Porunca iubirii vrăjmaşilor este unică pentru că Unic este Dătătorul său. Mă tem însă că atât de mult ne-am înstrăinat de Dumnezeu, încât ni se pare că această poruncă nu e dată pentru noi, că este de prisos, inutilă şi imposibil de împlinit. Dacă suntem tentaţi să gândim în felul acesta, este bine să ne aducem aminte de cuvintele lui Moise, rostite în vremurile străvechi: ,,Puneţi în inima voastre toate cuvintele pe care vi le-am spus Eu astăzi şi să le lăsaţi moştenire copiilor voştri, ca să se silească şi ei a împlini toate poruncile legii acesteia; căci acestea nu sunt în deşert date vouă, ci acestea sunt viaţa voastră’’ (Deuteronom 32, 46-47). Că porunca iubirii vrăjmaşului e la îndemâna oricui a o împlini, ne-a arătat în chip desăvârşit chiar Dătătorul ei, Dumnezeu şi Omul Iisus Hristos. Să ne aducem aminte de vremea când Fiul lui Dumnezeu a fost în acele cumplite chinuri pe Cruce, iar ucigaşii Săi spumegau de ură în preajma Lui. Atunci s-a auzit Dumnezeiescul glas, rugându-Se pentru vrăjmaşii Lui de moarte: ,,Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac’’ (Luca 23, 34). Bine, veţi zice, Fiul lui Dumnezeu a putut împlini această poruncă, dar noi oamenii suntem neputincioşi în faţa ei. Nicidecum. Stă în puterea noastră înfăptuirea ei. E de-ajuns să vedem cum Sfinţii lui Dumnezeu, călcând pe urmele Învăţătorului, n-au socotit imposibilă împlinirea poruncii acesteia. Ne-o arată Sfântul Arhidiacon Ştefan. După ce a rostit un cuvânt folositor în faţa iudeilor, spre binele acestora, drept răsplată, a fost scos afară din cetate şi lovit cu pietre. Niciun gând de ură pentru ucigaşi, doar o rugăciune pentru răufăcători: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!’’ (Fapte 7, 60). Pentru nerăutatea lui şi pentru împlinirea Dumnezeieştii porunci, i s-au deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, după cum însuşi a mărturisit: ,,Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu’’ (Fapte 7, 59). Cu rugăciunea-n gură, pentru vrăjmaşii lui de moarte, Sfântul Ştefan s-a încredinţat Dătătorului poruncii: ,,Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!’’ (Fapte 7, 59). Zicând acestea, s-a mutat la viaţa cea veşnică.
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne dă o minunată pildă de iubire a vrăjmaşului, prin fiul lui Iesei, David. Era vremea când peste Israel domnea ca rege Saul. Acesta s-a făcut vinovat în faţa lui Dumnezeu de un lung şir de păcate care, în cele din urmă, i-au adus moartea. Invidia nestăpânită era una din urâtele trăsături ale caracterului său. Invidia cea otrăvitoare de suflet l-a făcut pe Saul să-l urască pe nevinovatul David, de aceea a căutat cu multă stăruinţă să-l omoare. În atari împrejuri, David a fost nevoit să se ascundă în locuri pustii. Saul a prins de veste, a luat trei mii de oameni şi s-a dus să-l caute, cu gândul mărturisit de a-l ucide. Dumnezeu a orânduit lucrurile într-un chip negândit de mintea omenească. Saul a intrat într-o peşteră, tocmai cea în care se găseau David cu însoţitorii, care i-au spus: ,,Aceasta este ziua de care ţi-a vorbit Domnul, zicând: Iată, Eu voi da pe vrăjmaşul tău în mâinile tale şi vei face cu el ce vei vrea’’. Era la îndemâna lui David să-şi ucidă vrăjmaşul. Acesta însă a răspuns: ,,Să nu-mi îngăduie Domnul să fac aceasta domnului meu, unsul Domnului, şi să-mi ridic mâna asupra lui, căci este unsul Domnului’’ (I Regi 24, 7). A urmat confruntarea faţă-n faţă dintre David şi Saul, excepţională pentru învăţămintele ei: ,,De ce asculţi vorbele oamenilor care zic: Iată, David unelteşte împotriva ta? Iată, ochii tăi văd astăzi că Domnul te-a dat în mâinile mele, aici în peşteră, şi mi s-a zis să te ucid; eu însă te-am cruţat şi am zis: nu voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru că e unsul Domnului. Priveşte, părintele meu, poala hainei tale în mâinile mele; ţi-am tăiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis. Află dar şi te încredinţează că nu este rău în mâna mea, nici vicleşug, şi n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi sufletul meu, ca să-l iei. Judece, dar, Domnul între mine şi tine şi să se răzbune împotriva ta Domnul pentru mine, dar mâna mea nu va fi asupra ta’’ (I Regi 24, 10-15).
În faţa acestei dovezi de omenie şi de ataşament faţă de poruncile Dumnezeieşti, Saul îşi recunoaşte păcatul şi nevrednicia: ,,Tu eşti mai drept decât mine, că mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău. Tu astăzi ai dovedit aceasta, arătându-te cu mine milostiv; când Domnul m-a dat în mâinile tale, tu nu m-ai omorât. Cine oare, prinzând pe vrăjmaşul său, i-ar da drumul să meargă cu bine? Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ei făcut tu astăzi cu mine’’ (I Regi 24, 18-20).
Se părea că vrăjmăşia dintre Saul şi David a fost înlăturată, şi lucrurile vor intra pe un făgaş firesc. Din păcate, ura mocnită a lui Saul a reizbucnit şi iarăşi a căutat să ia viaţa lui David. A fost voia lui Dumnezeu ca acele descrise mai sus să se repete întocmai şi Saul a ajuns iarăşi în puterea lui David şi acesta ar fi putut să-l ucidă. David însă s-a comportat la fel, fără ură, fără răzbunare, lăsând toate în ştirea şi voia lui Dumnezeu.
Judecata lui Dumnezeu n-a întârziat. Într-un război cu filistenii, Saul a fost greu rănit şi, neavând nădejde de scăpare, i-a cerut însoţitorului său să-l omoare. Omul însă s-a temut să-l ucidă pe unsul Domnului, de aceea Saul şi-a curmat singur viaţa. Acesta a fost sfârşitul acestui rege care a supărat pe Dumnezeu cu multe şi grele păcate.
Ceea ce a urmat, a fost o încununare a credincioşiei lui David faţă de Dumnezeu. Vestea morţii lui Saul a ajuns la David. Credeţi că acesta s-a bucurat de moartea prigonitorului său? Nicidecum. ,,Atunci a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii care erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul’’. Dumnezeiască pildă de iertare şi de iubire a vrăjmaşului! Împlinirea poruncii de a iubi pe vrăjmaş şi a-i face bine este deplin ilustrată de comportamentul lui David. Cugetând asupra acestor fapte, nu putem decât să conchidem că porunca iubirii vrăjmaşului este vrednică de crezare şi demnă de împlinire.
Trăim într-o lume a absurdului, a violenţei, a urii şi răzbunării. Lăsăm prea lesne ca ura să ne inunde şi să ne otrăvească sufletele. Simţim plăcere atunci când ne răzbunăm pe cineva, fără să ne dăm seama că e o plăcere diavolească. Vedem cum crimele şi sinuciderile proliferează ca nicicând, rămânem consternaţi şi nu găsim explicaţii. În mijlocul acestei lumi a fărădelegii, Sfânta Biserică Ortodoxă vine, iară şi iară, să ne aducă aminte de menirea noastră ca oameni muritori, de datoriile noastre faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru, faţă de semeni, prieteni sau vrăjmaşi. Acesta este rostul Evangheliei rânduite a se citi şi explica în această Duminică. Desigur că aţi observant că rugăciunile noastre bisericeşti au o alcătuire deosebită, încât ne fac să ne rugăm pentru ,,cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi’’. ,,Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş nu are viaţă dăinuitoare în el’’, ne spune Dumnezeu prin scrisul Sfântului Apostol Ioan.
Sfântul Apostol Pavel are o minunată pledoarie pentru iubirea vrăjmaşilor, pledoarie pe care îmi îngădui să o reproduc mai jos: ,,Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Cugetaţi aceleaşi lucruri unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, precât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci este scris: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele’’(Romani 12, 14-21). Amin.
Presbiter Iovita Vasile
Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor)-fragment
(Luca 6, 31-36)
[..]
Iubirea în gradul suprem este aceea care persistă chiar când fiinţa iubită o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubeşte desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a grozavei decăderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârşirea iubirii, când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se întâmple şi ultima latură a alternativei pentru a-şi arăta iubirea incredibila ei măreţie şi rezistenţă. Triumful iubirii se arată parcă mai mult prin moarte. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se arată încă toată puterea ei. Iubirea care a trebuit să suporte moartea şi-a vădit mai mult biruinţa decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo. Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jertfeşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci nenumărate, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.
Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
Iubirea lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârşirii ei. Dar aceeaşi desăvârşire, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra morţii şi altfel decât prin simpla sfidare a ei. Biruieşte răzbind, dincolo de moarte, la o nouă viaţă. Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă sigură a vieţii asupra morţii. Mormântul acceptat din iubire este semnul supremei încordări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se calcă într-adevăr asupra morţii. Prin moarte biruieşte viaţa.
Iubirea, prin urmare, face legătura între moarte şi înviere. La înviere duce numai jertfa adevărată, pentru că numai moartea din iubire desăvârşită este jertfă adevărată.
Calitatea acestei jertfe adevărate n-a avut-o decât Iisus Hristos, pentru că numai El S-a lăsat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lăsându-le deschisă calea mântuirii, chiar săvârşind ei această faptă. De aceea numai El a înviat. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o astfel de jertfă, trebuia să fie Dumnezeu.
Iubirea desăvârşită este una cu Dumnezeu.
Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lumii, pe Golgota, este singurul mijloc şi pentru mântuirea oamenilor de păcat. Iubirea supremă nu este numai singura putere care răzbeşte prin moarte, ci şi cea care deschide zăvoarele sufletului nostru încuiat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face nimic, nu există altă putere care să mai poată ajuta.
„Tot răul se săvârşeşte prin închiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această singularizare cu adevărat pentru a intra în relaţie cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar.
Prin moartea pe cruce, iubirea divină s-a apropiat cu toată intensitatea ei de noi. Jertfa aceasta s-a săvârşit în cercul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele încăpăţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iubirea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iubirea divină învinge şi păcatul în cei ce vor să-şi deschidă sufletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iubirii Lui în om, fiind suprema intensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.
Iubirea lui Iisus concentrându-se întreagă în favoarea noastră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, rămâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră rămân, analogic, în jurul celui pentru care am făcut mari jertfe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.
Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din învârtoşarea egoismului şi să răspundem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, nevăzut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă omenească superioară care prin îndelungată răbdare, suferind orice ofensă din partea noastră, ne iartă toate, ne preţuieşte, ne încurajează, ne înţelege, ştiind că doar în felul acesta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, devenită excesivă prin păcat.
Scoaterea sufletului din izolare prin iubirea lui Hristos şi aşezarea lui în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Este o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin deschis nu poate avea însă omul decât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui întreagă de Dumnezeu Cel devenit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor piedici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi faţa lui nu mai sunt numai „deschise“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine intră în raport cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“, precum vine la viaţă.
Iubirea, lumina şi viaţa – împreună cu adevărul – sunt una.
În acest sens sunt Paştile sărbătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.
Şi numai dacă ne vom umple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de nimic, ne vom umple şi de lumină.
Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simţi nimic, întocmai ca un orb căruia i se vorbeşte de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu adevărat, prin împărtăşire cu Trupul Domnului, în comuniune de iubire cu El şi cu semenii, vor fi Paştile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.
De ce ne îndeamnă doar cântările bisericeşti:
„Să ne luminăm cu serbarea (prăznuirea), şi unii şi alţii să îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îmbrăţişare.
Marire vesnica Prea Sfantei Treimi si Maicutei Domnului!
Incredibil raspunsul prea nefericitului din deal ,prin gura spurcata de servitute a lui banescu,la marturisirea de credinta a vrednicului IPS Teodosie al Tomisului! Am ramas fara glas ,doar plangand !Doamne ajuta!ovidiu.