartasania. Raceala inimii fata de Dumnezeu in timpul rugaciunii vine de la diavolul, care este ca un vifor rece care vine dinspre tartar; noi fiii lui Dumnezeu fiind, se cuvine sa-L iubim pe Domnul cu cea mai fierbinte iubire. Da-ne, Doamne, sa putem iubi asa, fiindca „fara Tine nu putem face nimic” (Ioan 15, 5). Tu esti totul pentru noi, noi nu suntem nimic. Tu ne-ai adus din nefiinta la fiinta si ne-ai dat toate cele spre folos. Tu ne-ai adus din nefiinta la fiinta si ne-ai dat toate cele spre folos.
Raceala inimii in timpul rugaciunii vine cel mai adesea de la erezie.
La patriarhie „sărbătoare mare” 3 ani de la vizita lui Francisc, acum mai nou este ridicat și la rang de „apostol”
https://www.youtube.com/watch?v=8EnZgPMcWCo&ab_channel=DumnezeuECuNoi
În inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin
Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru: „E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele, dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului care i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi, însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor; dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă”.
În continuare, Sfântul Diadoh arată că „harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului”. Dacă omul păzeşte poruncile lui Hristos şi cheamă neîncetat numele Lui, „focul sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc”. Aflându-se în această stare de sporire a păzirii poruncilor şi chemând neîncetat numele Domnului, „adierea Duhului Sfânt” va stinge săgeţile diavolului „încă pe când sunt în aer”, înainte ca ele să atingă trupul.
Prin urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Știința Sfinților Părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 189-190
Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim
Sfântul Inochentie al Penzei
Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.
Cunoscându-L pe Domnul, trebuie să-L iubim. Fiecare dintre noi iubește ceva: unii iubesc aurul și comorile, alții cinstea și slava, pe când alții doar propriul trup și de aceea se îndeletnicesc doar cu mâncarea, cu băutura și îmbrăcămintea. Ceea ce iubim umple tot adâncul inimii noastre în așa fel, încât în aceasta nu mai rămâne loc pentru Iisus Hristos. În vasul plin cu apă nu mai încape nimic. Nici inima noastră, fiind plină cu dragoste deșartă, nu mai primește dragostea de Iisus Hristos și nici n-o poate primi, până când nu se va micșora dragostea de lucrurile stricăcioase.
De aceea, trebuie să le lepădăm pe toate celelalte, știind că voia și iubirea lui Dumnezeu ne sunt atât de aproape, încât Iisus Hristos spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele” (Matei 28, 20); atât de mari, încât „așa a iubit Dumnezeu lumea, că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3, 16); atât de stăruitoare, încât Domnul zice: „Iată, Eu stau la ușa inimii fiecăruia și bat; dacă va auzi cineva glasul Meu și va deschide, voi intra la El” (Apocalipsa 3, 20).
Și ușa inimii se va deschide pentru Domnul numai atunci când Domnul va intra în ea și toată inima noastră va striga: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Va striga și Îl va simți, va gusta dulceață de negrăit și se va bucura în Domnul.
Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, Editura Sophia, București, 2012, pp. 152-153
„Teologia ca o stare a firii”(Sfântul Cuvios Sofronie Saharov în dialog cu Sfântul Cuvios Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
https://www.youtube.com/watch?v=DZReyTsuxVQ&t=18s&ab_channel=OrthodoxTeachingoftheElders
Sfântul Cuvios Părinte Iustin Pârvu: Trebuie să știi când să taci și când să mărturisești
– Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?
– Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…
– Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?
– Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.
– Şi când trebuie să taci?
– Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din Darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.
– Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?
– Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.
– Cine-i îndreptăţit să mărturisească?
– Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.
– Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?
– Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.
– Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?
– Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.
– Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?
– Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.
– Şi cum îţi dai seama?
– Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.
– Dar dacă apără adevărul cu răutate?
– Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.
– Cum să te supui stăpânirii de azi?
– Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?
– Şi dacă te caterisesc?
– Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.
– Este o vrednicie a fi prigonit?
– Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
– Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
– Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie. Răul este în noi.
Interviu din revista “Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005