Nașterea Domnului! Clopotele sună armonios, ai zice că au un har deosebit astăzi și foarte dulce cântă: Hristos Se naște, slăviți-L; Hristos din Ceruri, întâmpinați-L; Hristos pe pământ, înălțați-vă… Așadar, Hristoase al meu, bine ai venit la noi, bine te-ai ostenit pe pământul nostru, locul surghiunirii noastre. Ai venit să vezi halul în care ne-a adus neascultarea și îndepărtarea noastră de Tine. Să fie binecuvântate intrarea Ta, Nașterea Ta și ieșirea Ta, Învierea Ta. Te lăudăm cu tot sufletul nostru. Lacrimile curg, se preling singure; bucuria dă și ia. Dumnezeieștile insuflări ale dumnezeieștii deșertări sunt de nesuferit pentru veselia lor! Dumnezeul meu, ce Dumnezeu minunat ești! Cât ești de măreț! Rămân ca lovit de trăsnet, trecând din uimire în uimire! Ce va fi oare în lumea cerească!
O, dumnezeiescul Prunc, cât de simplu și de smerit și fără zgomot ai venit lângă noi! Nașterea Ta cea fără zgomot seamănă cu răcoarea lină și cu zăpada ce cade noaptea liniștit și dăruiește atâta albeață naturii și foarte multă bucurie și veselie omului. Câți prunci nu s-au născut în această noapte! Însă acest Prunc este Întruparea Adevărului și a Dragostei; este Dumnezeu Cel mai înainte de veci Care S-a întrupat: ,,Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeule, răsărit-a lumii lumina cunoștinței…’’ Singura cunoaștere precum lumina dumnezeiască a risipit întunericul și a izgonit minciuna. Omul a căpătat busolă. Adevărul a venit, lumina a răsărit și călătorul descurajat a găsit calea. O, lumina lui Dumnezeu! Cât de mult îl luminezi pe om în rugăciune și-l faci să iasă din sine și să fie răpit în extaz. O, Lumină vrednică de iubit, cât de mult Te doresc, tânjesc după Tine, Te iubesc mai mult decât orice! Când vei veni să mă răsplătești cu frumusețea Ta? Nu știi cât de mult Te aștept! Și aceasta pentru că sunt orb și mă împiedic și fac păcatele lumii.
Hristoase al meu, Soare înțelegător, cât de mult s-a înstăpânit minciuna zeilor mincinoși, înainte de a veni Tu prin Nașterea Ta! Luminile obscure ale poeților și filosofilor nu au fost în stare să risipească întunericul dens al ateismului. Ai venit, Lumină unică, nemaiîntâlnită, mântuitoare, în acea noapte rece de iarnă în Betleem. Te-ai făcut mic, ca să ne faci mari; ai devenit neputincios, ca să ne faci puternici. Ai venit în lume plângând, ca să ne ștergi lacrimile noastre.
O, cât sufăr că nu ai găsit un loc în toată lumea! Și aceasta ca să avem noi un loc în Împărăția Cerurilor. O, Iisuse al meu! Ce deșertare înfricoșătoare, pe care ai făcut-o pentru noi, apostații, ca să ne împaci cu Tatăl Tău, plătindu-ne datoria cu Jertfa pe Cruce și cu Preasfântul Tău Sânge! «Te-ai smeri până la moarte și încă moarte pe Cruce!». Ca încremenit stau înaintea negrăitei Tale smerenii, fiindcă eu, omul, din fire smerit, am egoism înlăuntrul meu, care arată întunericul neștiinței mele.
Rugăciunea lui Iisus Hristos își continuă liniștit și fără zgomot lucrarea ei. Mintea mea este atrasă; o trage cântarea «Hristos Se naște, slăviți-L…». Dumnezeul meu, Hristoase al meu, dar ce ești? Inima mea e aproape gata să se spargă, atât de dulce ești! Ce să spun? Mă minunez de Tine! Ca o lumânare se topește inima mea, fiindcă în toate sunt nevrednic și neisprăvit. Când Te voi vedea, Părintele meu? Nu voi trăi, dacă se va întâmpla așa ceva, căci care fire zidită Te poate suferi? Dulceața Ta depășește orice rațiune și cuvânt.
Prăznuiți, popoare, Nașterea lui Hristos, săltați cu veselie, căci este unicul Creator al Universului, dar și Singurul Care umple inima de dragoste și iubire dumnezeiască. Mă minunez, mă cutremur, nu știu ce să spun despre Dumnezeu, Părintele meu. Pe Cine avem Dumnezeu! Iar noi, oamenii, nu știm ce se petrece cu noi. Sufletul meu sărac prăznuiește de dragoste și plânge în brațele lui Dumnezeu. Bucurie Ție, dumnezeiescule Prunc, iar mie mântuire. Trăiește în veci și preaslăvește-Te!
(Extras din Arta mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos)
Text selectat si editat de Dr. Gabriela Naghi
Astazi Hieroteos Vlahos a fost vaccinat
Sa-i fie de bine. Sa-i urmeze indeaproape prietenul Teofan de la Iasi.
Părintele Justin Pârvu: Hristos S-a născut! Nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferință şi prigoană
fragment
-De ce credeți că a înmulțit Dumnezeu bolile şi cancerul pe pământ?
-Dumnezeu ne pedepseşte prin boli, dar totodată boala este şi singura noastră modalitate prin care ne ispăşim păcatele. A îngăduit Dumnezeu aceste boli grele, cancerul, Sida, chiar şi la prunci. Şi am observat eu, pentru că mulți bolnavi vin aici să ceară ajutorul, am observat că aceste boli îşi fac loc în familiile care au dus o viață mai puțin creştină şi astfel prin suferință să se poată întoarce înapoi la Dumnezeu. Mă uitam într-un spital de copii bolnavi de Sida, sărmanii desfigurați, mâncați de vii. Aceştia pentru mine sunt mucenici care plătesc păcatele părinților lor. Pentru mine chinul acestor copilaşi este egal cu chinul nostru din puşcării.
-Să se mai ducă creştinii la spitale dacă se introduc cardurile de sănătate cu cip biometric?
-Nici vorbă! Ce să facă în spitale? Mai degrabă te îmbolnăveşti în spital; te duci acolo cu o boală şi te întorci cu încă vreo două acasă. Dar eu cred că se vor mai găsi câțiva medici creştini, de bună credință, care să ajute şi fără mijlocirea acestor cipuri. Poate că şi medicii sunt chemați acum de Dumnezeu la o mărturisire şi Domnul aşteaptă să vadă răspunsul lor. Dacă medicii din România ar protesta împotriva implementării acestui sistem, şi motive sunt „Slava Domnului! „poate că statul nu le-ar mai impune ca obligatorii cetățeanului nostru. Dar, nu „se tem ca nu cumva să îşi piardă postul. Cât pentru creştini îi sfătuiesc, ca atunci când sunt bolnavi, să cheme preoții Bisericii, aşa cum ne învață Scriptura şi să ceară sănătate prin rugăciunile de la sfântul maslu. Ne-a dat Dumnezeu acest remediu. De ce nu îl folosim?
-Credeți că e bine să se mai împrumute oamenii la bănci?
-Mă rog ca să rânduiască Dumnezeu cumva ca românii să îşi achite datoriile la bănci şi să nu mai aibă de a face cu băncile pe viitor, pentru că băncile nu au făcut decât să ne înglodească în noroi mai mult decât să ne ajute. Şi în ziua de azi un împrumut nu e nicidecum recomandat pentru că nu mai avem ce face şi nici pentru cine face.
Oricum nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferință şi prigoană.
Şi dacă azi suntem aşa cum suntem, este din cauză că Dumnezeu vrea să ne pregătească neamul ca să se înfățişeze curat, gata spre Înviere. Acolo nu o să meargă nici bogatul, nici împăratul, nici sluga, nici ostaşul, acolo va merge numai cel ce va purta haina de nuntă a Creştinătății. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3:28), care S-a născut în peştera Betleemului.
Fie ca Naşterea lui Hristos să ne facă puțin mai buni şi mai iertători şi să ducem lumina stelei Împăratului cerurilor şi celor din întunericul şi din umbra necunoştinței, şi celor aflați în necazuri şi sărăcie, şi celor ce nu au unde să îşi plece capul în această lume obidită de azi. Şi dacă Dumnezeu ne iubeşte, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis să Se întrupeze într-o peşteră sărăcăcioasă, ca să ne înalțe pe noi la cer, atunci de ce mai suspinăm?
Bucurați-vă ca azi Hristos S-a născut spre mântuirea sufletelor noastre!
extras din nr. 14 al revistei ATITUDINI
Un Crăciun împreună cu Părintele Justin: „Toţi care pleacă dincolo, să fiţi siguri că sunt mai importanţi decât aici.
Ei ne văd aici pe noi cum ne străduim, aşa, fiecare după râvna lui, dar ne fotografiază de acolo şi ne menţin una cu ei”.
Frăţiile voastre aţi luat-o cu dinadinsul ca păstorii şi ca cei trei Magi, căutând un drum pe urma lui Hristos. Şi, iată, frăţiile voastre aţi găsit pe pruncul Iisus îndeplinind ascultarea. Aşa cum şi mama noastră, Maica Domnului, a ascultat şi a spus: „Iată roaba Domnului. Fie mie precum voieşti!” Iată şi frăţiile voastre vă daţi cu toată dragostea, cu toată ardoarea, cu toată bunătatea ca să aveţi bucuria aceasta de a sluji Maicii Domnului.
Iată, sărbătoarea noastră este în cer şi pe pământ. Că nu este o poveste Naşterea Mântuitorului. Este o realitate ruptă din viaţa pământului, din viaţa creştinului, din viaţa creştinului ortodox în special. Că nu sunt zadarnice şi la întâmplare preocupările noastre frumoase cum mai ziceam şi altădată, păstoritul acesta – ciobanul, oile, păstorul, cântările cele frumoase ale păstorilor de altădată din jurul ieslei Mântuitorului.
Ascultare au făcut şi generaţiile de mărturisitori care s-au sacrificat, şi-au lăsat căldura plăcutei familii, i-au lăsat pe părinţi şi au intrat sub cheia Aiudului, au intrat sub cheia Gherlei, a Piteştiului, acolo unde, într-adevăr, se face legătura deplină între Naşterea Mântuitorului, a Pruncului nevinovat şi Răstignirea Lui pentru mântuirea neamului nostru. Şi frăţiile voastre azi sunteţi nişte urmaşi cu toată plinătatea ca să duceţi mai departe frumuseţea aceasta a ascultării depline pe care frăţiile voastre aţi urmat-o, căzând în faţa Sfântului Altar, a Sfintei Mese. „De ce ai venit, soro?” „Am venit ca să duc viaţă pustnicească”. Viaţa pustnicească este anevoioasă, cu boli, cu suferinţe, cu necazuri, cu prigoniri. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate le vom face.
Şi iată bucuria mare că din an în an mărturisim şi noi şi petrecem împreună, fie cu mai puţină bucurie, fie cu mai multă bucurie… Şi noi, de altfel, aici, în mănăstire, avem toate ocaziile acestea frumoase de a ne dezvolta şi a ne pregăti pentru pasul pe care l-aţi făcut în ascultare, pentru primirea în soborul acesta frumos de 150 de maici.
Mă gândesc cum în 1952, parcă, da, eram în celulă. Măi, nu era voie să sufle cineva în celulă, mai ales în sărbători!
Că toţi diavolii, măi, diavolii pământului se înarmează cel mai puternic. Un demonizat, de pildă, o duce bine în cursul săptămânii, dar cum a început vecernia de sâmbătă seara, cum a început ziua Învierii Domnului, să te ferească Dumnezeu! Nu mai e chip cu omul ăsta! Şi de aceea, maicilor dragi, se năpusteau asupra noastră; erau câte trei schimburi într-o noapte de Crăciun sau o noapte a Învierii Domnului sau a Înălţării. Ei ştiau mai bine calendarul ca noi, măi! Ştiau vrăjmaşii ăştia cum să se înarmeze, cum să le ţină în frâu pe aceste cadavre. Opt sute de cadavre erau în trei etaje!
Eu eram la celula 323 şi numărul care s-a potrivit pentru mine să-l port a fost acelaşi, tot 323. Cum au făcut asta, nu ştiu, dar m-am trezit şi eu cu numărul acesta şi celula mea era tot 323. Mi-am zis: „Măi, înseamnă că lucrurile merg în curs tare, nu cred eu să scap aşa uşor! Pentru că ce mi se proroceşte mie prin numerele astea… Înseamnă că nu e de scăpat uşor”. Într-o noapte visez eu, măi, după moartea lui Stalin, un grup de steaguri, toate negre, cum sunt pe la benzinăria asta, în sfârşit, fluturând în aer şi culorile lor, acolo. Aşa am văzut eu steagurile acestea negre. Le spun camarazilor mei: „Măi, uite ce am visat. Să ştiţi că noi nu plecăm uşor de aici. Voi visaţi, aşteptaţi o veste, ştiu eu, la conferinţa de la Yalta, conferinţa de la Bruxelles – ştiu eu unde le aşteptau ei – dar de aici nu ieşim uşor”.
„Păi de ce nu ieşim, măi?” „Păi cu steagurile acestea care ni s-au arătat nouă aici – nu-i a bine”. Într-adevăr, a murit Stalin. Era bucurie mare peste tot. „Hă, hă, e gata!” „Măi, nu e gata, măi, că sunt alţi vrăjmaşi, alţi draci, mai mari ca Stalin!” Şi într-adevăr, n-am putut scăpa.
A venit partea cealaltă, a doua, a Rusiei sovietice, care a dat drumul la alte portiţe, chipurile la o fereastră ceva mai blândă, aducând un aspect mai blând, aşa, în suferinţa creştinului. Dar lucrurile nu s-au schimbat deloc. A fost doar un aspect fals, în schimb chinurile, suferinţele au fost aceleaşi. Aşa că ei au dat dovadă că nu sunt spre altceva porniţi decât spre această lucrare diavolească. Aşa cum Satana, de pildă, chinuie pe creştinul ăsta pus sub stăpânirea lui, aşa chinuie acest ateism creştinismul nostru. Şi vine sub aspecte diferite. Nu vedeţi frăţiile voastre la criza aceasta puternică pe care o avem noi… Ei apasă asupra creştinismului ortodox şi în special în România, pentru că aici ştiu că există o esenţă şi un elan pe care nu-l pot stăpâni. Nu-l pot stăpâni pentru că este de la Dumnezeu şi se manifestă în lumea aceasta creştină, pe care o conduce spre idealurile Lui. De aceea, toate ţările care sunt supuse comunismului, sunt supuse oprimării: Polonia, Ungaria, Bulgaria. Ei bine, în România trebuie să aibă ceva în plus, neapărat, unde să-şi ducă calvarul. De ce? Pentru că suntem creştini-ortodocşi şi pentru că de aici s-a născut o generaţie de tineri care a vrut să împace cerul cu pământul. A vrut să ridice linia aceasta a Neamului, a creştinismului nostru, spre înălţimile cereşti.
Ei bine, ei nu uită şi nu vor uita niciodată şi de aceea vor fi mereu cu satârul la capul nostru. Şi frăţiile voastre, mai ales, sunteţi în mănăstirea aceasta a noastră, care e… in ochii lor, „ciumată”. „De unde eşti?” „De la Petru Vodă.” „Hăă, hăă… Petru Vodă!” Dar să ştiţi, fetelor, cu cât va fi prigoana aceasta mai mare, cu cât vor fi, de pildă, aceste mănăstiri marginalizate, cu atât trebuie să ne bucurăm, pentru că viaţa noastră creştină nu e uşoară, cu muzică şi petreceri şi altceva…, nu! Este durere, este necaz, este suferinţă, este, în sfârşit, prigoană! Că poate frăţiile voastre de multe ori vă gândiţi: „De ce am venit eu aici? N-am avut altă mănăstire unde să mă duc?” Ei bine, să vă gândiţi că viaţa noastră creştină şi în special mănăstirile trebuie să se alieze acestei suferinţe a deţinuţilor, ca şi frăţiile voastre să aveţi o mărturie dincolo, când veţi fi întrebate: „Ce aţi făcut pe pământ acolo, pentru noi?” „Păi, iată, am stat şi eu la Poarta Albă, am slujit la Aiud, am stat şi la Gherla, am stat şi la Piteşti, am fost şi la Petru Vodă…” Ai o mărturisire, depui şi tu o dovadă acolo, un act, un buletin, măi! Acolo toate merg pe bază de „documente”, nu intri aşa, oricum!
Sunt bucuros de cântările, de frumuseţea aceasta a colindelor. Iată, nu e un apostolat şi ăsta? O propovăduire a Naşterii Domnului, a Învierii Domnului, a Botezului Domnului, a sărbătorilor care vin? Şi frăţiile voastre sunteţi nişte îngeri de mare sfat. Da, îngeri de mare sfat, pentru că sunteţi prezente la toate praznicele şi sărbătorile pe care frăţiile voastre le actualizaţi mereu în mijlocul creştinilor.
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi eu aş dori să nu fie ultima prăznuire împreună, să mai fie… Şi eu aş vrea, dar totdeauna când încerci să o mai întinzi aşa, atunci îţi spune: „Ia vino, bătrânule, că ţi-ai terminat treaba!” Părintele Adrian Făgeţeanu s-a dus, părintele Arsenie s-a dus şi el, s-au dus şi alţii… Acum n-a mai rămas nimeni. Dar toţi care pleacă dincolo, să fiţi sigure că sunt mai importanţi decât aici. Acolo intră în corul acela frumos, ceresc. A trecut o generaţie de la 1925 până acum, toţi cântă împreună şi se roagă împreună cu noi aici, pe pământ. Ei ne văd aici pe noi cum ne străduim, aşa, fiecare după râvna lui, dar ne fotografiază de acolo şi ne menţin una cu ei, cei de dincolo. Noi poate ne rezervăm, ne gândim: „Măi, e bine să mergi dincolo, dar e mai bine să mai rămâi oleacă şi aici.” Dar să ştiţi că sunt multe minunăţii care ne aşteaptă dincolo. Dacă am şti noi câte minunăţii…! Nu vedeţi voi, numai sărbătorile astea, câtă bogăţie aduc, câtă dezlipire, cât dezinteres de lumea aceasta! Nu ne mai interesează.
Dar să fii într-o celulă de la Aiud după 14-15 ani şi să nu te intereseze cât mai trăieşti, măi! Sau dacă mai trăieşti – nu te interesa deloc! Erai desprins total de lumea din afară. Nu te mai interesează nici şuieratul trenului, nici claxonul maşinii, nici plânsetul sau bucuriile copiilor de pe stradă, că doar pe acolo erau, treceau pe sub nasul nostru. Noi numai auzeam, nu-i vedeam, că erau obloanele puse. Acolo te aflai în maşina de formare a credinţei ortodoxe. Ei, caraliii, prigonitorii noştri, se tem mult mai mult decât noi, pentru că ei nu ştiu, nu pot să moară. Sunt morţi de frică pentru că n-au harul lui Dumnezeu, n-au energia, n-au scânteia divină a pruncului Iisus din ieslea Bethleemului.
[1] Fragment dintr-o cuvântare nescrisă a Părintelui Justin, rostită în ajunul Naşterii Domnului, 2011, către maicile mănăstirii Paltin Petru-Vodă.
articol publicat în revista ATITUDINI, nr. 31