Peste puţine ore, anul civil (şi astronomic) se va încheia. Să încheiem şi noi acest an învăţându-ne din pilda frumoasă a Cuvioasei Melania Romana.
Era din neam bun şi bogat, dar adevărata sa bogăţie era cea nepieritoare, din ceruri. Între multele avuţii avea şi o moşie pe malul mării cu un palat deosebit de frumos, cu grădini pline de roade. Odată şi-a pus în gând să o vândă şi banii să-i împartă săracilor. Peste acestea i-a venit gândul cel străin, care-i spunea că este mai bine ca măcar această moşie să o păstreze pentru desfătarea sa. Sfânta a cunoscut că gândul este de la diavolul şi atunci a grăit: ,,Nu mă vei împiedica prin aceasta în drumul meu, diavole. Căci ce sunt toate acestea, care astăzi sunt şi mâine vor fi stricate de barbari, sau de ploi, sau de timp, sau de altă împrejurare, faţă de comorile veşnice, care sunt aşa pururea şi rămân în veacuri nesfârşite, şi care se cumpără cu preţul acestor bunuri stricăcioase?’’ A vândut moşia şi a dat banii lui Hristos, adică năpăstuiţilor care trăiau acolo. N-a trecut multă vreme şi barbarii au năvălit şi au pustiit cumplit Italia, risipind şi moşia Cuvioasei Melania. Atunci a slăvit pe Dumnezeu ,,căci ceea ce era să se piardă în zadar, fără nicio răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică’’.
Altădată, fericita Melania a ajuns la chilia unui bătrân sfânt şi a vrut să-i dăruiască nişte galbeni. Bătrânul n-a vrut să-i primească. Când însă a lipsit, Cuvioasa Melania a intrat în chilia sărăcăcioasă, a ascuns galbenii într-un vas cu sare şi a plecat. Fapta n-a rămas tăinuită şi bătrânul a alergat să-i înapoieze aurul. Nevrând să-l ia înapoi, bătrânul l-a aruncat în râu şi s-a întors la chilia sa, căci părinţii îmbunătăţiţi ,,fugeau de aur ca de muşcătura de şarpe’’.
Fiind odată în biserică la Sfânta Liturghie, Cuvioasa Melania a auzit preotul pomenind, împreună cu cei adormiţi, numele unei femei despre care ştia că a fost eretică şi s-a mâniat încât a spus slujitorului: ,,Viu este Domnul, dacă o mai numeşti pe aceea, nu mă voi mai împărtăşi din jertfa ta’’. Spunea aceasta deoarece ştia că pomenirea ereticilor la Dumnezeiasca Slujbă este o încălcare a Sfintei Credinţe Ortodoxe.
Când Dumnezeu a adus vremea trecerii ei din viaţa pământească, singură şi-a pus mâinile pe piept, în semnul Crucii, şi sufletul ei sfânt s-a ridicat spre ceruri, fără nicio împiedicare de la diavolii vrăjmaşi. Pentru sfintele sale rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească de împărăţia Sa cea veşnică (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 590-613).
Presbiter Iovița Vasile