De mâine, cu vrerea Bunului Dumnezeu, vom intra în Postul Nașterii Domnului. Și-n acest an, minciuno-episcopii români au fost deosebit de generoși, înscriind în Calendarul bisericesc nu mai puțin de 16 dezlegări la pește. Anii trecuți explicau această generozitate prin faptul că Postul Crăciunului e unul a bucuriei și-atunci se cuvine să ne înfruptăm cât putem de mult, până la saturație. Gândul lor ascuns e ca prin aceste dezlegări să erodeze postul, eventual până la dispariția lui.
Datoria noastră este să ne informăm și să păstrm bunele rânduieli statornicite de Părinții Biserici, de-a lungul secolelor. Acum se dovedește utilitatea cărților vechi, pe care eram îndemnați să le păstrăm, știind că impostorii le vor falsifica și schimba, spre a spori confuzia în Poporul lui Dumnezeu. Și iată că așa se întâmplă.
Fără a mai lungi vorba, și pentru a simplifica lucrurile, vă spun că am la îndemână slova Sinaxarului cuprins în Molitfelnicul Părintelui Iusin Pârvu. Potrivit acestuia, acestea sunt dezlegările din perioada Postului Nașterii Domnului:
Dezlegare la pește
-Intrarea în biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie
Dezlegări la vin și untdelemn
-Sfântul Apostol și Evanghelist Matei – 16 noiembrie
-Sfânta Mare Muceniță Ecaterina; Sfântul Mare Mucenic Mercurie – 25 noiembrie
-Sfântul Apostol Andrei – 30 noiembrie
-Sfânta Mare Muceniță Varvara; Sfântul Ioan Damaschin – 4 decembrie
-Părintele nostru Sava cel Sfințit; Sfântul Mucenic Anastasie – 5 decembrie
-Sfântul Ierarh Nicolae – 6 decembrie
-Zămislirea Sfintei Fecioare Maria – 9 decembrie
-Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei; Sfântul Ierarh Alexandru – 12 decembrie
-Sfinții Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest; Sfânta Muceniță Lucia; Cuviosul Pavel – 13 decembrie
-Sfântul Prooroc Daniel – 17 decembrie
-Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul – 20 decembrie
-Sfânta Cuvioasă Muceniță Eugenia – 24 decembrie
Precum se poate vedea, în Postul Nașterii Domnului avem o singură dezlegare la pește. Dumnealor, ecumeniștii români, vrând să distrugă acest Post, au dat de-a valma alte 15 dezlegări, încât avem nu mai puțin de 28 de dezlegări în 40 de zile! Ce mai rămâne din Sfântul Post al Crăciunului? Dacă am ține seama de dezlegările ecumeniștilor, am avea situația absurdă, când în aceași zi ar fi două dezlegări, una la vin și undelemn, cealaltă la pește!
Așadar, să păstrăm bunele rânduieli ale Bisericii moștenite din vechime, iar pe ecumeniști să-i socotim ca pe niște stricători ai Dreptei Credințe, preocupați de pregătirea venirii lui antihrist, nicidecum de mântuirea Turmei lui Hristos.
Presbiter Iovita Vasile
Multumesc, pentru informatie !
Post binecuvantat !
Doamne ajuta
Va doresc si imi doresc lacrimi de pocainta si roua Duhului Sfant sa se reverse peste noi. Amin.
Doamne ajuta !
Amin !
Nici sâmbetele și duminicile nu este dezlegare la peste( mai putin prima și ultima săptămâna)?
Nu. Eu am scris exact ce spun cartile vechi, demne de incredere. Am consultat si un Ceaslov din 1973 si un Litureghier dein 1974 si acelasi lucru spun.
Sa nu uitam ca Molitfelnicul Parintelui Iustin reproduce Molitfelnicele Sfantului Sinod din 1888, 1896, si 1920. Doamne ajuta
Mulțumesc părinte!
„Tipiconul Sfantului Sava cel Sfintit” dupa care se oranduiesc calendarele bisericesti, slujbele in biserici si randuielile de post!
Editura „Bucovina Istorica” p. 46.
Capitolul 35
(…)
In Postul Nasterii lui Hristos, Martea si Joia peste nu mancam, ci numai untdelemn si vin.
Iar Luni, Miercuri si Vineri, fara untdelemn si vin…
Iar Sambetele si Duminicile mancam peste.
Iar daca s-ar intampla vreun sfant Marti sau Joi avand Doxologie (dupa cum ne arata Mineiul pe Noiembrie sau pe Decembrie), mancam peste. Si de asemenea, daca s-ar intampla vreun sfant cu Doxologie in ziua de Luni.
…
Iar daca Miercuri si Vineri s-ar intampla vreun sfant avand priveghere (a se vedea in Mineiul pe Noiembrie sau pe Decembrie), dezlegam la untdelemn si la vin si la peste.
Si daca se va intampla pomenirea sfantului al caruia este hramul bisericii unde participam la Liturghie, Miercuri sau Vineri, la fel facem (mancam peste).
Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Şi calce cuvântul
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc Mărturisitorul
Ca să poţi să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştină: jertfa!
Aceasta este Taina cea mai de vârf, cea mai importantă. Toţi credincioşii ştiu că este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îşi menţine acest cuvânt divin: „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20). El spune, de asemenea: „Cine nu va mânca Trupul şi nu va bea Sângele Meu nu va avea viaţă în el” (Ioan 6, 53). Se înţelege că prin această primire a Trupului şi Sângelui Mântuitorului te ridici până la El – un dumnezeu după Har. Şi când te duci la El, eşti mare ca El.
Şi, de asemenea, atunci când te împărtăşeşti, El vine la tine, este Mic ca tine. Aşa cum spun marii Sfinţi. Deci o identitate divină de fiu după Har. Nu este nici o teamă să vorbim aşa. El este, nu e altul care S-a făgăduit, şi-Şi ţine făgăduinţa.
Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Şi calce cuvântul. Şi iată că-Şi ţine cuvântul, ca să fie cu noi permanent.
Arhim. Arsenie Papacioc, Despre Spovedanie și Împărtășanie, Editura Elena, Constanța, 2013, pp. 58-59
„Un oftat din inimă face mai mult decât orice rugăciune”
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc Mărturisitorul
-Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?
-Eu sunt pentru rugăciunea din inimă.
Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei pot exista momente de vid.
Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există creştin sau monah să nu fie ispitit când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul.
Puterea rugăciunii este grozavă. Unii se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii. Alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri, dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavoli.
Nu vă daţi seama cât de bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la Medicină: „Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le citesc, dar sunt momente când gândul îmi zboară de la rugăciune”.
Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic!
Eu nu sunt pentru rugăciunile din cărţi, sunt pentru cele simple, sincere şi trăite.
Smeriţi-vă şi iar smeriţi-vă!
Extras din interviul cu Părintele Arsenie Papacioc, realizat de Mariana Borloveanu
Sfântul Cuvios Părinte Serafim Rose:„Există mai multă vorbărie, decât nevoinţe călugăreşti aducătoare de roadă”
„Din păcate, scria Părintele Serafim, conştientizarea monahismului ortodox şi ABC-ul său au rămas în mare parte ceva exterior chiar şi astăzi. Există mai multă vorbărie despre «Stareţi», «isihasm» şi «înşelare», decât nevoinţe călugăreşti aducătoare de roadă. Într-adevăr, este foarte posibil să accepţi toate semnele exterioare ale celei mai curate şi mai înalte tradiţii monahale: ascultarea absolută faţă de un Stareţ, mărturisirea zilnică a gândurilor, participarea la lungi slujbe bisericeşti sau pravila de metanii cu Rugăciunea lui Iisus, deasa împărtăşanie, citirea cu înţelegere a scrierilor de temelie ale vieţii duhovniceşti, şi făcând toate acestea să simţi o adâncă pace psihologică şi o uşurare – şi în acelaşi timp să rămâi imatur din punct de vedere duhovnicesc.
Este foarte posibil să-ţi ascunzi patimile lăuntrice nevindecate în spatele unei faţade sau tehnici ţinând de o duhovnicie «corectă», fără însă a avea dragoste adevărată faţă de Hristos şi faţă de fratele tău. Raţionalismul şi răceala inimii omului modern în general fac din aceasta una dintre cele mai înşelătoare ispite ale celui ce râvneşte astăzi la viaţa călugărească. Formele monahale ortodoxe au fost într-adevăr sădite în Apus; dar cum rămâne cu inima monahismului şi a creştinismului ortodox: pocăinţa, smerenia, iubirea faţă de Hristos, Dumnezeul nostru şi setea neostoită pentru împărăţia Lui?”
Ierom. Damaschin-Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose
Mărturisirea credinței ‒ neprețuită, asemenea vieții
Sfântul Paisie Aghioritul
Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună; „Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo”, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac”. Atunci numai tămâie de-ar fi aruncat în focul idolilor, iar Biserica nu-i împărtăşea. Cel care făcea aceasta era după aceea în rândul celor „ce plâng” (cei ce plâng stăteau la uşile bisericii, în afara pridvorului şi rugau pe cei credincioşi, care intrau, să se roage Domnului pentru ei). Cei care se lepădau de Hristos trebuiau să-şi ispăşească păcatul prin mucenicie. Sau în vremea luptei împotriva Sfintelor Icoane, li se spunea să ardă sau să arunce icoanele, dar ei preferau să primească mucenicia, decât să le arunce. Noi, însă, dacă ne-ar fi poruncit să aruncăm o icoană, am fi spus: „S-o aruncăm pe aceasta, căci este a Renaşterii. Voi face mai târziu una bizantină”.
‒ Părinte, pe creştinii în ascuns cum îi primeşte Biserica? Nu s-au lepădat de Hristos?
‒ Adevăraţii creştini în ascuns nu se leapădă de Hristos. De pildă, din cele 27 de sate care aparţineau eparhiei Farasei Capadociei, unii au fugit în locuri depărtate atunci când le-au ars turcii. Acolo, ceilalţi nu ştiau că sunt creştini, ci credeau că sunt musulmani. Nici nu s-a ivit vreo situaţie ca unii dintre ei să întrebe: „Eşti creştin?” ca să spună „Da, sunt creştin”, sau „Nu, sunt musulman”. Aceştia sunt creştinii în ascuns. Dar din clipa în care îl vor prinde pe unul şi-i vor spune: „Am aflat că eşti creştin”, acesta va spune „Da, sunt creştin”; nu va spune că este musulman. Şi în primele veacuri ale creştinismului au existat creştini care se botezau în ascuns, iar ceilalţi aveau impresia că nu sunt creştini. Însă atunci când nevoia o cerea, mărturiseau. Sfântul Sebastian, de pildă, care a fost general, se botezase creştin, dar credeau că este închinător la idoli, în timp ce el era creştin. Ajuta în ascuns foarte mult pe creştini. Dar când şi-au dat seama că este creştin, el a mărturisit şi a murit mucenic.
Într-un sat turcesc erau mulţi creştini în ascuns, iar primarul era preot. Părintele Gheorghe îi spuneau, Hasan îl strigau. Odată s-au dus unii la el şi l-au înştiinţat că în cutare loc, într-o catacombă, sunt ascunşi creştinii. „Mă duc să văd”, le-a spus, „nu vă neliniştiţi”, îşi ia oamenii săi, se duce şi-i află pe creştini adunaţi acolo. Înaintează spre Uşile împărăteşti, ia epitrahilul, şi-l pune şi face şi Vecernia. După aceea le-a spus acelor creştini: „Să luaţi măsuri de pază”, iar celorlalţi, adică turcilor: „N-a fost nimic, au fost doar zvonuri”. Aceştia nu sunt lepădaţi de credinţă. Dar din momentul când bănuiesc pe cineva şi-i spun: „Ei, pe tine te-am văzut că ţi-ai făcut cruce, eşti creştin”, iar acela spune: „Nu, eu sunt musulman”, atunci se leapădă de Hristos.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 253-255
„Domnul este întotdeauna peste tot şi vede toate ale noastre”
Dragele mele Marişa şi Katia! Pace vouă şi mântuire!
Străduiţi‑vă să faceţi şi să spuneţi totul ca înaintea lui Dumnezeu. De fapt, aşa şi este: Domnul este întotdeauna peste tot şi vede toate ale noastre: inima şi gândurile, nu doar cuvintele şi faptele.
„Şi cele nefăcute încă de mine le‑au văzut ochii Tăi. ”Aşa trebuie să trăim: cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, cum spunea şi simţea prorocul: „Văzut‑am pe Domnul înaintea mea pururea.”
Dacă Domnul ne‑ar fi dat acest simţământ, întotdeauna ne‑ar fi uşor, am fi bucuroşi, întotdeauna ni s‑ar ruga inima sau, dacă n‑am ajuns încă la treapta asta, am avea dispoziţie rugătoare şi de fiecare dată când rugăm inima ar răspunde neîntârziat prin împreună‑simţire, umilinţă şi adâncă frângere şi frică de Dumnezeu, adică teamă de a nu‑L jigni [răni] cu ceva pe Domnul. Iar din această frică ia naştere deja şi iubirea de Dumnezeu, şi, după cum arată Sfinţii Părinţi, se varsă lacrimi, se aprinde inima şi se deschide uşa tainei veacului viitor…
Dragele mele, merită să slujim Domnului, merită să răbdăm toate necazurile, oricât ar fi de grele, doar să nu ne lipsim de bunătăţile cele veşnice, pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit şi la inima omului nu s‑au suit! Iubiţi‑vă una pe alta, fie‑vă milă de toţi, păstraţi pacea cu orice preţ: chiar dacă treaba are de suferit, pacea să se păstreze.
Katia, tu eşti fiica mea. Aşadar, păstrează pacea, fiindcă o monahie oarbă, de 92 de ani, m‑a numit fiu al păcii, întrucât părintele meu duhovnicesc avea pace. Iar tu fii fiică a păcii, fiindcă în pace este locul lui Dumnezeu. Nu da vina pe nimeni. Vezi şi tu că atunci când nu sunt oameni care să te enerveze te enervezi pe pisică sau chiar pe lucruri. Înseamnă că trăieşte în tine mânia, nu oamenii o pun în tine. Pacea lui Dumnezeu să ne adumbrească pe toţi!
Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014