Este titlul unei opere a lui Erasmus de Rotterdam, un erudit teolog olandez care a trăit în secolele XV-XVI. Erasmus era catolic nonconformist. Ce ne spune această scriere? Patimile, viciile omenești, au hotărât să-şi aleagă un conducător. Aleasă a fost prostia, care însă a cedat în favoarea nebuniei. Aceasta a primit cu bucurie ,,cinstea’’ ce i s-a încredinţat şi, în felul acesta, a ajuns să stea în fruntea tuturor, secondată de prostie, bineînţeles.  Opera lui Erasmus e la fel de actuală in vremea noastră, şi va fi, câtă vreme cele două surori vor bântui minţile întunecate ale oamenilor înstrăinaţi de Dreapta Credinţă.

Care ar fi elogiul?

,,Papa este om dumnezeiesc şi dumnezeu omenesc. De aceea nimeni nu-l poate judeca sau condamna. Papa a dobândit dumnezeiasca stăpânire care este nelimitată (absolută). Pentru papa sunt posibile pe pământ exact cele care sunt posibile în Cer pentru Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut papa este ca şi cum ar fi făcut Dumnezeu. Poruncile lui trebuie să le împlinim ca pe poruncile lui Dumnezeu. În lume, papa este acelaşi lucru cum este Dumnezeu sau cum este sufletul în trup. Stăpânirea papei este mai înaltă decât orice altă stapânire creată, pentru că această stăpânire a lui, într-un anumit fel, se prelungeşte în cele cereşti, în cele pământeşti şi în cele de dedesupt, ca să-şi găsească justificare întru el cuvintele Scripturii: ,,Toate le-a supus sub picioarele lui’’ (vezi I Cor. 15, 27 şi Efes. 1, 22).

Toate au fost supuse stăpânirii şi voinţei papei şi nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi. Dacă a atras cu sine în iad milioane de oameni, nimeni dintre ei nu va avea dreptul să-l întrebe: ,,Sfinte Părinte, de ce faci aceasta?’’ Papa este infailibil precum este şi Dumnezeu şi are putere să facă orice face Dumnezeu.

Papa poate schimba firea lucrurilor, poate face orice din nimic. El are putere de a face din minciună adevăr, are putere să facă orice îi este plăcut, chiar împotriva adevărului, în afara adevărului şi în ciuda adevărului. Poate formula obiecţii împotriva Apostolilor şi a poruncilor pe care ei le-au dat. El are dreptul şi puterea să îndrepte în Noul Testament orice considera necesar; poate schimba chiar şi Tainele care au fost rânduite şi instituite de Iisus Hristos. Papa are stăpânire asupra purgatoriului şi a iadului’’(Documentele Cociliului I Vatican).

Care este nebunia?

 „Homosexualii au dreptul să facă parte din familie. Sunt copii ai lui Dumnezeu și au dreptul la o familie. Nimeni nu trebuie să fie expulzat sau nefericit din această cauză ”, a spus Francisc. Potrivit papei, „ceea ce trebuie să creăm este o lege a uniunii civile. Astfel, ei (reprezentanții LGBT – Ed.) vor fi supuși legii. Am vorbit pentru asta’’.

Acuma să nu cădem în�greşeală şi să credem că aceasta ar fi singura nebunie a papei Francisc. Nu! Acesta a proferat un lung şir de nebunii, adică erezii, învăţături imorale şi îndemnuri deşănţate. Omul îşi permite, deoarece este ,,infailibil’’, are susţinere politică puternică, se bucură de sprijinul supuşilor şi sus-puşilor arhierei, ocupanţi vremelnici ai scaunelor episcopale. Bartolomeu şi papa Francisc ilustrează cum nu se poate mai convingător cele două vicii, nebunia şi prostia, după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: ,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Presbiter Ioviţa Vasile

Observ cu durere cum pe bisericile recent construite sau renovate apare un soi de arătare care de la distanță seamănă mai mult cu un romb decât cu o cruce. Ceea ce mă mâhnește și mai mult este dorința unora de a ne convinge că această arătare chiar este o cruce! Cine nu crede este etichetat ca fiind prost. (1) Dacă autorul articolului a apelat la argumente istorice, atrag și eu atenția că în în urmă cu niște secole, cuvântul ,,prost” însemna ,,om simplu, neștiutor de carte”. Adică nu era un lucru grav să fii prost. În fond, de câte studii teologice e nevoie pentru a face o comparație între Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul (2) și arătarea prezentă deja pe unele biserici, insigne, cărți de cult etc. (3)

Ce formă avea Crucea care a fost atinsă de o femeie moartă care a înviat? Ca ortodocși, noi credem și mărturisim că ne închinăm Crucii lui Hristos. Punct. Ce formă are Crucea pe care o fac ortodocșii atunci când se închină?

Un alt articol care mi-a atras atenția este ,,Ce spune Biserica despre Crucea lui Baphomet de la Satu Mare (4). Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului spune că ,,SFÂNTA CRUCE, indiferent de formele de reprezentare NU POATE FI ASOCIATA DECÂT CU PATIMILE DOMNULUI IISUS HRISTOS! Crucea este simbolul de capatâi al crestinismului, reprezentând patima, moartea si Învierea Domnului.” Oare acesta să fie glasul Bisericii? Ce fel de cruce i-a apărut pe cer Sfântului Împărat Constantin? Biserica suntem și noi, creștinii mai mult sau mai puțin instruiți, mai mult sau mai puțin inteligenți. Cu ce fel de Cruce a biruit Împăratul Constantin? Glasul Bisericii se poate observa cel mai bine în comentariile scrise pe marginea acestui articol!

Nu orice arătare este cruce mântuitoare! Dacă bunicii și părinții ne-au învățat că Crucea ortodoxă este semnul pe care-l facem mai întâi în plan vertical, de la frunte la piept, și apoi în plan orizontal de la umărul drept la umărul stâng, după modelul Crucii Mântuitorului, ce rost are prezența altor tipuri de cruci pe biserici, insigne și cărți de cult?

În articolul ,,Prostia care smintește (I)”, există justificări până și pentru crucea întoarsă, utilizată de sataniști! E adevărat că Sfântul Apostol Petru a preferat să fie răstignit cu capul în jos din smerenie, iar Sfantul Apostol Andrei a preferat o cruce în formă de X. Cu tote acestea, noi ne închinăm Crucii lui Hristos, nu altor tipuri de cruci, cu alte conotații! (5) Doar Crucea lui Hristos este armă împotriva diavolului. Doar semnul Sfintei Cruci desenat drept pe trupurile noastre ne mântuiește, celelelalte gesturi făcute în grabă ne sunt spre osândă!

Dacă așa stau lucrurile, mă întreb de ce există atâta zel în impunerea și justificarea prezenței altor tipuri de cruci? Răul nu trebuie justificat sau considerat ca fiind bun, căci se provoacă sminteală. Mult mai corect mi se pare ca preoții și ierarhii care au pe biserici crucea lui Baphomet în locul Crucii lui Hristos să aibă o atitudine asemănătoare cu aceea a Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir care n-a acceptat să-i trădeze pe creștini sub nicio formă. A-i umili pe creștinii care observă anumite nereguli în reprezentarea Sfintei Cruci este o formă de prigoană, un atentat la mântuirea noastră, a celor ce ne rugăm: ,,Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.”
Îl rog pe Bunul Dumnezeu să orânduiască cele de folos pentru Biserica Sa!

1. https://www.activenews.ro/stiri-social/Prostia-care-sminteste-I-132498
2. https://ro.sputnik.md/religion/20200914/31659456/inaltarea-sfintei-cruci.html
3. https://colportaj.ro/produs/insign-zn-pk-rum/
4. https://portalsm.ro/2016/07/ce-spune-biserica-despre-crucea-lui-baphomet-de-la-satu-mare/
5. https://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/03/17/cum-se-explica-aparitia-crucii-lui-baphomet-pe-turlele-unor-biserici-din-romania-radu-iacoboaie-17-martie-2015/

Lucreţia P.

Pruncul Dimitrie a fost rodul rugăciunilor binecredincioşilor săi părinţi, care l-au învăţat de mic frica de Dumnezeu şi l-au luminat în Taina Sfântului Botez. Tatăl său era mare slujbaş în Tesalonic, în vremea de prigoană a împăratului păgân Maximian, şi din această pricină se temea să-şi mărturisească Credinţa în Hristos. După o vreme, acesta a murit, iar Dimitrie a fost chemat de împărat să-i ia locul cu un mandat imperativ: ,,Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit’’.

         Ajuns înalt demnitar împărătesc, tânarul Dimitrie s-a dus în Tesalonic şi a început să-L propovăduiască cu mult curaj pe Mântuitorul lumii şi să deschidă ochii oamenilor, arătându-le deşertăciunea credinţei lor în idolii cei diavoleşti. Ştiind că va fi întemniţat, Dimitrie a încredinţat toată averea slujitorului său Lup, cu porunca de a o împărţi celor nevoiaşi. Apoi a ajuns să dea seamă în faţa împăratului, când iarăşi a mărturisit pe Domnul Iisus Hristos, fapt pentru care a fost închis într-o baie în apropierea palatelor împăratului. De câte ori venea în Tesalonic, împăratul punea să se organizeze tot felul de jocuri sportive şi lupte, căci avea un vandal de o statură impozantă, Lie, care îi ucidea fără milă pe toţi. Aşa au murit mulţi creştini, pentru plăcerea împăratului de a asista la asemenea cruzimi.

          Nestor era un tânăr creştin care a hotărât să-l înfrunte pe Lie. Pentru aceasta, s-a dus la Sfântul Dimitrie şi a cerut binecuvântare, iar acesta l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Cu puterea lui Iisus Hristos, Nestor s-a dus şi a biruit pe Lie, omorându-l. Împăratul a ştiut că Sfântul Dimitrie l-a întărit spre a-l ucide pe Lie şi a poruncit ostaşilor să-l omoare pe Sfânt. Aceştia s-au dus în ziua de douăzeci şi şase octombrie, în închisoare şi l-au ucis pe Sfântul lui Dumnezeu, al cărui suflet curat s-a dus spre locaşurile cele cereşti la Hristos Domnul. Slujitorul Sfântului Dimitrie, Lup, a fost şi el omorât, tăindu-i-se capul. Trupul Sfântului Dimitrie a fost pus în mormânt şi deasupra s-a zidit o biserică. Un oarecare Leontie, bolnav fiind, a venit la această biserică şi s-a tămăduit. Vrând să ridice pe mormântul Sfântului o biserică mai mare, în timpul săpăturilor au găsit Sfintele moaşte, din care a izvorât mir şi mirosul acesta bineplăcut a umplut toată cetatea (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 319-329).

          Sfântul Dimitrie este cinstit de Biserica lui Hristos pentru multele binefaceri pe care le mijloceşte înaintea tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile

Aproape de anul 100 după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a scris, sub insuflare Dumnezeiască, acea Carte care încheie canonul Sfintelor Scripturi, numită Apocalipsa. În Capitolul 2 al acesteia, a aşezat un cuvânt adresat Sfintei Biserici din Smirna, o localitate din Asia Mică, pe teritoriul Turciei de azi. În vremea noastră, oraşul se numeşte Izmir şi aici găsim şi acum Biserica aceea biblică, cu existenţă neîntreruptă de două mii de ani. Este, după cum spun cunoscătorii, o comunitate bisericească statornică şi bine întărită în credinţă, care a străbătut toate furtunile şi vitregiile istoriei, în mijlocul unui popor păgân şi barbar. Îmi îngădui să reproduc cuvintele cuprinse în Sfânta Scriptură, adresate episcopului acestei Biserici: ,,Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (tu însă eşti bogat) şi hula din partea celor ce se zic pe sine iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Căci, iată, diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea a doua’’ (Apocalipsă 2, 8-11).

La oarecare vreme după scrierea Apocalipsei, prin anul 143, Episcop al Bisericii din Smirna era Sfântul Policarp, cel care l-a cunoscut bine pe Sfântul Apostol Ioan, fiind ucenic şi ajutor al acestuia. Oraşul Smirna, ca multe alte întinderi geografice, se afla înglobat în Imperiul păgân roman, cu împăraţi fără Dumnezeu, închinători la idoli şi la zeii cei diavoleşti. Aceştia îi persecutau crunt pe cei care credeau în Mântuitorul noastru Hristos, iar prigoana aceea s-a răsfrânt şi peste Biserica din Smirna. În aceste împrejurări, Sfântul Policarp a fost arestat. În drumul spre locul judecăţii, a fost întâmpinat de doi senatori care ar fi vrut să-l scape de la moarte, de aceea l-au îndemnat să aducă, de formă, jertfă zeilor păgâni, dar să-şi păstreze credinţa în Domnul Iisus. Răspunsul Sfântului Policarp a fost prompt şi de neclintit: ,,Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi’’. Ajuns la locul judecăţii, în faţa multor păgâni, judecătorul a vrut să-înduplece: ,,leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber’’. Atunci, Sfântul a răspuns în chip memorabil, cu cuvinte care au străbătut istoria şi au ajuns la noi: ,,De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut niciun rău, numai bine. Cum să hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?’’ Elinii şi iudeii (sinagoga satanei) şi-au unit glasurile întru osândirea Sfântului Policarp: ,,Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu’’.Fără să ştie, fără să vrea, potrivnicii au făcut o minunată descriere a Sfântului Policarp şi nu-i de mirare că au cerut moartea lui. La scurtă vreme, focul a fost aprins şi în mijlocul lui stătea Sfântul fără a fi vătămat, spre uimirea păgânilor. Un nelegiuit a alergat şi a străpuns trupul Sfântului şi sufletul său s-a dus în mâinile Împăratului Hristos, Care i-a făcut numai bine toată viaţa.

La pilda vieţii Sfântului Policarp să ia aminte toţi cei care s-au lepădat de Sfânta Credinţă Ortodoxă şi şi-au dat sufletele în stăpânirea diavolului pentru oarecari demnităţi şi onoruri lumeşti, pentru bani şi slavă deşartă, pentru ranguri sociale sau, uneori, pentru o pungă de zdrenţe de la second hand.

Mult bine a făcut Domnul nostru Iisus Hristos demonizatului din ţinutul Gherghesenilor. Acesta a ajuns sub stăpânirea diavolului pierzător de suflete, şi de multă vreme trăia prin morminte, despuiat de haine, legat în lanţuri şi obezi pe care le sfărâma cu putere demonică. Dar Milostivul Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23). De aceea a venit Domnul Iisus Hristos în acel ţinut. Omul acesta, copleşit de relele diavolului, avea mare nevoie de binefacerile lui Dumnezeu. O legiune întreagă de demoni intraseră în el şi-l chinuiau fără milă de mulţi ani. O legiune din armata de atunci însemna şase mii de oameni. Atâţia erau şi demonii care-l chinuiau pe bietul om! Prezenţa Mântuitorul Hristos în locul acela era un greu chin pentru demonii cei întunecaţi. Biruiţi fiind, cer îngăduinţa să nu meargă în adânc, în iad adică, ci să intre în turma de porci din apropiere. Ce înţelegem noi din aceasta? Că puterea Mântuitorului Hristos e nemărginită, în vreme ce puterea celui rău depinde de îngăduinţa lui Dumnezeu, dar şi de voinţa noastră de a ne împotrivi diavolului. De aceea îi îndemna Sfântul Apostol Pavel pe cei din Biserica Efesului: ,,Nu daţi loc diavolului’’ (Efeseni 4, 27). Depinde, aşadar, de ajutorul lui Dumnezeu şi de voinţa noastră cât de mult îl putem îngrădi pe cel rău, şi cât îi putem zădărnici uneltirile.

Domnul Iisus a îngăduit demonilor să intre-n turma porcilor şi imediat aceştia s-au aruncat în mare. N-a fost nicio pagubă, dacă ne gândim că un suflet a fost izbăvit de sub puterea satanei şi a fost câştigat pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Când un om ne salvează de la moarte, îi suntem recunoscători deoarece e binefăcătorul nostru. Cu atât mai mult, omul izbăvit de legiunea de demoni se cuvenea să fie recunoscător Marelui Binefăcător, care l-a mântuit de relele diavoleşti, l-a scăpat de moartea trupească şi l-a izbăvit de osânda veşnică din iadul spre care încerca legiunea demonică să-l ducă.

Locuitorii ţinutului au venit în acel loc şi, cu mintea lor îngustă, în loc să se bucure de Binefăcătorul lor, L-au rugat să plece din hotarele lor. Crasă înconştienţă! Omul izbăvit şi de-acum sănătos, l-a rugat pe Mântuitorul să rămână cu el. Şi Hristos a rămas cu el. Cum rămâne cu fiecare din noi, cum a rămas cu Sfinţii Apostoli până la sfârşitul veacului. Sfântul Evanghelist Marcu a scris că omul izbăvit L-a rugat pe Domnul să-l ia cu El (Marcu 5, 18). Oricare-ar fi interpretarea, faptul esenţial era dorinţa omului de a fi cu Iisus. Aşa să cugetăm şi noi! Să fim cu Hristos în orice împrejurare a vieţii. Să fim cu El şi după moartea noastră. Să fim cu El în veşnicie!

Când omul izbăvit şi-a arat dorinţa de a fi cu Iisus, Domnul nostru i-a spus: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu’’ (Luca 8, 39). Asemenea să facem şi noi după ce vom fi ieşit din sfânta biserică: să recunoaştem tot binele pe care ni l-a făcut Bunul Mântuitor. Să spunem tuturor acest bine şi să rămânem credincioşi până la moarte, precum Sfântul Policarp, aşa încât, la apusul vieţii noastre pământeşti să putem spune, împreună cu Psalmistul David: ,,Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine’’. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul, şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 42-44).

În ziua de 19 octombrie 2020, conducătorul Fanarului, patriarhul mincinos Bartolomeu, în timpul participării sale la slujba de rugăciune în comun cu ereticii, organizată de Comunitatea Catolică Sant’Egidio din Roma a îndemnat papistașii și protestanții prezenți, să „împărtășească gustul prieteniei” lui Hristos împreună, raportează site-ul oficial al Patriarhiei Constantinopolului. Acesta a stat în altar pe tot parcursul slujbei, așezat pe un tron ​​înălțat pe un postament. Deși nu era împuternicit și nu era îmbrăcat în veșminte arhierești, el a început slujba, proclamând: „În numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”. La sfârșitul slujbei, ereziarhul Bartolomeu a intonat Rugăciunea Domnească împreună cu clerul papistaș și a încheiat slujba cu o rugăciune în limba greacă: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți ”.

Ereziarhul Bartolomeu a ținut un discurs, al cărui text este publicat pe blogul Lumina Fanarului. „Prin harul lui Dumnezeu, ne-am îndreptat încă o dată pașii de la Roma Nouă la cea Veche, pentru a participa la o întâlnire internațională, organizată de iubita Comunitate Sant’Egidio, pentru a putea medita asupra fraternității și a păcii. Și cât este de potrivit să începem vizita noastră la Roma, adunându-ne împreună cu toții în rugăciune, dând laudă și slavă Tatălui nostru comun care este în Ceruri, împreună cu frații pe care îi considerăm „ prieteni ”, în cel mai profund și mai evanghelic sens al cuvântului”, a continuat el, referindu-se la papistașii și protestanții prezenți.

Conducătorul Fanarului i-a asigurat pe toți cei prezenți că „întâlnirea din această seară, cât de mult vom experimenta în aceste zile, sunt roadele bune pe care le putem culege împreună, pentru a demonstra în fața lumii că putem, într-adevăr, să ascultăm porunca Domnului, pentru a răspândi pretutindeni în lume un sentiment al fraternității, concret, tangibil, cu care să știm să-i întâmpinăm pe fiecare frate și soră și în același timp să facem lucrătoare fiecare acțiune a noastră, capabili de noi gesturi de încredere, gesturi de speranță în istoria umanității. ”

Conducătorul Fanarului a numit alte religii „bogăția fiilor lui Dumnezeu”:
„Deși există atât de multe popoare, credințe și culturi, ele sunt bogăția fiilor lui Dumnezeu și toate alcătuiesc un singur popor, creat după chipul lui Dumnezeu”, a subliniat el. Astfel a fost anuntata apropiata transformare a lumii, conform Noii Ordini Mondiale, care va avea o singură religie, Chrislamul, care a fost proclamat in prezenta tuturor marilor lideri religioși ai planetei – împreună, sub binecuvântarea Sfântului Scaun, drept religia impusă de Noua Ordine Mondială!

La slujbă, alături de reprezentanți ai clerului papistaș și protestant, au articipat Episcopul Ambrozie de Bogorodsk, vicar al Exarhului Patriarhal al Europei de Vest al Bisericii Ortodoxe Ruse, și Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale al Bisericii Ortodoxe Române, care au rostit alocuțiuni.
Mitropolitul Ambrozie, al BORuse a scris pe Facebook: „Cu toții trebuie să iertăm și să fim iertați. Nedreptățile lumii și ale istoriei nu sunt vindecate de ură și răzbunare, ci prin dialog și iertare. Orice spun fundamentaliștii, chemarea Domnului nostru de a ne ruga și de a face tot posibilul pentru a ajuta suferința rămâne o prioritate fundamentală”.

„Evenimentul de pace” care a urmat, la care au luat cuvântul nu numai reprezentanți ai religiilor creștine, ci și ai musulmanilor, evreilor și buddhiștilor prezenți la eveniment, s-a încheiat cu aprinderea ceremonială a lumânărilor pe un singur sfeșnic.

Universitatea Pontificală Antoniană din Roma i-a acordat conducătorului Fanarului, Bartolomeu, doctoratul onorific în filosofie.
Sursa: Orthochristian.com, UJO

Dr. Gabriela Naghi

Înainte de Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva, domnul Macarie Drăgoi, pseudo-episcopul Europei de Nord, a scris o depeşă prin care-şi exprima dezamăgirea faţă de interdicţiile autorităţilor antihristice impuse credincioşilor ortodocşi de a participa la sărbătorirea Sfintei. Biserica a respectat întocmai deciziile de până acum ale autorităţilor şi, drept răsplată, oamenii sunt împiedicaţi să meargă la Iaşi. Câtă ingratitudine din partea  puterilor statale, părea să sugereze domnul acesta. Şi ca depeşa să aibă o întregire, declara că este alături de celălalt domn, Savu Teofan care, vezi Doamne, era profund îndurerat de piedicile prosteşti impuse credincioşilor.

I-am sugera domnului Drăgoi să nu-şi facă griji inutile. Teofan Savu a colaborat îndeaproape cu autorităţile şi era vizibil satisfăcut de neputinţa credincioşilor de a se ruga şi închina. A întrerupt Sfânta Liturghie pentru a face loc unui specatacol penibil, în care a decorat diverse persoane pentru Dumnezeu ştie ce merite. Când a fost vorba de împărtăşirea credincioşilor sinceri, dar naivi, i-a expediat la alte biserici, pentru că dumnealui n-are vreme să se încurce cu nişte amănunte nesemnificative, cum ar fi Sfânta Împărtăşanie. Poporul a protestat, Savu nu s-a sinchisit, ca mai apoi ActiveNews să scrie că nepomenitorii au întinat Sfânta Liturghie! Nepomenitorii, care nu erau prezenţi, care s-au îngrădit de eretici tocmai prin nepomenire şi neparticipare la slujbele acestora. Cine să fi întinat atunci Sfânta Liturghie? Nu va fi fost vorba de niscaiva eretici, de oarecari sodomiţi, de semnul acela ciudat, crucea masonică, prezentă pe, să-i zicem, Sfânta Masă? Întreb şi eu aşa, şi fac supoziţii, ca un naiv ce mă aflu. Aşadar, domnule Macarie  nu vă prefaceţi a fi indignat faţă de autorităţi şi îndurerat în privinţa domnului Teofan Savu.

Episodul 2. Fiara care iese din pământ (Apocalipsa 13), proorocul mincinos sau, să-i spunem mai simplu, papa Francisc a făcut nişte declaraţii nebuneşti, năucitoare, privndu-i pe sodomiţi: „Homosexualii au dreptul să facă parte din familie. Sunt copii ai lui Dumnezeu și au dreptul la o familie. Nimeni nu trebuie să fie expulzat sau nefericit din această cauză ”,a spus Francisc.Potrivit papei, „ceea ce trebuie să creăm este o lege a uniunii civile. Astfel, ei (reprezentanții LGBT – Ed.) vor fi supuși legii. Am vorbit pentru asta „. Dumnezeule Mare! Aceste cuvinte ar fi trebuit să arunce-n aer comunitatea papistaşilor. Staţi liniştiţi, sutele de milioane, dacă nu miliardul, de supuşi ai lui Francisc îl vor urma cu acelaşi tamp devotament.

Domnul Macarie Drăgoi a reacţionat cu promptitudine:,,Cele două căi spre sfințenie sunt căsnicia binecuvântată între bărbat și femeie și fecioria asumată! Așa a învățat Biserica dintotdeauna și așa mărturisim. Orice abatere de la această normă este în flagrantă contradicție cu Sfânta Scriptură și cu legile morale sădite de Dumnezeu în om!” Ei, uite un episcop cu adevărat ortodox, am fi tentaţi să exclamăm. Dar stai puţin, fârtate, dumneata ai fost în Creta, ai fost de acord cu ereziile ecumeniste şi cu încălcarea Sfintelor Canoane şi, lucru extem-extrem de grav, ai semnat Supermemorandumul, care dă drepturi nelimitate sodomiţilor. Şi-atunci, cum rămânem?

Presbiter Ioviţa Vasile

          Astăzi pomenim pe Sfântul Ilarion cel Mare, care a trăit în vremea altui Sfânt al Bisericii, Antonie cel Mare. Amândoi aveau multă înţelepciune întru vădirea vicleniei diavolilor pierzători de suflete şi erau iscusiţi în lupta cu aceştia, biruindu-i cu ajutorul lui Dumnezeu.

          Cărţile noastre bisericeşti ne înştiinţează că o femeie din hotarele Gazei a fost adusă la Sfântul Ilarion, fiind demonizată. Ce se întâmplase? Un tânăr desfrânat poftea să o aibă de femeie, dar aceasta se depărta întotdeauna de el, nevoind să alunece spre acea poftă necurată. Văzându-se neputincios, tânărul a luat multe daruri de preţ şi s-a dus în Egipt, în cetatea Memfis, unde se găseau vrăjitorii iscusiţi ai lui Asclipie. A luat de la aceştia o tăbliţă pe care erau scrise cuvinte vrăjitoreşti şi s-a întors acasă, îndemnat fiind să îngroape acea tăbliţă sub pragul casei în care trăia acea fecioară. În acest chip, diavolului i s-a deschis drumul de a intra în fecioară, şi aşa s-a îndrăcit ea. Purtarea fetei s-a schimbat, pentru că nu mai era stăpână pe voia sa. A început să strige pe acel tânăr spre împlinirea poftei celei rele şi se dezbrăca cu neruşinare. Părinţii au înţeles că fata lor era demonizată şi îndată au luat-o şi s-au dus la Sfântul Ilarion. Diavolul din ea răcnea cu putere: ,,Mai bine era când mă aflam în Memfis, înşelând pe oameni cu nălucirile din vis, decât acum când sunt adus aici’’.Spunea acestea din pricina apropierii de Sfânt, aşa cum prezenţa Domnului Iisus Hristos era un chin pentru demonii ce intraseră în acei oameni din ţinutul Gadarenilor (Matei 8, 28-34). Apoi a continuat să se destăinuie: ,,Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, şi cu sila sunt trimis într-însa de cel ce mă stăpâneşte pe mine, iar acum cu amar mă muncesc şi nu pot să ies, pentru că sunt legat de tăbliţa cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieşi, până mă va dezlega tânarul care m-a legat pe mine’’. Tânărul, la rândul lui, avea în el un alt demon, care-i stârnea poftele cele necurate. Sfântul Ilarion cel Mare a biruit şi a alungat demonul prin rugăciune şi fecioara s-a făcut sănătoasă. A povăţuit-o părinteşte să se ferească de cursele pline de vicleşug ale diavolului şi să nu se întâlnească cu tinerii cei fără ruşine, grăitori de vorbe spurcate (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 258-259).

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Nu peste mult timp va avea loc sinodul ecumenic, numit ,,sfânt’’. Însă acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui, toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria – anulată, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări. Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală’’ (Profeţia Sfântului Kukşa al Odesei).

Nunțiul papal: Vaticanul speră să fie convocat Sinodul Ecumenic

La 9 decembrie 2019, nunțiul apostolic în Federația Rusă Arhiepiscopul Celestino Migliore a anunțat conferința de presă a RIA Novosti ţinută la Moscova că va avea loc Sinodul ecumenic și că Vaticanul va căuta o modalitate pentru a-l organiza.

„Sperăm că Sinodul Ecumenic va avea loc, dar cineva trebuie să îl convoace. Trebuie să fie o persoană care să-l convoace”, a spus el, răspunzând la întrebarea jurnaliștilor dacă este posibil un nou Sinod ecumenic cu participarea reprezentanților tuturor confesiilor creștine în condițiile actuale. ,,În viitor vom găsi o modalitate de a convoca Sinodul Ecumenic, vom găsi o formulă cum să ne adunăm”, a adăugat nunțiul.

Anterior, posibilitatea organizării unui nou Sinod Ecumenic a fost discutată de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului cu Papa Francisc. De asemenea fost discutată şi data posibilă a organizării sale – anul 2025, la aniversarea Primului Sinod Ecumenic din anul 325. În luna martie a.c., la o conferință de la Moscova a fost prezentat raportul stareţului athonit Paisie Kareotis și al călugărului de pe Athos Epifanie Kapsaliotis, în care s-a declarat că Constantinopolul și Roma au ajuns deja la un acord cu privire la administrarea comună a jurisdicției, care, evident, va începe să funcționeze după Sinodul Ecumenic unificator.

UJO a informat mai devreme despre declaraţia Patriarhului Bartolomeu că dialogul cu Vaticanul este una din priorităţile Patriarhiei Constantinopolului.

(Preluare de pe site-ul Uniunii Jurnaliştilor Ortodocşi)

Scurt comentariu

Dacă papa Francisc şi patriarhul Bartolomeu au hotărât convocarea în 2025 a încă unui pseudo-sinod, probabilitatea ca acesta să se întrunească este foarte mare şi cred că Dumnezeu va îngădui şi această nelegiuire. Vă rog să observaţi cu câtă siguranţă vorbeşte papistaşul Celestino Migliore în numele întregii creştinătăţi. Dumnealui etichetează pseudo-sinodul drept ,,Ecumenic’’, înainte de ţinerea lui, iar despre receptarea lui de către Biserica lui Hristos nici nu poate fi vorba. Niciunul din cele şapte Sfinte Sinoade n-a fost fost declarat apriori ca fiind Ecumenic. Abia după receptarea lor de către Biserică au fost recunoscute drept Ecumenice, constatându-se că păstorii prezenţi au lucrat sub inspiraţia Duhului Sfânt, au exprimat şi formulat corect, fără abatere, Învăţăturile mântuitoare pentru lumea întreagă, aşa cum sunt sunt cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască. Biserica este infailibilă, sinodul – nu.

Pseudo-sinodul va fi convocat de cei doi, Francisc şi Bartolomeu, amândoi eretici şi schismatici, de aceea l-a şi numit Sfântul Kukşa al Odesei,,o adunătură de necredincioşi’’. Va fi proclamată unirea dintre ,,biserici’’, absolut necesară pentru vremea când antihristul se va arăta şi va fi încoronat ca unic conducător al lumii, dându-se pe sine drept ,,dumnezeu’’ (II Tesaloniceni 2, 4). Încă o dată spun, Biserica Mântuitorului Hristos nu se va uni niciodată cu papistaşii şi ceilalţi eretici ai lumii. Este o incompatibilitate de neînlăturat, şi asta nu vor să înţeleagă ecumeniştii.,,Ce învoire este între Hristos şi Veliar?’’ (II Corinteni 6, 15). Niciuna!

Presbiter Ioviţa Vasile

Domnul când te invită în biserică, te cheamă la banchet, te îndeamnă de la dureri la ușurare, pentru că te scapă de greutatea păcatelor. Bisericile se aseamănă cu limanuri în larg, în care Dumnezeu a rânduit cetățile. Ele sunt limanuri duhovnicești în care găsim pacea sufletească negrăită, noi cei care alergăm la aceastea, răvășiți de zgomotul lumii. Și așa, cum un țărm fără vânturi și valuri oferă siguranță corăbiilor ancorate, la fel și biserica salvează din învolburarea grijilor lumești pe cei care aleargă la aceasta, și îi învrednicește pe credincioși să stea cu tărie și să asculte cuvântul lui Dumnezeu, cu liniște multă.

Biserica este temelia virtuții și școala vieții duhovnicești. Pășește doar înaintea ușilor ei la orice oră. Și degrabă vei uita grijile de zi cu zi! Intră, și o aură duhovnicească îți va înconjura sufletul. Această liniște, provoacă teamă și învață viața creștinească, îți îndreaptă cugetul și nu te lasă să-ți amintești de cele prezente, te poartă de pe pământ la cer. Și dacă câștigul este atât de mare, când nu se săvârșește Dumnezeiasca Slujbă, gândește-te cum este când se săvârșește adevărata Liturghie, și Profeții învață, Apostolii propovăduiesc Evanghelia, Hristos se găsește printre credincioși, Dumnezeu Tatăl primește jertfa săvârșită, Sfântul Duh îți dăruiește îmbrățișarea!

Deci, de cât folos se învrednicesc atunci cei care merg la Sfintele Slujbe?

În biserică se păstrează bucuria celor care se bucură, în biserică se află veselia celor întristați, desfătarea celor mâhniți, însuflețirea celor chinuiți, odihna celor osteniți. Că și Hristos spune: ,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Ce glas este mai dorit decât acesta? Domnul, când te invită în biserică, te cheamă la banchet, te îndeamnă de la dureri la ușurare, pentru că te scapă de greutatea păcatelor. Prin desfătarea duhovnicească vindecă strâmtoarea, și prin bucurie, tristețea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Mersul la Biserică, Editura Egumenița, 2015)

Text selectat şi editat de Doamna Dr. Gabriela Naghi

,,Fiţi vigilenţi! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa’’(Proorocia Sfântului Kukşa al Odesei).

Din păcate, aproape toate bisericile noastre au căzut în mâinile ereticilor ecumenişti, care s-au înstăpânit peste ele, deşi sunt înălţate prin truda şi jertfelnicia credincioşilor care nu vor să audă de sinodul tâlhăresc din Creta. Sunt totuşi biserici în care mai putem intra. Sunt cele ale preoţilor cu cuget ortodox, care, din anumite pricini, încă n-au oprit pomenirea ierarhilor căzuţi în erezie. E extrem de greu pentru un preot să se îngrădească de erezie, atunci când familia nu-l susţine, dimpotrivă, îi este ostilă. În cugetul lui, se opune ereziilor şi ererticilor. Cu trecerea vremii, Dumnezeu ridică dintre aceştia mărturisitori întru apărarea Dreptei Credinţe.

        �Astăzi Biserica îl pomeneşte, pe Sfântul Mucenic Artemie. Acesta a trăit în vremea împăratului Iulian Apostatul, nepotul Sfântului Constantin cel Mare. Iulian a cunoscut de mic Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. A trăit o vreme în această Credinţă. Cu ajutorul păgânilor, a urcat treptele ierarhiei sociale până la vârf, a părăsit Biserica şi s-a dedicat slujirii demonilor, fiind iniţiat în misterele eleusiene ale diavolului. În faţa lumii păstra imaginea de creştin. La urmă, Iulian s-a lepădat cu totul de Credinţă, lepădare numită şi apostazie, de unde-i vine supranumele, ,,Apostatul’’, cel care s-a lepădat de Credinţă. Nu s-a mulţumit cu atât. A pornit o prigoană sălbatică împotriva Bisericii, încât mulţi au avut de pătimit, unii murind ca Sfinţi Mucenici.

          În aceste vremuri cumplite, s-a ridicat Sfântul Artemie, care a avut tăria să se ridice împotriva tiranului Iulian şi să-i spună în faţă: ,,Eu râd de nebunia voastră, că voi slujiţi unui zeu ca acesta (Apolon,n. a.), care n-a putut pe sine să se izbăvească de foc, deci cum vă va izbăvi pe voi din focul cel veşnic? Mă mângâi de căderea lui şi mă bucur de toate acestea, pe care Hristos al meu cu minuni le lucrează. Iar cu ceea ce te lauzi asupra creştinilor celor nevinovaţi, care nici un rău nu ţi-au făcut, că adică le răsplăteşti de şaptezeci de ori câte şapte, acea răsplată asupra ta o vei vedea, când focul cel nestins te va apuca pe tine şi veşnica muncă, care degrabă îţi va veni ţie. Pentru că, iată, pierzarea ta este aproape şi nu după multă vreme pomenirea ta cu sunet va pieri’’.

         Pedeapsa lui Dumnezeu, prevestită de Sfântul Artemie, n-a întârziat. Într-o expediţie militară în Persia, Iulian Apostatul şi oastea sa au fost conduşi cu viclenie în locuri pustii, unde armata a slăbit. ,,Atunci a sosit şi asupra lui Iulian Dumnezeiasca izbândire, căci de sus, cu nevăzută mână, şi cu nevăzută armă, a fost rănit în coaste. Până în cele dinăuntru ale lui. Apoi a suspinat greu şi a răcnit şi, luând cu mâna din sângele lui, l-a aruncat în sus, în văzduh, şi a zis: ,,Ai biruit, Hristoase! Satură-Te Galileene!’’ Şi cu o moarte cumplită ca aceasta sufletul său cel vrăjmaş şi necurat l-a părăsit şi a pierit cu sunet, după proorocia Sfântului Artemie’’(După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 239-251).   

          Iubite cititorule, când săvârşim Sfeştania, însemnăm casa omului cu o Cruce şi cu aceste litere IIS HS NI KA,însemnând Iisus Hristos Biruitorul.Cum l-a biruit pe Iulian Apostatul, va birui Hristos pe toţi potrivnicii Săi apostaţi. Noi vom birui doar dacă Îi vom rămâne credicioşi, în Sfânta Biserică Ortodoxă. Aşa să fie.

Presbiter Ioviţa Vasile

Mai făţiş, mai cu jumătate de gură, pseudo-ierarhii români spun celor dispuşi să-i asculte, că nepomenitorii sunt răzvrătiţi şi schismatici, adică îşi socotesc dorinţele drept realitate. Ar dori ei ca cei îngrădiţi de erezie să părăsească Sfânta Biserică, pentru ca ei să-şi pună nestingheriti în aplicare planurile de a subjuga, de a folosi şi, în final, de a distruge Biserica. Exact aşa procedau comuniştii. Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple aşa deoarece:

1.Toţi nepomenitorii doresc cu ardoare să-şi mântuiască sufletele. Faptul că în afara Bisericii Ortodoxe mântuirea nu este posibilă, constituie un adevăr axiomatic.

2. Părăsirea Sfintei Biserici Ortodoxe înseamnă şi lepădarea de singura Credinţă mântuitoare şi mai e numită apostazie. Apostazia este păcat împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Apostat este Sofronie Drincek de la Oradea, care continuă să ocupe acest scaun Episcopal Ortodox şi după ce a fost vădit că a trecut la papistaşii greco-catolici. Daniel Ciobotea şi Laurenţiu Streza se fac că nu văd, că nu înţeleg, Veţi înţelge foarte curând, stimabililor.

3. Dacă vrăjmaşul diavol are slujitori care vor să distrugă Biserica lui Hristos din interior, apoi tot din interior este apărată de cei puţini şi slabi, care au neclintita convingere în biruinţa Mântuitorului Hristos şi a Bisericii Sale. Ar fi un nonsens, o fractură de logică să părăsim Biserica şi din afara ei să apărăm Dreapta Credinţă Ortodoxă. A văzut cineva vreun sectar care a ieşit din Biserică şi de-acolo, din secta lui, să apere Ortodoxia?

4.Biserica noastră, mama noastră, este greu lovită de erezii şi schisme, provocate de sinodul tâlhăresc din Creta şi de nebunia lui Bartolomeu din Constantinopol. Ce-ar însemna să ne părăsim mama care ne-a născut prin Botez, ne-a dat superba limbă românească, ne-a învăţat să trăim în dreptate, ne cheamă spre Împărăţia lui Dumnezeu? Nebunie curată.

5.Din Biserică să plece cei infiltraţi cu misiunea de a o distruge din interior; să plece ereticii şi schismaticii, adică putregaiul, cum spunea Cuviosul Arsenie Boca. Ca să nu vorbim la modul general, să plece cetăţeanul Savu Teofan, cel care a colaborat cu antihriştii pentru a împiedica Poporul Ortodox să participe la Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva, simulând că este îndurerat de efectele blestematului coronavirus. Nene, lasă-ne şi du-te la ai tăi. Nu mai juca rolul de episcop ortodox. Nu mai convingi pe nimeni. Nu te duci de bună voie şi de vorbă bună, te va îndepărta Hrisos Domnul.

Presbiter Ioviţa Vasile                              18 octombrie 2020

De fiecare dată când săvârşim Sfânta Liturghie, la vremea cuvenită, rostim Simbolul Credinţei prin care, într-o formă scurtă, dar mult cuprinzătoare, Îl mărturisim pe Dumnezeu şi adevărurile Sale veşnice. Aceste adevăruri sunt şi ale noastre, de vreme ce le credem şi le mărturisim cu toată inima noastră. Între adevărurile mântuitoare este şi cel despre învierea tuturor oamenilor, la sfârşitul veacului acestuia. Este  nădejdea noastră neclintită că moartea nu ne nimiceşte pentru veşnicie, ci doar ne trece din această formă a existenţei într-o altă formă, aceea în care sufletele noastre nemuritoare vor fi despărţite de trupuri. După nemincinoasele-I cuvinte, Dumnezeu va face ca trupurile noastre, care la moarte se desfac întru cele din care au fost alcătuite,  să se unească iarăşi cu sufletele noastre, şi-atunci va fi învierea tuturor celor adormiţi, drepţi şi nedrepţi. Va fi tocmai ceea ce a spus Mântuitorul iudeilor îndărătnici, iar Sfântul Ioan a consemnat în Evanghelia sa: ,,Adevărat, adevărat zic vou ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi, vor învia… Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce-au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce-au făcut cele rele, spre învierea osândei’’ (Ioan 5, 25, 28-29). În temeiul acestor cuvinte, fiecare din noi mărturisim: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce vas ă fie’’

Acest veşnic şi mântuitor adevăr al învierii, prin faptul că noi credem în el din toată fiinţa noastră, ne deosebeşte pe noi de necredincioşi, adică de atei şi păgâni. Aceştia, refuzând să creadă în Dumnezeu, se limitează, în concepţia lor, doar la această viaţă pământească, spunând că după moarte fiinţa oamenească se nimiceşte ireversibil, pentru totdeauna. Aceştia sunt cei care au provocat marile dezastre ale omenirii prin războaie şi revoluţii, prin înfometarea deliberată a unor popoare, prin exterminarea a sute de milioane de oameni, prin otrava necredinţei pe care au răspândit-o prin toate mijloacele posibile. Aceştia sunt cei care s-au prezentat ca fiind marii ,,binefăcători’’ ai omenirii. Îmi amintesc că în anii întunecaţi ai comunismului, Marx, Engels, Lenin, Stalin şi alţi criminali asemenea lor, erau numiţi ,,mari dascăli ai omenirii’’. Aceştia, fără voia lor, s-au supus legii Dumnezeieşti şi au plecat din lumea aceasta. Sufletele lor au intrat în chinurile iadului, dar învăţăturile lor satanice continuă să mutileze vieţile multor milioane de oameni. Aceşti monştri ai neamului omenesc L-au tăgăduit pe Dumnezeu cu toate puterile lor, învăţând că materia este atotputernică şi, prin evoluţie, a ajuns să-i creeze pe oameni. Aceştia ne spun că strămoşii noştri nu sunt Adam şi Eva, ci maimuţele cele necuvântătoare. Nu e de mirare, deci, că s-au comportat faţă de semeni cu o sălbăticie de fiare, propovăduind şi încurajând violenţa, ura, crima, teroarea. Acestora le-a lipsit Dumnezeu, le-a lipsit frica de Dumnezeu, le-a lipsit credinţa în învierea şi judecata Dumnezeiască, în răsplată şi în pedeapsa Lui şi, în numele unor ideologii demenţiale şi demonice, şi-au îngăduit să comita acele inimaginabile orori.

Sfântul Apostol Pavel n-a obosit să propovăduiască oamenilor adevărul despre înviere. Aşa bunăoară, când a scris Epistola întâia Bisericii din Tesalonic, le-a întărit credinţa în învierea morţilor, scriindu-le: ,,Fraţilor, despre ce ce-au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la Venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi. Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos, vor învia întâi(I Tesaloniceni 4, 13-16).

Oricâtă credinţă ar avea un om, dacă se îndoieşte de adevărul învierii, credinţa îi este deşartă şi nefolositoare. Aşa erau saducheii cei din vremea Mântuitorului: credeau în Dumnezeu şi în Legea lui Moise, dar tăgăduiau învierea (Luca 20, 27). Credinţa lor era moartă, pentru că în Dumnezeu şi-n adevărurile Sale nu credem selectiv, ceea ce ne plece numai, iar pe celelalte le respingem. Credem în Dumnezeu şi în tot ce El ne-a descoperit, fără rezerve, ori umbră de îndoială.

Despre înviere ne vorbeşte Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de azi. În vreme ce Fiul lui Dumnezeu Se apropia de cetatea Nain, scoteau din oraş un tânăr mort, pe care-l duceau spre a-l aşeza în ţărâna cimitirului. Mulţimea care-L însoţea pe Domnul s-a întâlnit cu mulţimea care participa la înmormântarea tânărului. Toată durerea momentului era concentrată în fiinţa mamei celui mort: pe lângă că-i murise singurul fiu, mai era şi văduvă, de aceea, spune Sfânta Evanghelie, Mântuitorului I s-a făcut milă şi a mângâiat-o, spunându-i; ,,Nu plânge’’. În momentul imediat următor, S-a apropiat de sicriu şi a rostit Dumnezeieştile cuvinte: ,,Tinere, îţi zic ţie, scoală-te’’ (Luca 7, 14). Puterea Dumnezeiască a Domnului Iisus a biruit îndată moartea: sufletul tânărului s-a întors în trupul mort şi acesta a înviat, a început să vorbească, apoi l-a dat mamei sale, risipindu-i multele dureri şi amărăciuni adunate în sufletul său. Le-a arătat, prin această minune, că ,,la Dumnezeu toate sunt cu putinţă’’. Ne arată şi nouă, celor de-acum, pentru că şi noi credem în înviere, iar faptul că în biserică se citeşte şi se tălmăceşte această pericopă evanghelică, este pentru noi ca şi cum am fi fost de faţă la minunea aceasta, săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Cu nimic nu suntem împuţinaţi în credinţă şi în cunoaştere faţă de cei care, realmente, au asistat la învierea fiului văduvei din Nain.

Nu se poate să nu relev reacţia mulţimii prezente, ea fiindu-ne pilduitoare: ,,Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc Mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său’’ (Luca7, 16).

Biserica lui Hristos cuprinde în rugăciunile sale pe toţi oamenii trăitori pe pământ, şi pe necredincioşi şi pe vrăjmaşii ei, ca Dumnezeu să le dea gând de pocăinţă şi întoarcere la Dreapta Credinţă. Biserica se roagă şi pentru cei adormiţi, însă cu o formulă limitativă şi bine precizată: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi care întru nădejdea învierii şi vieţii cele de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri, Iubitorule de oameni, Doamne’’. Textul acesta liturgic este limpede şi lămuritor, căci el exclude din rugăciune pe cei care, trăind în lume, n-au crezut în înviere şi pe aceia care, chiar dacă au crezut în înviere, s-au numărat printre eretici şi schismatici, cu alte cuvinte, n-au făcut parte din Sfânta Biserică Ortodoxă.

Se spune că marele dictator Iosif Visarionovici Stalin, fiind pe patul de moarte, a fost vizitat de sora sa, o binecredincioasă călugriţă din Sfânta Biserică Ortodoxă a Georgiei. Cu lacrimi în ochi şi cu dragoste pentru fratele său atât de încărcat de  păcate, l-ar fi rugat să se pocăiască, măcar în ultimele zile ale vieţii. Stalin s-a arătat neîncrezător în iertarea lui Dumnezeu. Se pare că s-a pocăit, totuşi. Numai Bunul Dumnezeu ştie dacă a făcut-o cu sinceritate şi dacă i-a primit pocăinţa. Cert este că s-a dat un ordin de la Moscova şi mai-marii regiunilor de-atunci, din România, necredincioşi cum erau, au poruncit să se ridice parastase la mănăstirile din Moldova pentri ,,robul lui Dumnezeu Iosif’’, după cum relata Părintele Cleopa. De la preoţii bătrâni ştiu că şi în satul meu, s-a dat poruncă să se tragă clopotele neîntrerupt, vreme de patru ore, în ziua înmormântării lui Stalin.

Am spus la început că Sfântul Apostol Pavel s-a ostenit, cu vreme şi fără vreme, să-i înveţe pe oameni şi să le insufle nădejdea în înviere morţilor. În cele din urmă, vorbeşte şi scrie despre înviere ca despre un adevăt axiomatic: ,,Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia’’ (I Corinteni 15, 22). Dă, Doamne, aşa să fie. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

– Părinte, vă amintiţi cazul acela despre care ne-aţi vorbit, care s-a petrecut pe pod, în gara din Halkida?

– Unii oameni nu pot pricepe [că nu trebuie] să spui niciodată „o să-l pedepsească Dumnezeu, dacă face asemenea lucruri”… Niciodată să nu spuneţi despre nimeni: „O să-l bată Dumnezeu pentru ceea ce face!” Eu m-am rugat pentru el la Preasfânta ca să facă în aşa fel încât să ajungă să-i cheme numele şi, după aproape jumătate de minut – sau să fi fost un minut -, a început să strige: „Preasfânta mea…” Eu nu mi-am dorit niciodată să i se întâmple ceva rău… Nu are legătură cu ceea ce am văzut, dragii mei, dar sunt convins că nu trebuie să lăsăm răul să se strecoare în mintea noastră, zicând „pe ăsta o să-l bată Dumnezeu pentru că nu se poartă cum trebuie…”.Nu trebuie să ne dorim nici măcar cu gândul ca Dumnezeu să pedepsească pe cineva, ci să spunem asemenea Sfântului Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”Aţi văzut ce sfânt mare a fost Ştefan?

Aşadar, aşadar, dragii mei, vă spun sincer, eu am înţeles foarte bine lucrul ăsta: să nu blestemaţi şi să nu spuneţi: „Nu poate Dumnezeu să-l lase pe ăsta, trebuie să-l pedepsească…” Să nu spuneţi niciodată aşa ceva. Nu vă daţi seama, dar asta pângăreşte sufletul. Pentru că cel ce rosteşte aşa ceva nu are suflet bun. Sufletul său nu e în ordine. Dacă te-apuci să-l cercetezi, o să vezi că e un om tulburat, nervos, supărăcios. Totuşi, în felul său, poate să aibă dreptate. Dar sufletul i se pângăreşte. Nu se vede, însă se pângăreşte grav si fără să-şi dea seama el însuşi se blestemă şi aduce răul. Adică „dacă te gândeşti la rău, răul va veni, dacă te gândeşti la bine, binele va veni…”. Aţi mai auzit-o pe asta? Ce vrea să însemne? În aparenţă, lucrurile stau aşa cum spuneţi, dar în realitate înseamnă că atunci când te gândeşti la bine, o să fie bine şi când te gândeşti la rău, răul o să apară.

Acest lucru se întâmplă foarte uşor, mai ales când omul e cuprins de nelinişte. Ceea ce am înţeles eu e că se poate să aibă o tulburare a stomacului şi de acolo, nu după multă vreme, să iasă o putere diabolică, ce-l va afecta pe cel din faţa lui. Şi ce ştie el? El ştie că n-a spus decât că „nu se poate să nu-l pedepsească Dumnezeu pentru ceea ce face”… în realitate, el însuşi şi-a dorit ca cel ce a făcut răul să fie pedepsit.

E ceva de neînţeles cum lucrează diavolul prin oamenii nevrotici. Eu vă spun că acest lucru este o piedică în calea sfinţirii sufletelor noastre. De aceea, indiferent de necazul pe care l-am avea, trebuie să ne rugăm. E ceva de neînţeles… O spun cu durere în suflet… E ceva de neînţeles cum lucrează diavolul prin oamenii nevrotici cu o putere atât de mare şi atât de rea…

Mi-am spus în sine:„Preasfânta mea, fă-l ca, în loc să te hulească, să te cheme cu osârdie!” Cât priveşte ceea ce am făcut atunci şi ceea ce mi s-a întâmplat, m-am dus şi m-am spovedit cu lacrimi. Am simţit că m-am rugat şi am spus: „Preasfânta mea, fă-l pe acest om ca, în loc să te hulească, să cheme cu osârdie numele tău!”, şi chiar aşa s-a petrecut. Era un căruţaş cu căruţa încărcată cu lădiţe de struguri de masă şi o hulea pe Preasfânta. Se afla pe podul de la gară, pe sub care trec liniile de tren, şi calul s-a oprit în loc. Iar el se grăbea pentru că trenul şuiera… Voia să apuce să descarce. O hulea pe Preasfânta, îşi bătea calul şi hulea… I-am auzit hulele cumplite şi mi-am spus în sine: „Preasfânta mea, fă-l ca, în loc să te hulească, să te cheme cu osârdie!”Căruţaşul bătea şi împingea calul ca să o ia din loc, s-o ia la trap… Calul s-a opintit şi a luat-o la goană. Căruţa era cât pe ce să se răstoarne şi o roată s-a rupt, pentru că întreaga greutate se lăsase pe ea. Axul roţii a găurit un butoi mare, plin cu must. Căruţa s-a răsturnat şi căruţaşul s-a trezit sub butoiul cu must. Scăpând, calul o luase la goană şi oamenii alergau să-l scoată de dedesubt pe căruţaşul care se ţinea cu amândouă mâinile de cap şi striga: „Preasfântă Fecioară, Preasfântă Fecioară!”

Eu mă aflam chiar în partea de sus, acolo unde drumul o ia spre [cartierul] Flania, şi am fost martorul întregii păţanii. M-a impresionat şi în acelaşi timp m-a întristat foarte tare. Mi-a trecut prin gând că nu am spus cum trebuie rugăciunea în care am rugat-o pe Preasfânta să-l lumineze, să-l facă să o cheme în ajutor. Am dat vina pe mine. Era o aşa stare de confuzie… Mi-am spus că de vină e răutatea mea. Însă, vă mărturisesc sincer, n-am simţit răutate [faţă de acel om]. Poţi să faci o rugăciune, crezând că e adevărată, dar în străfundul conştiinţei tale să nu fii sincer.

Atâţia ani în Sfântul Munte eu îi adusesem închinare Preasfintei Maici şi nu mi-a plăcut deloc când l-am auzit cum o hulea. Când m-am rugat Preasfintei, mi se pare că am chemat-o cu amărăciune, şi nu cu iubire. Nu mi-am dat seama cum [s-a petrecut]…, poate a fost din iubire, vă spun, nu am priceput [ce-a fost]. În mintea mea a persistat ideea că poţi să spui ceva, dar în străfundul conştiinţei tale să nu fii sincer. Adică îmi poţi spune: „Părinte, iartă-mă pentru ceea ce ţi-am făcut”, dar în sinea ta să nu ceri iertare. Se poate să-ţi ceri iertare cu gura, dar rana să rămână înăuntrul tău; altceva să spui cu gura, şi altceva, cu inima.

Sursa: Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, O să vă spun…, Editura Sophia

Text selectat si editat de Doamna Dr. Gabriela Naghi

Cinstite cititorule! În 17 octombrie facem pomenirea Sfântului Mucenic Andrei din Creta, care a patimit în anul 767. Socotesc că ne este de folos să cunoaştem vieţuirea acestui plăcut al lui Dumnezeu, pentru că şi noi trăim în vreme de mucenicie.

          Împărat era Constantin Copronim. Până atunci credincioşii Bisericii fuseseră prigoniţi pe faţă. Diavolul a găsit metoda perfidă de a-i persecuta ,,sub chipul râvnei pentru Dumnezeu’’,cum scriu cărţile bisericeşti. Astfel, împăratul a poruncit cu asprime ca sfintele icoane să fie scoase din biserici şi din case şi să fie aruncate, zicând că cinstirea acestora ar fi închinare la idoli. Cei slabi şi fricoşi s-au supus. Au fost însă şi din aceia care nu s-au lepădat de sfintele icoane, alegând să pătimească. Închisorile s-au umplut ,,nu de tâlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alţi dreptcredincioşi’’, cum au scris cei din vechime.

          Văzând pătimirea fraţilor săi întru Hristos, temătorul de Dumnezeu, Andrei, s-a dus la Constantinopol, şi a mustrat pe împăratul păgân cu îndrăzneală: ,,Pentru ce, o, împărate, te numeşti creştin şi slugă a lui Hristos, iar icoanele Lui le calci în picioare şi robilor Lui le faci multe răutăţi?’’Împărăţia lui Dumnezeu nu este a celor fricoşi, ci a celor care arată curaj întru mărturisirea adevărului. Andrei a fost prins de slujbaşi şi a fost bătut cu sălbăticie. Dumnezeu l-a întărit, încât a putut mărturisi înaintea barbarului împărat: ,,O, cap sec, oare nu pentru Hristos pătimeşte cel ce pătimeşte pentru icoanele Lui? Oare necinstea pe care o faci icoanelor, nu trece la Acela a Căruia este icoana? Pentru ce voi pedepsiţi cu moarte cumplită pe cei ce nu cinstesc stâlpii şi chipurile voastre cele împărăteşti? Dacă voi, care sunteţi azi şi mâine pieriţi ca praful, vreţi să fiţi cinstiţi întru chipurile voastre, apoi nu este mai mare păcat să vă porniţi împotriva chipului lui Hristos? Căci necinstea făcută chipului lui Hristos este necinstea făcută Însuşi lui Hristos, pe al Cărui chip îl reprezintă!’’Sfântul Andrei a fost legat şi târât prin cetate şi, din îndemn diavolesc, unul din cei care urau sfintele icoane i-a tăiat picioarele şi astfel, s-a învrednicit de cununa muceniciei (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 220-224)

          Astăzi, cei ce se pretind a fi ortodocşi se duc în adunările nelegiuite ale celor care urăsc sfintele icoane, pretinzând că reprezintă Biserica. Nu se reprezintă decât pe ei înşişi, agonisindu-şi osânda veşnică pentru însoţirea cu ereticii urâtori ai sfintelor icoane.  Îşi justifică prezenţa acolo, spunând că o fac din dragoste şi pentru unire. Ei n-au dragoste decât pentru minciună şi erezie. Niciodată Biserica Mântuitorului Hristos nu se va uni cu ereticii şi perverşii lumii.

Nevrednic presbiter Ioviţa Vasile

Fără-ndoială, omul acesta este apăsat de povara unor teribile păcate. Parte din ele le ştim cu toţii, nu mai insist. Ce face dumnealui în cazul acesta? Caută să le acopere cumva, să apară în faţa credincioşilor altfel decât este, să înăbuşe conştiinţa morală, judecătorul neadormit, care nu-i dă linişte, ziua şi noaptea. Prilejul s-a ivit de Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva. În speech-ul său a încercat să inoculeze sentimentul de frică în rândurile credincioşilor, adică o propagandă oficială, în versiune arhierească. Şi-a exprimat şi compasiunea faţă de bieţii oameni veniţi din toate colţurile ţării, fără să convingă pe cineva precum că ar fi sincer.

A urmat perindarea mai multor persoane, care au defilat pe lângă Sfânta Masă, în acel loc unde episcopului sau preotului nu-i este îngăduit să calce, fără a avea epitrahilul la gât, ca să vedem noi cât de implicat este dumnealui în vieţile oamenilor şi cât de mult îi compătimeşte. Hotărât lucru, omul acesta a pierdut orice simţ al sacrului. A întrerupt Sfânta Liturghie pentru a face loc acestui facil exerciţiu de imagine . Câteva persoane s-au strecurat acolo pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Ceilalţi, cei mai mulţi, au fost refuzati si direcţionaţi spre bisericile din jur, că doar trebuie să înţelegem că domnul Savu Teofan are timpul drămuit, iar regizorul n-a cuprins în program şi împărtăşirea credincioşilor. Atunci s-au auzit strigăte de nemulţumire din mulţime, pentru că oamenii şi-au dat seama la ce batjocură sunt supuşi.

Sfânta Liturghie a semănat bine cu o misă papistăşească, slujitorii stând cu faţa spre public, omiţând să efectueze gesturi liturgice cuprise în tipicul bisericesc. Slujitorii din sobor aproape că au renunţat să se însemneze cu Sfânta Cruce, iar atunci când o făceau, se însemnau strâmb, fără convingere. De pe veşmintele liturgice a cam dispărut semnul Crucii, fiind înlocuit cu desene ciudate şi complicate care nu mai sugerează nimic. Pe Sfânta Masă, în locul Sfintei Cruci era un obiect ciudat, cu două braţe transversale.

Sunt multe amărăciunile pe care ni le pricinuiesc oamenii aceştia, de aceea mă opresc aci. Am obosit să scriu despre domnul Teofan şi despre cei cu care s-a înconjurat.

Presbiter Ioviţa Vasile