Să ne imaginăm calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind străjuită, de-o parte şi de alta, de nişte stânci puternice, cu neputinţă de clintit ori de schimbat. Acestea ne dau certitudinea statorniciei veşnice în bine şi ne garantează că nu suntem expuşi riscului de a ne rătăci. Străbătând această cale strâmtă, vom ajunge la răspântii şi poate vom ezita, neştiind pe care cale să continuăm. Criteriul negreşelnic de alegere îl constituie acele stânci, acele adevăruri veşnice, acele Dogme Dumnezeieşti pe care le păstrează Sfânta noastră Biserică.
Am scris şi altădată, Simbolul Credinţei este un compendiu de Sfinte Dogme. În cuprinsul acestuia, desluşim patru Dogme ale unicităţii:
1.Unicitatea lui Dumnezeu: ,,Cred într-Unul Dumnezeu’’.
2.Unicitatea Mântuitorului Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, singurul prin Care ne putem mântui: ,,Şi într-Unul Domn Iisus Hristos… Unul Născut’’.
3.Unicitatea Bisericii noastre: ,,Într-Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică’’.
4.Unicitatea Botezului: ,,Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor’’.
Vrând să zădărnicească mântuirea oamenilor, vrăjmaşul diavol încearcă să înlăture Sfintele Dogme şi să le înlocuiască cu false dogme şi să ne abată de pe calea mântuirii. Uneltele potrivite acestui scop sunt ecumeniştii şi, în general, toţi ereticii lumii şi aci mi-aş îngădui să dau un singur exemplu: Biserica Ortodoxă deţine atributul infailibilităţii, al posibilităţii de a nu greşi, deoarece-L are pe Mântuitorul Hristos drept Cap al său. Papistaşii au decretat infalibilitatea papei, pe care ne-o prezintă ca fiind dogmă fără de care mântuirea este imposibilă.
Sinodul tâlhăresc din Creta a fost un prilej potrivit pentru ecumenişti în încercarea lor de a desfiinţa Sfintele Dogme şi a le substitui cu învăţături demonice, plămădite în străfundurile iadului. Prin faptul că au admis existenţa mai multor biserici, au atacat brutal Dogma unicităţii Bisericii noastre. Este aceasta o erezie manifestă, evidentă, de necontestat, pe care se străduiesc să o acopere cu vorbe mieroase şi mincinoase, precum că nimic nu s-a schimbat.
A doua Dogmă pe care o neagă cu neruşinare ecumeniştii este, pe cale de consecinţă, cea a unicităţii Botezului. Este de la sine înţeles că recunoscând ereticele comunităţi drept,,biserici’’, trebuie să le recunoască lucrările şi ritualurile lor ca fiind valide, adică Sfinte Taine. De multă vreme ecumeniştii care bântuie în Biserica noastră recunosc botezul papistaş, botezurile sectelor de multe feluri, şi prin aceasta batjocoresc Sfânta Taină a Botezului, existentă doar în Biserica Ortodoxă. În şcolile teologice de la noi se propovăduieşte intens seminariştilor şi studenţilor, viitori preoţi, că orice botez este valabil, dacă este făcut în numele Sfintei Treimi!
Ce va urma? Conform planului nebunesc al sataniştilor ecumenişti, Biserica Ortodoxă se va uni cu toate rătăcirile zise creştine, se va pierde şi va rezulta o credinţă unică. Acest amalgam de credinţe îl vor uni apoi cu zisele ,,religii’’, cele păgâne precum islamismul, budismul, hinduismul, brahmanismul, jainismul etc, la care vor adăuga ingredientul necredincioşilor. Astfel, se gândesc ei, se va alcătui religia unică a lumii, căreia i se va da, drept dumnezeu, blestematul antihrist.
În vremea aceea, vor fi atacate şi celelalte Dogme, cele ale unicităţii lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Allah, zeul preislamic, va fi rcunoscut ca ,,dumnezeu’’, încercând să-L substituie pe Dumnezeul Adevărului şi a tot binele. Mahomed se va insinua ca ,,mântuitor’’ al lumii, în locul Mântuitorului Hristos. De atâta vreme ni se prezintă imaginea muntelui care are mai multe căi, şi pe oricare ai străbate-o, ajungi în vârful lui. Numai că Sfânta Credinţă Ortodoxă nu e munte. De multe decenii suntem intoxicaţi cu teoria imbecilă a ramurilor, conform căreia orice grupare pretins religioasă deţine o parte de adevăr, iar adevărul integral se va obţine prin unirea tuturor ramurilor!
Oamenii sinceri şi curaţi, doritori să-şi dobândească mântuirea sufletelor, le spunem învăţăturile Sfintei Scripturi: ,,Unele căi par drepte, în ochii omului, dar la sfârşitul lor sunt ce morţii’’ (Proverbe 14, 12); ,,În Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul… şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer niciun alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim noi’’ (Fapte 4, 10-12); ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa’’ (Ioan 14, 6).
Presbiter Ioviţa Vasile
Duhul este în suflet şi duhul mişcă sufletul
Cum e duhul, aşa şi sufletul. Dacă duhul este robit, şi sufletul este robit. Dacă duhul este îndumnezeit, tot sufletul este îndumnezeit. Dacă sufletul tău a primit de la Tatăl lui Hristos Duhul care a fost în Hristos, atunci acelaşi Duh te va face şi pe tine fiul lui Dumnezeu. Acelaşi Duh, din inima ta duhovnicească, din miezul sufletului tău, strigă către Dumnezeu: Avva, ce va să însemne Părinte!
Sunt însă şi duhuri nu de la Dumnezeu, care mişcă sufletul împotriva lui Dumnezeu. Învăţaţi-vă să deosebiţi duhurile! Neîncetat, roagă-te lui Dumnezeu să îţi dăruiască Sfântul său Duh, acelaşi care a fost în Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos şi care S-a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime şi care a mişcat sufletele tuturor sfinţilor şi drepţilor până în ziua de azi.
Cum vei simţi că adevăratul Duh al lui Dumnezeu a venit în inima ta? E uşor şi simplu, spun sfinţii purtători de duh: după bucuria şi mângâierea ce se va răspândi în întreaga ta fiinţă. După pacea şi liniştea din inima ta. După puterea şi tăria şi lumina din tine. Şi mai ales pentru că nu vei putea vorbi altfel despre Dumnezeu decât zicând: Părinte!
Sfântul Nicolae Velimirovici, Inima în marele post, Editura Predania, București, 2010, pp. 18-19
Vieţuiţi în Hristos şi veţi fi fericiţi în El!
Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul
Vom pleca. Aici nu vom rămâne pentru totdeauna şi trebuie neapărat să ne pregătim. Asta-i tot. Secretul este în ce chip, atunci când ne pregătim, suntem fericiţi. Nu ne este teamă.
Păcatele noastre se vor vădi acolo sus. Nu mai este cu putinţă să spui: „Eu am făcut câte o mie de metanii în fiecare seară”, şi să nădăjduieşti în ele. Metaniile s-au făcut, scopul însă este cum Dumnezeu le va pune la socoteală. Multe săvârşim noi, oamenii, şi oamenilor li se pare că este aşa [cum facem], dar în faţa lui Dumnezeu s-ar putea să nu fie aşa. „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare.”
Noi, creştinii, nu trebuie să ne întristăm, nici să ne îngrozească moartea. Ce credeţi că este moartea? Moartea este mijlocul, uşa prin care trecem în veşnicie. Asta e moartea! Şi pe uşa asta vom trece cu toţii. Acesta este singurul lucru neîndoielnic.
Fireşte, trebuie să fim pregătiţi, să trăim din această viaţă aproape de Hristos în aşa fel încât, când vom ajunge în viaţa viitoare, să ne primească neîntârziat în preajma Lui. Iar în ziua Judecăţii să ne aflăm de-a dreapta lui Hristos.
Cu toţii ştim că nimeni nu a venit aici pe pământ spre a trăi veşnic. Veşnicia este în Rai. Acolo vom fi împreună toţi câţi îl iubim pe Hristos, şi vom trăi în bucurie duhovnicească. Acolo ne vom întâlni cu toţii şi ne vom desfăta de bunătăţile Raiului!
Într-o zi m-a sunat cineva de la Patriarhie şi vorbeam despre rugăciune. L-am întrebat aşadar următoarele:
– De ce când facem slujba aghesmei există în rânduială şi un tropar al celor morţi? Deşi agheasma se face spre a sfinţi casa, lucrurile noastre şi pe cei vii, troparul spune: „Iartă, Mântuitorule, sufletele fraţilor noştri celor morţi întru nădejdea vieţii, slăbeşte şi le lasă lor greşalele.” Îmi puteţi spune de ce se află acest tropar în rânduiala aghesmei?
Răspunsul lui a fost:
– Pentru ca rugăciunea noastră, cuprinzându-i şi pe cei adormiţi, să fie desăvârşită.
Ce cuvinte înţelepte, pe care nu le cunoaştem! Rătăcim rugându-ne, fără să ştim ce trebuie să cuprindă rugăciunea noastră. Ne rugăm lui Dumnezeu mai ales pentru noi înşine.
Hristos ne-a dăruit nemurirea. O spune lămurit: „nu va vedea moartea în veac.” Vieţuiţi în Hristos şi veţi fi fericiţi în El. Trebuie să vieţuim în Hristos. Să intrăm în Biserică. Ca să intrăm în Biserică omul nostru cel vechi trebuie să moară. După aceea nu mai există nimic, nici moarte, nici altceva, ci viaţă veşnică.
Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre boală și mângâiere, Editura Sophia
Slava Domnului ca va avem printre noi Părinte Iovita, multumim din suflet pentru tot ajutorul ce ni-l oferiți cu Indurarea Domnului. Bunul Dumnezeu sa va tina in grija si pavaza lui MEREU, DOAMNE AJUTA 🙏🙏🙏🤗🤗
Slava lui Dumnezeu pentru toate.
Fiecare clipă este un moment al mântuirii!
Cuviosul Părinte Arsenie Papapcioc
Fiecare clipă, că e la tinereţe, că e la bătrâneţe, este un moment al mântuirii. Trăieşte momentul. Cine este viu, cine trăieşte momentul, cucereşte viitorul şi nu se teme de trecutul negativ. Ne trebuie o stare de prezenţă continuă. Mare greşeală este să zici la tinereţe: voi avea grijă de suflet mai la bătrâneţe. Dar la bătrâneţe nu te ajută cu nimic făgăduinţa neîmplinită de la tinereţe.
Avem nevoie de o stare de prezenţă interioară, nu doar de nevoinţă. Dacă faci nevoinţă începi să ai pretenţii: „Eu am făcut, Doamne, dă-mi şi Tu ceva…” Nu merge. Starea mea, de existenţă umană, e permanentă. Pe aceasta trebuie să o închin lui Dumnezeu. Există o tendinţă de mai mult, totdeauna eşti nemulţumit de tine. Nemulţumit, dar liniştit.
Cine sunt? De ce sunt? Ce urmează? Vine moartea, care este o realitate. Vă repet, moartea nu vine să îi faci o cafea, ci vine să te ia. Atunci o să vadă omul că sfaturile marilor părinţi despre gândul la moarte n-au fost simple vorbe. Nu recomand căsătoriile dintre ortodocşi şi catolici. Să vină la dreapta credinţă şi după aceea căsătoriţi- vă. Biserica este numai una, şi gata. Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Numai Biserica Ortodoxă explică adevărat învăţătura Mântuitorului.
Când soseşte moartea, atunci devii cel mai mare teolog. Atunci îţi dai seama că ai pierdut o viaţă întreagă, ţinând cont de faptul că cel mai scump lucru la Dumnezeu este timpul pe care ni-l dă să trăim. Acesta e cel mai scump. La moarte intri într-un necunoscut, dar nu pentru o mie de ani, ci pe veci! Atunci îţi dai seama şi se cutremură toate în tine. Acum, o cruce e scumpă de tot. E preţioasă pentru că suntem înconjuraţi de împotriviri, de necredinţă… De aceea e necesară o stare de prezenţă continuă, oriunde ai fi, orice vârstă ai avea. Să ne gândim mereu la Dumnezeu, să căutăm mereu să-L avem pe Dumnezeu prezent în viaţa noastră, clipă de clipă.
Să ai încredere desăvârşită în tot ce a spus Mântuitorul. Ce vreţi un dar mai mare ca Acesta? Că noi am primit în dar pe Hristos şi am dat şi noi, firea omenească, în dar pe Maica Domnului – desăvârşirea desăvârşită. Hristos stă la dispoziţia noastră, a mea, a ta, aşa cum suntem fiecare dintre noi. Suntem fiinţe create de Dumnezeu, restaurate de Dumnezeu, salvate de Dumnezeu continuu, căci în fiecare moment avem nevoie de ajutor divin.
Deci o stare de prezenţă continuă este o stare de canon şi împlineşte o obligaţie. Mereu trăim starea de creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu! Nu îngrozeşte pe nimeni faptul acesta, că era Dumnezeu întrupat? Ce nu a făcut ca să ne salveze? Cât de important este momentul prezent, clipa de faţă, asta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu. Degeaba te grăbeşti atunci, totul e să pleci la timp pentru pocăinţă. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare, de 96 de ani. Şi, dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.
Cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi, dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am mulţi ani la închisoare şi nu era lipsă de prezenţă! Mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi pentru Hristos. Eram conştienţi că, dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei, abdicai de la credinţă şi scăpai de momentul acela. Dar nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Atunci o să auzim: „Ce mi-ai făcut cu viaţa ta, fiule?” Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici pe o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot pentru că a stat la dispoziţia ta; ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele acela, şi laptele mamei, şi mama, şi fiul! Avem exemple atât de puternice şi de aproape de noi, încât nu mai poţi să faci nicio mişcare.
Trăire creştină şi gata! Pentru că la moarte trebuie să spunem: „Ţie Ţi-am dăruit Doamne toată viaţa mea.”
„Lasă-l în seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa murdar cum e. Mie Mi-e drag de el aşa, că nu am venit pentru împăraţi. Am venit pentru cerşetori.” Hristos a fost Împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat, pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie continuă cu ceilalţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşa şontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarte iubiţi. De aceea, eu consider că e o mare greşeală să ne vorbim de rău unul pe altul. Păduchios, puturos, ţigănos, aşa cum e, îl iubeşte Dumnezeu. El l-a creat. Nu-l judeca tu.
Cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închina de parcă ai cânta la mandolină, ci închină-te cu simţire, pentru nevoia pe care o ai. Şi astfel suferinţa rămâne ca o mare necesitate în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti.
„Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să suport!”
extras din: Revista “Cuvinte către tineri” – Mânăstirea Putna
Proiect de lege în rada „supremă” parlamentul Ucrainei în care BORu sa fie interzisa și bunurile confiscate
Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici
Cum să ne rugăm lui Dumnezeu dacă ne rugăm mereu de oameni, care fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot să ne ajute cu nimic? Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana, nici viteazul să dea ocrotire, nici dascălul să înveţe pe alţii, nici preotul să vestească Adevărul. Dacă ne rugăm cu osârdie de mijlocitori, cum să nu ne rugăm Celui nemijlocit, Care ascultă fără receptor, şi vede fără ochelari, şi trimite darurile Sale fără poştaşi, şi află totul fără martori?
„Să ne rugăm numai la vedere sau şi în taină?”, întrebi tu. Şi aşa, şi aşa. Trebuie ştiut doar că în rugăciunea la vedere trebuie să ne păzim de făţărnicia înaintea oamenilor, iar în cea de taină de îndreptăţirea de sine înaintea lui Dumnezeu. Iată o pildă a rugăciunii de taină.
„Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu singur ştii de ce am trebuinţă.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu însumi.
Tată, dă slugii Tale ceea ce eu nici să cer nu ştiu. Nu cutez să cer nici pătimire, nici înlesnire, ci doar stau înaintea Ta cu inima deschisă faţă de Tine.
Tu vezi nevoile pe care eu nu le ştiu; caută şi fă după mila Ta. Loveşte şi tămăduieşte, doboară-mă şi mă înalţă.
Mă cutremur şi tac înaintea sfintei Tale voi şi înaintea judecăţilor Tale, pe care eu nu le pot pricepe.
Mă aduc pe mine însumi Ţie ca jertfă. Nu este în mine dorinţă afară de dorinţa să împlinesc voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog. Tu Însuţi roagă-Te pentru mine! Amin”
(o rugăciune de taină a mitropolitului Filaret al Moscovei, aflată între hârtiile acestuia după moartea lui).
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 218-219)