– Părinte, vă amintiţi cazul acela despre care ne-aţi vorbit, care s-a petrecut pe pod, în gara din Halkida?
– Unii oameni nu pot pricepe [că nu trebuie] să spui niciodată „o să-l pedepsească Dumnezeu, dacă face asemenea lucruri”… Niciodată să nu spuneţi despre nimeni: „O să-l bată Dumnezeu pentru ceea ce face!” Eu m-am rugat pentru el la Preasfânta ca să facă în aşa fel încât să ajungă să-i cheme numele şi, după aproape jumătate de minut – sau să fi fost un minut -, a început să strige: „Preasfânta mea…” Eu nu mi-am dorit niciodată să i se întâmple ceva rău… Nu are legătură cu ceea ce am văzut, dragii mei, dar sunt convins că nu trebuie să lăsăm răul să se strecoare în mintea noastră, zicând „pe ăsta o să-l bată Dumnezeu pentru că nu se poartă cum trebuie…”.Nu trebuie să ne dorim nici măcar cu gândul ca Dumnezeu să pedepsească pe cineva, ci să spunem asemenea Sfântului Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”Aţi văzut ce sfânt mare a fost Ştefan?
Aşadar, aşadar, dragii mei, vă spun sincer, eu am înţeles foarte bine lucrul ăsta: să nu blestemaţi şi să nu spuneţi: „Nu poate Dumnezeu să-l lase pe ăsta, trebuie să-l pedepsească…” Să nu spuneţi niciodată aşa ceva. Nu vă daţi seama, dar asta pângăreşte sufletul. Pentru că cel ce rosteşte aşa ceva nu are suflet bun. Sufletul său nu e în ordine. Dacă te-apuci să-l cercetezi, o să vezi că e un om tulburat, nervos, supărăcios. Totuşi, în felul său, poate să aibă dreptate. Dar sufletul i se pângăreşte. Nu se vede, însă se pângăreşte grav si fără să-şi dea seama el însuşi se blestemă şi aduce răul. Adică „dacă te gândeşti la rău, răul va veni, dacă te gândeşti la bine, binele va veni…”. Aţi mai auzit-o pe asta? Ce vrea să însemne? În aparenţă, lucrurile stau aşa cum spuneţi, dar în realitate înseamnă că atunci când te gândeşti la bine, o să fie bine şi când te gândeşti la rău, răul o să apară.
Acest lucru se întâmplă foarte uşor, mai ales când omul e cuprins de nelinişte. Ceea ce am înţeles eu e că se poate să aibă o tulburare a stomacului şi de acolo, nu după multă vreme, să iasă o putere diabolică, ce-l va afecta pe cel din faţa lui. Şi ce ştie el? El ştie că n-a spus decât că „nu se poate să nu-l pedepsească Dumnezeu pentru ceea ce face”… în realitate, el însuşi şi-a dorit ca cel ce a făcut răul să fie pedepsit.
E ceva de neînţeles cum lucrează diavolul prin oamenii nevrotici. Eu vă spun că acest lucru este o piedică în calea sfinţirii sufletelor noastre. De aceea, indiferent de necazul pe care l-am avea, trebuie să ne rugăm. E ceva de neînţeles… O spun cu durere în suflet… E ceva de neînţeles cum lucrează diavolul prin oamenii nevrotici cu o putere atât de mare şi atât de rea…
Mi-am spus în sine:„Preasfânta mea, fă-l ca, în loc să te hulească, să te cheme cu osârdie!” Cât priveşte ceea ce am făcut atunci şi ceea ce mi s-a întâmplat, m-am dus şi m-am spovedit cu lacrimi. Am simţit că m-am rugat şi am spus: „Preasfânta mea, fă-l pe acest om ca, în loc să te hulească, să cheme cu osârdie numele tău!”, şi chiar aşa s-a petrecut. Era un căruţaş cu căruţa încărcată cu lădiţe de struguri de masă şi o hulea pe Preasfânta. Se afla pe podul de la gară, pe sub care trec liniile de tren, şi calul s-a oprit în loc. Iar el se grăbea pentru că trenul şuiera… Voia să apuce să descarce. O hulea pe Preasfânta, îşi bătea calul şi hulea… I-am auzit hulele cumplite şi mi-am spus în sine: „Preasfânta mea, fă-l ca, în loc să te hulească, să te cheme cu osârdie!”Căruţaşul bătea şi împingea calul ca să o ia din loc, s-o ia la trap… Calul s-a opintit şi a luat-o la goană. Căruţa era cât pe ce să se răstoarne şi o roată s-a rupt, pentru că întreaga greutate se lăsase pe ea. Axul roţii a găurit un butoi mare, plin cu must. Căruţa s-a răsturnat şi căruţaşul s-a trezit sub butoiul cu must. Scăpând, calul o luase la goană şi oamenii alergau să-l scoată de dedesubt pe căruţaşul care se ţinea cu amândouă mâinile de cap şi striga: „Preasfântă Fecioară, Preasfântă Fecioară!”
Eu mă aflam chiar în partea de sus, acolo unde drumul o ia spre [cartierul] Flania, şi am fost martorul întregii păţanii. M-a impresionat şi în acelaşi timp m-a întristat foarte tare. Mi-a trecut prin gând că nu am spus cum trebuie rugăciunea în care am rugat-o pe Preasfânta să-l lumineze, să-l facă să o cheme în ajutor. Am dat vina pe mine. Era o aşa stare de confuzie… Mi-am spus că de vină e răutatea mea. Însă, vă mărturisesc sincer, n-am simţit răutate [faţă de acel om]. Poţi să faci o rugăciune, crezând că e adevărată, dar în străfundul conştiinţei tale să nu fii sincer.
Atâţia ani în Sfântul Munte eu îi adusesem închinare Preasfintei Maici şi nu mi-a plăcut deloc când l-am auzit cum o hulea. Când m-am rugat Preasfintei, mi se pare că am chemat-o cu amărăciune, şi nu cu iubire. Nu mi-am dat seama cum [s-a petrecut]…, poate a fost din iubire, vă spun, nu am priceput [ce-a fost]. În mintea mea a persistat ideea că poţi să spui ceva, dar în străfundul conştiinţei tale să nu fii sincer. Adică îmi poţi spune: „Părinte, iartă-mă pentru ceea ce ţi-am făcut”, dar în sinea ta să nu ceri iertare. Se poate să-ţi ceri iertare cu gura, dar rana să rămână înăuntrul tău; altceva să spui cu gura, şi altceva, cu inima.
Sursa: Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul, O să vă spun…, Editura Sophia
Text selectat si editat de Doamna Dr. Gabriela Naghi
PENTRU CARE PRICINI SUNT ÎNGĂDUITE ISPITELE
De aceea Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului. De multe ori Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale sau ca acesta, temându-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat.
Aşadar, ispitele aduc folos.
Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gândurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci când săvârşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetând că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea.
Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-l ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.
Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri, ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător.
Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz, deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă, să nu se tulbure şi să părăsească nevoinţa, ci să se socoată pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece.
La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm.
Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.
Extras din Despre ispite, întristări, dureri și răbdare– Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat, Editura Evanghelismos, 2012.
TREBUIE SĂ NE CROIM DRUM CĂTRE DOMNUL
Numai ce s-a atins de Domnul, cu credinţă, femeia cu curgere de sânge şi a ieşit către ea o putere din Domnul: „Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Curgerea de sânge închipuie cugetările şi planurile pătimaşe pe care le izvorăşte neîncetat inima ce încă nu s-a curăţit de orice înclinare spre păcat; aceasta este boala păcătoşeniei noastre.
Ea e simţită de cei care s-au pocăit şi vor să se păstreze curaţi nu doar pe dinafară, ci şi pe dinlăuntru.
Aceştia văd că din inimă ies necontenit gânduri rele, suferă pentru asta şi caută să se tămăduiască; însă această vindecare n-o pot afla în sine, nici în ceilalţi. Ea vine de la Domnul atunci când sufletul se atinge de El şi de la Domnul iese o putere către suflet, cu alte cuvinte, atunci când are loc împărtăşirea simţită cu Domnul, ce se vădeşte printr-o deosebită căldură şi ardere lăuntrică. Atunci când se întâmplă acest lucru, sufletul simte îndată că „s-a vindecat de boală”.
Mare comoară; dar cum s-o dobândeşti? Femeia cu curgere de sânge şi-a croit drum prin mulţime şi a primit vindecare; trebuie ca şi noi să ne croim drum către Domnul, trecând fără de lenevire prin strâmtorarea nevoinţelor trupeşti şi lăuntrice. Cel ce merge pe acest drum se simte strâmtorat, iar Domnul nu se mai vede; şi deodată apare Domnul. Ce mai bucurie! Împărăţia Cerurilor nu vine după cum ne facem noi socotelile.
Extras din Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an– Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Sophia, 2015.
Cuviosul Gherontie cel Nebun pt.Hristos,cel care zeci de ani de comunism a calatorit cu trenul numai in wc.Acolo ,in baltoaca de urina si miros urat,in frig cum era,mi a spus ca de nenumarate ori venea Insusi Mantuitorul Hristos si ii atingea obrajii inghetati cu Sfintitul Obraz.Si ii punea mana pe cap,il binecuvanta si de bucurie de multe ori uita sa coboare si il gaseau lucratorii de la depou dupa multe zile acolo stand nemiscat in genunchi cu mainile ridicate in baltoaca urinei.Si a trait peste 80 de ani .Mult timp a fost un anonim.Cine stia de el ca plateste pacatele neamului romanesc?O sa va povestesc mai multe de acest Om.A suferit de depresie,anxietate?Nu.L am cunoscut personal.Multi il necajesc si acum cu barfele lor dar nu e nimic adevarat.Am cea mai mare dovada ca nu a fost nimic din ce zic unii de el.O noapte intreaga am stat de vorba cu el.Cand a intrat la mine si a dat jos masca nebuniei pentru Hristos,nu pot sa mi dau seama de ce mi a facut acest dar,desi mi a spus ca nici inainte de mine si nici dupa mine nu si va mai da jos masca nebuniei pentru Hristos in fata nimanui.Mi a vorbit o noapte intreaga cu texte din Filocalie.Era sobru,apasat si mi a aratat ca am de a face chiar cu un om duhovnicesc in adevaratul inteles.Dimineata cand a iesit de la mine si a pus din nou masca nebuniei binecuvantate.Am multe de spus.Rabdare.
https://youtu.be/-lE7q8QL6Zw
Telverde-„telefonul lui Iuda”,infiintat acum de arafat prin care poti anunta daca cineva nu poarta masca pe strada sau intr un loc public ne aminteste de proorocia Sf.Justin Parvu:”Ca experimentul Pitesti se va extinde la nivel macro”.Ne arata ca proorocia deja s a implinit intrucat si la Pitesti ca si in cazul lui „telverde” au fost si sunt invitati sa se toarne unul pe altul.
Domnul când te invită în biserică, te cheamă la banchet, te îndeamnă de la dureri la ușurare, pentru că te scapă de greutatea păcatelor
Bisericile se aseamănă cu limanuri în larg, în care Dumnezeu a rânduit cetățile. Ele sunt limanuri duhovnicești în care găsim pacea sufletească negrăită, noi cei care alergăm la aceastea, răvășiți de zgomotul lumii. Și așa cum un țărm fără vânturi și valuri oferă siguranță corăbiilor ancorate, la fel și biserica salvează din învolburarea grijilor lumești pe cei care aleargă la aceasta, și îi învrednicește pe credincioși să stea cu tărie și să asculte cuvântul lui Dumnezeu, cu liniște multă.
Biserica este temelia virtuții și școala vieții duhovnicești. Pășește doar înaintea ușilor ei la orice oră. Și degrabă vei uita grijile de zi cu zi! Intră, și o aură duhovnicească îți va înconjura sufletul. Această liniște, provoacă teamă și învață viața creștinească, îți îndreaptă cugetul și nu te lasă să-ți amintești de cele prezente, te poartă de pe pământ la cer.
Și dacă câștigul este atât de mare, când nu se săvârșește Dumnezeiasca Slujbă, gândește-te cum este când se săvârșește adevărata Liturghie, și profeții învață, Apostolii propovăduiesc Evanghelia, Hristos se găsește printre credincioși, Dumnezeu Tatăl primește jertfa săvârșită, Sfântul Duh îți dăruiește îmbrățișarea!
Deci, de cât folos se învrednicesc atunci cei care merg la Sfintele Slujbe?
În biserică se păstrează bucuria celor care se bucură, în biserică se află veselia celor întristați, desfătarea celor mâhniți, însuflețirea celor chinuiți, odihna celor osteniți. Că și Hristos spune: ”Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Ce glas este mai dorit decât acesta?
Domnul când te invită în biserică, te cheamă la banchet, te îndeamnă de la dureri la ușurare, pentru că te scapă de greutatea păcatelor.
Prin desfătarea duhovnicească vindecă strâmtoarea, și prin bucurie, tristețea.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Mersul la Biserică, Editura Egumenița, 2015
Să urmărim pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul
Să nu stăruim în gânduri care ne prezintă păcatele noastre micşorate şi care ne spun ca nişte oracole că am primit iertarea. Întărindu-ne împotriva lor, Domnul a zis: «Păziţi-vă pe voi de prooroci mincinoşi, care vor veni la voi în piele de oaie, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori». Căci câtă vreme mintea noastră este încă tulburată de păcat, încă n-am primit iertarea Lui, fiindcă n-am făcut încă roade vrednice de pocăinţă.
Şi roada căinţei este nepătimirea sufletului; iar nepătimirea înseamnă ştergerea păcatului. Dar nu avem încă desăvârşită nepătimire, dacă aici suntem tulburaţi de patimi, aici nu. Deci n-am primit încă desăvârşit nici iertarea păcatelor. De păcatul strămoşesc ne-am slobozit prin Sfântul Botez, dar de cel pe care am îndrăznit să-l săvârşim după Botez ne slobozim prin căinţă.
Drept aceea să ne căim cu adevărat ca, sloboziţi de patimi, să dobândim iertarea păcatelor. Să dispreţuim cele vremelnice, ca nu cumva, luptând pentru ele cu oamenii, să călcăm porunca iubirii şi să cădem din dragostea lui Dumnezeu.
«Să umblăm în duh şi nu vom mai împlini pofta trupului».
Să veghem, să fim treji, să lepădăm somnul uşurătăţii. Să râvnim a păşi pe urmele sfinţilor atleţi ai Mântuitorului; să imităm luptele lor, uitând pe cele dindărăt şi întinzându-ne spre cele dinainte. Să imităm drumul lor neodihnit, râvna lor aprinsă, stăruinţa în înfrânare, sfinţenia neprihănirii, vitejia răbdării, neclintirea îndelungii răbdări, duioşia milei, netulburarea blândeţii, căldura râvnei, nefăţărnicia iubirii, înălţimea smereniei, neprisosinţa sărăciei, bărbăţia, bunătatea, îngăduinţa. Să nu ne dedăm plăcerilor; să nu ne moleşim în cugetări; să nu ne întinăm conştiinţa.
«Să urmărim pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul».
Pe lângă acestea, să fugim de lume, fraţilor, şi de stăpânul lumii. Să părăsim trupul şi cele trupeşti.
Să păşim întins spre cer; acolo vom vedea cetatea noastră. Să imităm pe dumnezeiescul Apostol, să primim pe Căpetenia vieţii, să ne bucurăm de izvorul vieţii.
Să cântăm în cor cu îngerii; să lăudăm cu Arhanghelii pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol.II, Editura Apologeticum, 2005