Sfinții Părinți spun: „Mai presus de lucrare este paza”. Mulți dintre noi se sârguiesc cu multă mărinimie atât la ascultare, cât și la privegherea de noapte. Într-adevăr, se ostenesc mult, în mod deosebit pentru a ajunge la umilință și la lacrimi înainte de împărtășire, dar cu toate acestea, fiindcă nu iau aminte la ei înșiși, rămân aproape în același loc sau de multe ori se întorc mai mult înapoi decât merg înainte. Și atunci unii se întreabă: „Unde greșesc? Fac ascultare, mă mărturisesc, postesc, priveghez, iert, mă rog pentru cei ce mă mâhnesc și mă prigonesc. Unde este greșeala?”
Răspunsul ni-l dă un mare isihast al Sfântului Munte, Starețul Daniil, care s-a nevoit în peștera Sfântului Petru Atonitul. Trăind într-o desăvârșită liniște, de îndată ce se termina Sfânta Liturghie, fără să vorbească cu cineva mergea și se închidea în chilia sa neprimind pe nimeni. Făcea excepție numai cu marii asceți Iosif și Arsenie, cei de o nevoință cu el. De obicei primele sale cuvinte pe care le spunea acestora erau: „Sfânta Singlitichia spune: Opaițul luminează, dar buzele i se ard”. Prin aceste cuvinte voia să arate cât de mult se temea el însuși ca nu cumva prin vorbire să piardă harul pe care îl dobândea atât prin osteneala privegherii, cât și prin împărtășirea cu Sfintele Taine.
Acum să-și imagineze fiecare dintre noi câte portițe deschidem nu numai prin discuții nevinovate, ci chiar și prin cele duhovnicești. De cele mai multe ori convorbirile duhovnicești sfârșesc în vorbire deșartă, flecăreli, discuții politice și judecarea celorlalți. Și după toate acestea ne mai întrebăm unde greșim. Pentru acest motiv, și fericitul nostru stareț Iosif a predat fiilor lui duhovnicești această rânduială: adică îndată după Sfânta Liturghie, dar mai ales după împărtășire, toți frații să se retragă în tăcere la chiliile lor. Această rânduială a fost pusă și de Starețul meu, Părintele Haralambie, în obștea sa, rânduială pe care a respectat-o cu acrivie atât la Schitul Nou, cât și la Burazeri. Este vădit faptul că la cei care, împreună cu lucrarea duhovnicească, își păzesc în același timp și simțurile și mai ales limba, roadele duhovnicești sunt bogate. Cred că aceasta înseamnă „Lucrați și păziți”.
(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos, București, 2005)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Inima în Marele Post – A 7-a săptămână
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
„Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” (Mat. 22:37)
1. În această săptămână urmează paşii Domnului Hristos, şi fii mereu alături Lui, spre deosebire de judecătorii şi chinuitorii Lui. Şi iubeşte-l cu toată inima ta.
2. Mută-te duhovniceşte în acele zile şi în acele întâmplări, şi sărută-i poala şi mânecile veşmintelor, nu îndepărta inima ta de la El. Când îi auzi pe prigonitorii Lui cum şoptesc: „Vinovat e,”tu strigă-le în urechi: „Drept e!” Iubeşte-l pe Cel ce te iubeşte, cu toată inima ta!
3. Când Evreii ÎI pălmuiesc, tu întinde mâna ta în apărare şi primeşte palma în locul Lui. Când ÎI scuipă, tu spune: Scuipătorilor, ce veţi arunca unii altora în faţă, dacă asupra Lui folosiţi tot scuipatul vostru, toată alcătuirea voastră?
4. Când Pilat ÎI întreabă pe tăcutul Domn: Ce este adevărul?, tu mărturiseşte şi spune: Iată, El este Adevărul dumnezeiesc viu şi întrupat. Când ostaşii Romani II biciuiesc, tu stai lângă El şi spune fiarelor: Fiii lupoaicei, veşnici purtători de moarte, nu biciuiţi pe Mielul lui Dumnezeu cel purtător de viaţă, Care dă viaţă împărăţiei voastre a morţii.
5. Mergi după El pe Calea Patimilor, şi poartă crucea Lui împreună cu Simon Kirineanul, şi împreună cu fericita Veronica şterge-i faţa de praf şi sânge, şi împreună cu Mironosiţele plângi şi umezeşte-i buzele uscate cu un pahar de apă rece, şi răcoreşte-i fruntea înfierbântată. Dăruieşte-i întreagă inima ta şi iubeşte-l cu toată inima ta în ceasurile umilinţei Lui.
6. Când auzi lovitura ciocanului asupra preacinstitelor Sale mâini, tu strigă: Au! Când sânt bătute cuiele în preacinstitele Sale picioare, tu iarăşi vaită-te, ca şi cum fierul s’ar înfige în trupul tău.
7. Închină-te Preasfintei Sale Maici şi sărută poala şi mânecile veşmintelor sale. Nu-i spune nimic. Nu o întreba nimic. Închină-te încă o dată sfintei sale dureri. Şi încă o dată sfintei sale tăceri. Spune în sineţi: Preacinstită Maică, şi eu II iubesc cu toată inima mea.
8. Scoate inima ta şi pune-o în trupul Său şi uită de sine. Fii în El şi rabdă ce rabdă El şi cu totul să mori pentru sine. Mori înaintea Lui.
9. Când Iosif şi Nicodim Il pogoară în mormânt, tu caută să fii împreună cu El în mormânt. Închipuie-ţi că nu eşti viu în această lume. Ca o umbră să stai undeva aproape de mormânt, şi viaţa ta să o priveşti ca fiind în mormânt. Şi îţi va fi dulce, foarte dulce, moartea cu El şi întru El.
10. Oare cu cât mai dulce va fi învierea cu El şi întru El, când a treia zi te vor lumina îngerii la mormânt?! Oştenii împăratului merg înaintea împăratului, feţele lor-s ca fulgere arzătoare, iar veşmintele albe-s ca zăpada. Iar când îngerii lui Dumnezeu vor lumina în întunericul Golgothei şi în întunericul sufletului tău, atunci te vei simţi ca un om nou.
11. Şi când, tremurând, vei privi Minunea Minunilor, şi nu vei ştii dacă să te ascunzi sau să fugi sau să I te arăţi, iată, El întâiul se va apropia de tine şi ca pe Măria te va chema după nume. Iar când El te va numi prin glasul Lui, ca printr-un fir electric va intra în tine un nou curent, o nouă viaţă, o nouă putere. Şi El îţi va întoarce inima ta, ţi-o va da şi pe a Lui. Şi tu, tremurând, vei cădea la picioarele Lui şi, printre suspine, vei striga precum Thoma: Domnul Meu şi Dumnezeul Meu, slavă Ţie!
Binecuvântaţi pre cei ce blestemă pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce fac vouă necaz. (Lc. 6:28)
Şi nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca; nu osândiţi, şi nu vă veţi osândi, iertaţi şi vi se va ierta. (Lc. 6:37)
Omul cel bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune; şi omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate cele rele; că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui. (Lc. 6:45)
Că nu au trimes Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El. (Io. 3:17)
Urâciunea aduce ceartă, iar dragostea acoperă toate greşalele. (Pil. 10:12)
Nu trebuie să ne comparăm cu semenii noştri, ci cu Hristos…
Niciodată nu vom putea ajunge la adevărata smerenie, chiar dacă mărturisim că suntem mai răi decât toţi oamenii, pentru că aceasta înseamnă a ne compara cu semenii noştri.
Adevărata smerenie presupune o altfel de comparaţie: ne comparăm pe noi înşine cu chipul omului care ni s-a descoperit în Iisus Hristos, chipul în care Dumnezeu l-a gândit pe om mai înainte de toţi vecii. Pentru noi punctul de referinţă este Hristos. El este pilda noastră. Iar dacă punctul nostru de referinţă este Domnul Însuşi, atunci smerenia nu are sfârşit. Nu ne mai putem mândri, căci ştim că adevărata smerenie este de neatins, de vreme ce este întruchipată de Hristos-Dumnezeu. Tindem spre ea, dar nu suntem în stare a o atinge în chip desăvârşit. În lumina celor spuse mai sus, înţelegem de ce Sfântul Pavel zicea: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Marele Apostol putea mărturisi că el este întâiul între păcătoşi, deoarece se învrednicise de vederea lui Hristos şi cunoştea măsura la care ar trebui să se ridice omul, dacă vrea să se asemene Fiului lui Dumnezeu. Şi cu cât mai limpede Îl vedem pe Domnul, cu atât mai adâncă devine smerenia noastră.
Pe Hristos Îl întâlnim în adâncul inimii, acolo unde se zugrăveşte chipul Lui, precum arată acelaşi Apostol: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Când Hristos a luat chip în inima noastră, ne coborâm mintea înlăuntrul ei şi vedem Faţa Domnului, sfinţenia şi măreţia Lui. Atunci înţelegem că smerenia nu are hotar pe pământ. Aşadar, nu trebuie să ne comparăm cu semenii noştri muritori, ci cu Hristos – pilda noastră cea desăvârşită. „V-am dat vouă pildă”, spune Domnul. El este Învăţătorul şi Stăpânul nostru.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 73-74