Tot săpând gropile altora, omul a ajuns să cadă în una din ele. Nu vă speriaţi, e o formă uşoară de covid care a survenit taman când se pregătea să facă rapelul, încât nu se poate să nu te întrebi la ce foloseşte vaccinul gratis, sigur şi voluntar când după prima doza te infectezi cu virusul blestemat. Mai degrabă cred că Vasilică al nostru s-a oferit ca material didactic, ca să fie arătat unei ţări întregi, că iată, şi cei din Patriarhie… Odată pozitivat, dumnealui ne spune ca de vină ar fi şi oboseala. Aci nu-l mai cred. Nu-l cred pentru că acest individ este neobosit atunci când însăilează declaraţii mieroase pentru puternicii zilei, susţine dialoguri fertile, ori face nesfârşite temenele în faţa celor care calcă nesimţit cu bocancii în sfinţenia Bisericii.
Mă întreb, pentru a nu ştiu câta oară, ce caută acest mirean şmecher pe statele de plată patriarhale, pe post de purtător de cuvinte. Caută exact ce-i cer cei care l-au împins în faţă, fără ca Daniel să aibă un cuvânt de spus. Caută să nu iasă din vorba şi consemnul stăpânilor, să declare în numele Bisericii ceea ce vor să audă cei fără Dumnezeu. Când vorbeşte în numele Bisericii, propaganda, behăitorii de ambe sexe şi sataniştii se reped şi spun românilor ,,aceasta este poziţia Bisericii’’. Serios? De când nenea ăsta se confundă papaliceşte cu Biserica lui Hristos? Este un fel de pontifex maximus şi nu ştim noi? Trasează directive, formulează păreri, arată calea de urmat, peste capetele tuturor ierarhilor, cu dezinvoltură şi nesimţire, având spatele puternic de care aminteam înainte. ,,Speranţa pusă în dumnezeu ne va ajuta mereu’’. Sigur că dumnezei sunt mulţi şi dânsul n-a precizat spre care îşi îndreaptă speranţele. În orice caz, nu spre Dumnezeul Adevărului.
Ziceam că e neobosit în ceea ce face, şi face multe! Pe mine mă oboseşte teribil şi abia aştept ziua în care va fi trecut în rezervă şi nu vom mai auzi de el. Dă, Doamne.
Presbiter Ioviţa Vasile
Toți neisprăviții, aidoma acestui individ jalnic și mic, vor dispare cu siguranță în neantul ce va să vină ! Cu Voia Lui Dumnezeu, toate se vor reașeza pe făgașul legilor Creatorului Nostru. Doamne ajuta !
Doamne ajuta sa intram in rosturile noastre randuite de PreaBunul Dumnezeu.
Mesajul unui Preot în vremurile tulburi ale prigoanei anticreștine actuale, către slugile antihristice ale leviatanului :
Noi, preoții, suntem dușmanii societății neo-păgâne, rana de moarte a cretinismului neo-marxist, pericolul pur pentru sclavii noii resetări.
Noi împărtășim băbuțe oarbe, citim rugăciuni la oameni paralizați, mângâiem pe cap muribunzii, scoatem dracii din case, îmbrățișăm bolnavii de cancer, ne rugăm pentru cei adormiți când sunt calzi încă, ascultăm și iertăm păcate de moarte, citim pomelnice interminabile cu mii de dureri, facem fii ai lui Dumnezeu din bebeluși.
Suntem mai răi decât bandiții din Făgăraș, mai insidioși decât legionarii, mai insistenți decât rezistența anti-satalinistă din munți.
Suntem niște ciori negre care desființează și distrug prin harul lui Dumnezeu templele zeului cornut.
Aveți grijă cu noi, că s-ar putea să nu vă iasă schema de îndobitocire totală a lumii prin frică.
Revenind la acest domn Banescu, oare ce o fi in creierul lui si al celor cu acelas cuget si simtiri cu a lui?! Oare el nu sa gandit, si nu se gandeste ca Domnul de voia il stergea in fractiune de secunda depe fata pamintului?! Cu toate precautiile lui, si toate vaccinarile?! Oare ce a teologhisit om, si pe unde a teologhisit?!, oare el de atit amar de vreme nu sia dat seama ca viata noastra a tuturora este in mina Domnului si Domnul hotaraste pt viata noastra a tuturora?!
Daca omul a ales calea iadului si merge cu sarg pe ea, ce putem noi face? Nu-l putem aduce cu forta la Dreapta Credinta , ca nici Dumnezeu nu sileste pe nimeni. Doamne ajuta.
Oriunde trebuie să fii cu Hristos, fără agitaţie, cu o foarte mare liniştire sufletească
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc
Dacă întrebaţi ce este cultura, aş putea spune într-un cuvânt: armonie! Dacă m-ar întreba cineva ce este Scriptura, aș răspunde „Armonie, domnule!”. Adică să fiu mereu în situaţia să păstrez pacea, pentru că raportul dintre dreptate şi pace este de la doi la opt. Deci, faci dreptate şi câştigi doi, dar pierzi opt. Faci pace, câştigi opt, dar pierzi doi.
Deci, pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea. Numai atunci poţi să faci armonie. Deci, tu trebuie să fii un erou al armoniei, un erou al păcii, cu orice chip. În felul acesta poţi avea dezvoltat discernământul de a putea înţelege inima cuiva. Orice om care are o pace sufletească are o valoare nemaipomenită în sufletul lui şi o armonie în unitatea în care trăieşte el.
– Cum ajungem în zilele noastre, în aglomerările urbane, la pacea aceasta mult dorită?
– Da, lucrurile acestea sunt foarte importante. Păi, pacea înseamnă să renunţi la părerile tale, să renunţi la gusturile tale, la chemările tale păcătoase, sau să renunţi la a face un război gratuit, cum zice cineva: „Mi-a zis, i-am zis şi am să-i zic!”
– Deci nu e o simplă liniştire interioară?
– Domnule, nu raţional trebuie să se întrebe, nici raţional să se răspundă. Pacea aceasta vine fără explicaţii. Simţul bucuriei nemaipomenite, ca şi în iubire. De ce? Pentru că, practic, nu ai nimic cu nimeni. Inima mea e liberă despre alţii, ca să-I fac loc Mântuitorului Hristos să o ocupe. Pacea a venit la voi, adică a venit Hristos în inima voastră, pentru că nu duşmăniţi pe nimeni. Ne punem idealul cel mai înalt: iubirea de vrăjmaşi, mântuirea. Nu e utopie, pentru că spune Mântuitorul Hristos: „E posibil lucrul acesta!” S-a încercat cu adevărat să se iubească vrăjmaşul? Sau ştim numai din Scriptură că trebuie să iubim, însă ne urâm răzbit? Să se plece cu adevărat la iubire. La nivelul zilei, sau al vieţii întregi, n-ai să reuşeşti să ajungi la o mare iubire. Dar te ajută harul lui Dumnezeu şi tu ai să mori iubind pe vrăjmaşi, sau cel puţin să nu-i urăşti. Deja eşti într-o poziţie de salvare. Ca să fii erou trebuie să te jertfeşti continuu. Ce mă interesează că se supără celălalt? Să nu Se supere Hristos!
Oriunde trebuie să fii cu Hristos, fără agitaţie, cu o foarte mare liniştire sufletească. Mă bucură, sunt fericit că sunt creştin şi ţi-aş dori şi ţie să fii. Pentru că ei văd la tine pacea ta. Apoi, pe ei îi vor consuma plăcerile şi se vor simţi obosiţi. Văzându-te pe tine că eşti liniştit, te întreabă:
„Domnule, de ce ai tu pacea asta?”
„Pentru că vreau să trăiască Hristos în inima mea continuu!”
Adică nu am duşmani în inima mea. Hristos nu intră într-o inimă ocupată de vrăjmăşie. Şi, pentru faptul că urâm, unde-i eroismul? Păi ce, te duci la război să te predai duşmanului? Duşmanul te omoară!
Luptă de pe poziţia ta creştină, dar fără duşmănie! Însă este voie să vă apăraţi. Să nu se speculeze poziţia noastră creştină ca pe o slăbiciune. Căci dacă am şti când vine furul – cum spune Mântuitorul – nu l-am lăsa să spargă casa. Noi ne opunem, nu doar întinzi mâinile… „Nu intra!”, ci te lupţi cu el. Şi poate să cadă el. Deci îţi aperi valorile.
Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, volumul III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 126-128
Când va ridica Dumnezeu suferința?
După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.
Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor.
Câteodată vin unii care sunt oameni duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred – şi deja am văzut acest lucru în fapt – că lucrurile stau astfel: „Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi.” Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa.
In general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară, se pare că era nevoie şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.
Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.
Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.
Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un mare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi pocăinţa adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: „Dumnezeul meu, chiar de-ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!” Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o altă nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. In timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!
De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi”. Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în alte cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, cînd se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe, a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.
După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre; Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!” În continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul însuşi: „Amin îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai!”
Astfel, în puţine clipe, tâlharul din cele mai de jos ale pământului, am spune ale iadului, s-a aflat în partea cea mai de sus a Raiului. Dacă s-a întâmplat să vedeţi în biserici imaginea pictată a celei de-a doua Veniri, aţi luat seama că primul intrat în Rai este înfăţişat tâlharul.
Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că puteam să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în astă seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.
Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: „Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!” Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului în general şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi am fi fost animale dezlănţuite, iar societatea ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinul mai ales trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinţei, Editura Bizantină, 20
„Cine nu-l mai poate avea pe Dumnezeu ca Tată, nu are Biserica ca mamă”.
Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei
„Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.”
Sfântul Nicodim Aghioritul († 1809)
Arhim. Arsenie Papacioc:
„Cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenism vândut”. Şi dacă unul singur ţine adevărul, acolo este Biserica. Nu e numai o fracţiune din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia sa fiţi acel unul…
Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţa… Adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e Adevărul, acolo e Biserica.
Nu unde este mulţime, unde e gălăgie, unde e “hai dom’ne să ne împăcăm, să ne unim!”…
Fiecare ortodox este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e Biserica , la ăla care e pus la punct. Unde e Adevărul, acolo e Biserica… Voi nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi Adevărul… Şi a nu apăra Adevărul e groaznic, e o suferinţa teribilă… nu vă daţi seama ce durere ai când eşti un om vândut (lepădat); încă o dată vă spun: Adevărul poate fi la unul singur şi să fii fericit că eşti acel singur, căci cu atât mai puternic vei fi… Pentru că apărând Adevărul toate cerurile ştiu, toţi Sfinţii, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat Adevărul, şi nu te lasă.
Da, Dumnezeu dă Harul, dar nu-l dă la milogi, ci îl dă la eroi… Apără Adevărul, că nu mai contează viaţa … în momentul când aperi Adevărul eşti îmbrăcat cu haina morţii. ”
Revista Atitudini,februarie, martie, aprilie 2008
Avva Nikolaos din Sfântul Munte Athos ne reamintește că adevăratul păstor al lui Hristos ar trebui să învețe toate neamurile dreapta credință, mai degrabă decât să participe la Sabatul „Noii ere”.
Avva Nikolaos, bătrânul monah din chilia Sfântul Dimitrie Trigonas de pe Muntele Athos, a spus că în timpul rugăciunii ecumeniste „pentru pace în întreaga lume” de la Roma, organizată de ereticul Papă Francisc pe 20 octombrie 2020, Pseudo Patriarhul Bartolomeu nu s-a rugat lui Hristos relatează publicația Orthodoxos Typos.
El a reamintit că Sfântul Paisie Athonitul a denumit rugăciunile cu ereticii, „zdrențe ale diavolului”: „Și acest lucru este adevărat: numai Mielul ucis, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a îndurat suferințele pentru mântuirea celor păcătoși, poate să dea adevărata pace, dar nu și acei oameni care batjocoresc credința „.
Avva Nikolaos a subliniat că ereticul Papă Francisc „propovăduiește că homosexualitatea trebuie protejată prin lege”, un alt participant la rugăciunea ecumenistă „așteaptă pe propriul său mesia, antihristul” și „în ceea ce privește restul participanților la această ceremonie, ei se închină idoli, animale și soare, venerându-i ca pe niște zei. ”
„Având în vedere cele enunțate mai sus, apare întrebarea: pentru care„ zeu ”a pus pseudo patriarhul ecumenist Bartolomeu, o lumânare într-un sfeșnic, aflându-se în mijlocul acestei adunări, a acestei amestecături de religii?
În orice caz – nu Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Hristos îi cheamă pe păstorii Săi să pornească la drum și să învețe Adevărul, propovăduind dreapta credință tuturor neamurilor pământului:
*„De aceea, mergeți și faceți ucenici din toate neamurile” (Matei 28: 19,20), decât să participați la Sabatele „Noii ere”, ”a rezumat călugărul athonit.
*Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.
https://spzh.news/en/news/78911-na-ekumenicheskom-sborishhe-varfolomej-molilsya-ne-khristu–afonskij-monah
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine
Sfântul Cuvios Arsenie Papacioc
Se constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forţa personală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greşelilor mulţimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: „Ce, numai eu fac? Văd că toţi fac!”
Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii aceştia. Si chiar vă rog, să
fie o mai mare dorinţă de iubire adevărată! Nu o iubire înregistrată şi difuzată ca atare de oameni: „Auzi, domnule, că trebuie să iubim!” Nu! Trebuie să simţi nevoia să iubeşti.
Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul!
Îl rabdă Dumnezeu şi pe acela, şi de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi şi tu şi să te încununezi!
Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligaţie, pentru că devenim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, şi atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El, şi de aici vine şi toată mila noastră.
Dialoguri cu Părintele Arsenie Papacioc