Îngăduiţi-i, dascălului de limba română care vă vorbeşte, ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!
S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti… Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.
În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul Gheorghe Alexianu. Gheorghe Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8 (opt) guvernăminte. Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, Gheorghe Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost Gheorghe Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!
…Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Dumitru Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale…
Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!…
Ion Coja
De acord, dar ar trebui sa evităm invocarea lui Noroc.
Iată ce spune părintele Cleopa:
<>
(Ne vorbește Părintele Cleopa – 7, Editura Episcopiei Romanului, p. 69-70)
Văd că nu s-a afișat cuvântul părintelui Cleopa.
Mai încerc.
„Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceți, că pomeniți pe dracul Noroc, zicând: „pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei”. Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic? Voi știți cine a fost noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeți că până la venirea lui Iisus Hristos, China, India, Japonia și Insula Java și atâtea state se închinau la idoli, la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru și la toți dracii?
Voi știți că până la venirea Domnului, oamenii sălbatici și nebuni pentru fiecare păcat aveau un zeu? Marte, zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată trebuia să se facă război, să omoare cât mai mulți oameni, că așa-i plăcea. Venera, zeița discordiei. Când îi aducea statuia, trebuia ca toți să se sfădească și să se bată, că așa-i plăcea zeiței discordiei. Nemfis, zeița frumuseții. De-acolo ne-au rămas cerceii și podoabele femeiești. Când o aducea, îi punea cercei de aur, îi punea în nas verigi de aur, îi punea mărgele de aur, și toți trebuia să fie pudrați, cu zorzoane și cu inele și cu cercei și să joace în fața ei. Că așa-i plăcea zeiței Nemfis. Apoi Afrodita, zeița desfrâului. Îi aducea statuia ei și o trăgeau într-o pădure deasă și acolo bărbații cu femeile făceau cele mai mari urgii înaintea ei, că așa îi plăcea ei, desfrâul și urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pământului. Era și Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni și la cartaginezi.
Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum îi zicem astăzi? Îi purta statuia într-o căruță cu două roți, făcută din aramă sau din argint. În spatele zeului Noroc avea un cuptor de aramă și în fața lui o tigaie de aramă; și-i dădea foc lui Noroc pe la spate până ce se înroșea și tigaia și el. Popii lui purtau în mâini niște securi mari, ascuțite. Ce jertfă primea Noroc? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau în satul tău, de unde ești tu. Trăgeau căruța lui Noroc cu tigaia roșie, înfierbântată, bătând din palme: „Cine vrea să aibă noroc, să aducă jertfă lui Noroc!…” Atunci nebunele de femei ziceau una alteia: „Cumătră, îți dai copilul? „Îl dau, ca să am noroc!” Lua muierea copilul de la țâță, îl dădea în mâna slujitorului idolesc, îl tăia bucăți, și îl punea în tigaia lui Noroc să se frigă. Până la 40-50 de copii punea odată în tigaia aceea. Mirosea în urma lui numai a friptură de copii proaspeți. Așa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor în fundul iadului! Voi nu vedeți ce zice Isaia? „Vai de cei ce fac masă dracilor și aduc jertfă lui Noroc”. Și voi, creștinilor, scrieți noroc pe pomelnic?!”