,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’’ (I Corinteni 13, 1-3).
Ceea ce ne spune Dumnezeu prin aceste cuvinte este că lipsa dragostei deturnează sensul existenţei umane. În locul dragostei nu poate exista altceva decât ura sau indiferenţa, amândouă la fel de păgubitoare. Omul este om atâta vreme cât îşi apropriază iubirea Dumnezeiască, adică stă în rosturile sale existenţiale. Acest adevăr a fost exprimat, în chip minunat, de Psalmistul David: ,,Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alătutatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12, 21). Cuvintele acestea pot părea aspre, dar sunt cât se poate de adevărate, de aceea spuneau cei din vechime ,,homo homini lupus’’, adică omul devine fiară pentru semeni, atunci când părăseşte Dumnezeiasca dragoste.
Datorăm, cum am spus, dragoste Creatorului nostru Dumnezeu. Este absurd, este împotriva firii ca noi să-I răspundem lui Dumnezeu cu ură sau indiferenţă. ,,Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8). Splendidă definire ioaneică a lui Dumnezeu, prin simplitatea şi adevărul ei! Dar dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de dragostea pentru făpturile Sale, semenii noştri. Jumătăţile de măsură şi ambiguităţile sunt cu desăvârşire excluse: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său’’ (Ioan 4, 20-21).
Aceste adevăruri Dumnezeieşti se cuvin a fi afirmate, cu stăruinţă şi tărie, într-o lume care, pe zi ce trece, se înstrăinează de Dumnezeu şi de dragostea Sa. Uitaţi-vă la feţele desfigurate de ură ale politicienilor. Priviţi la apologeţii urii şi ai violenţei, cu acces nelimitat pe posturile de televiziune. Observaţi în jurul dumneavoastră oameni de care trebuie să te fereşti ca de animalele cele mai primejdioase, căci nu ştii niciodată când izbucnesc în violenţă. Constataţi cu amărăciune cu câtă vehemenţă este contestat şi batjocorit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înţelegeţi străfundurile iadului din care se revarsă oceane de ură asupra Bisericii Sale, singura oază de bine şi adevăr din societate, singura voce care strigă în deşertul umanităţii, şi veţi avea imaginea unei lumi nebune, care se îndreaptă cu inconştienţă spre pieire. Înţelegem acum cât se poate de bine mustrarea Mântuitorului: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’’ Înţelegem că Dumnezeul nostru Cel îndelung răbdător aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa noastră.
Glasul Bisericii ne aduce aminte şi în această Duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci de dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu şi caută să trezească în noi simţământul iubirii pentru Creatorul nostru şi pentru toate făpturile Sale. Glasul Sfintei Biserici se aude în mijlocul acestei sălbăticii, mărturisind, iară şi iară, ,,Că Bun şi iubitor de oameni eşti, Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Presbiter Ioviţa Vasile