Aproape de anul 100 după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a scris, sub insuflare Dumnezeiască, acea Carte care încheie canonul Sfintelor Scripturi, numită Apocalipsa. În Capitolul 2 al acesteia, a aşezat un cuvânt adresat Sfintei Biserici din Smirna, o localitate din Asia Mică, pe teritoriul Turciei de azi. În vremea noastră, oraşul se numeşte Izmir şi aici găsim şi acum Biserica aceea biblică, cu existenţă neîntreruptă de două mii de ani. Este, după cum spun cunoscătorii, o comunitate bisericească statornică şi bine întărită în credinţă, care a străbătut toate furtunile şi vitregiile istoriei, în mijlocul unui popor păgân şi barbar. Îmi îngădui să reproduc cuvintele cuprinse în Sfânta Scriptură, adresate episcopului acestei Biserici: ,,Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (tu însă eşti bogat) şi hula din partea celor ce se zic pe sine iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Căci, iată, diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi, să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea a doua’’ (Apocalipsă 2, 8-11).
La oarecare vreme după scrierea Apocalipsei, prin anul 143, Episcop al Bisericii din Smirna era Sfântul Policarp, cel care l-a cunoscut bine pe Sfântul Apostol Ioan, fiind ucenic şi ajutor al acestuia. Oraşul Smirna, ca multe alte întinderi geografice, se afla înglobat în Imperiul păgân roman, cu împăraţi fără Dumnezeu, închinători la idoli şi la zeii cei diavoleşti. Aceştia îi persecutau crunt pe cei care credeau în Mântuitorul noastru Hristos, iar prigoana aceea s-a răsfrânt şi peste Biserica din Smirna. În aceste împrejurări, Sfântul Policarp a fost arestat. În drumul spre locul judecăţii, a fost întâmpinat de doi senatori care ar fi vrut să-l scape de la moarte, de aceea l-au îndemnat să aducă, de formă, jertfă zeilor păgâni, dar să-şi păstreze credinţa în Domnul Iisus. Răspunsul Sfântului Policarp a fost prompt şi de neclintit: ,,Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiţi voi’’. Ajuns la locul judecăţii, în faţa multor păgâni, judecătorul a vrut să-înduplece: ,,leapădă-te de Hristos, vorbeşte-L de rău şi te voi lăsa liber’’. Atunci, Sfântul a răspuns în chip memorabil, cu cuvinte care au străbătut istoria şi au ajuns la noi: ,,De 86 de ani slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut niciun rău, numai bine. Cum să hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?’’ Elinii şi iudeii (sinagoga satanei) şi-au unit glasurile întru osândirea Sfântului Policarp: ,,Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creştinilor, acesta este stricătorul zeilor noştri. Să-l arzi de viu’’. Fără să ştie, fără să vrea, potrivnicii au făcut o minunată descriere a Sfântului Policarp şi nu-i de mirare că au cerut moartea lui. La scurtă vreme, focul a fost aprins şi în mijlocul lui stătea Sfântul fără a fi vătămat, spre uimirea păgânilor. Un nelegiuit a alergat şi a străpuns trupul Sfântului şi sufletul său s-a dus în mâinile Împăratului Hristos, Care i-a făcut numai bine toată viaţa.
La pilda vieţii Sfântului Policarp să ia aminte toţi cei care s-au lepădat de Sfânta Credinţă Ortodoxă şi şi-au dat sufletele în stăpânirea diavolului pentru oarecari demnităţi şi onoruri lumeşti, pentru bani şi slavă deşartă, pentru ranguri sociale sau, uneori, pentru o pungă de zdrenţe de la second hand.
Mult bine a făcut Domnul nostru Iisus Hristos demonizatului din ţinutul Gherghesenilor. Acesta a ajuns sub stăpânirea diavolului pierzător de suflete, şi de multă vreme trăia prin morminte, despuiat de haine, legat în lanţuri şi obezi, pe care le sfărâma cu putere demonică. Dar Milostivul Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 23). De aceea a venit Domnul Iisus Hristos în acel ţinut. Omul acesta, copleşit de relele diavolului, avea mare nevoie de binefacerile lui Dumnezeu. O legiune întreagă de demoni intraseră în el şi-l chinuiau fără milă de mulţi ani. O legiune din armata de atunci însemna şase mii de oameni. Atâţia erau şi demonii care-l chinuiau pe bietul om! Prezenţa Mântuitorul Hristos în locul acela era un greu chin pentru demonii cei întunecaţi. Biruiţi fiind, cer îngăduinţa să nu meargă în adânc, în iad adică, ci să intre în turma de porci din apropiere. Ce înţelegem noi din aceasta? Că puterea Mântuitorului Hristos e nemărginită, în vreme ce puterea celui rău depinde de îngăduinţa lui Dumnezeu, dar şi de voinţa noastră de a ne împotrivi diavolului. De aceea îi îndemna Sfântul Apostol Pavel pe cei din Biserica Efesului: ,,Nu daţi loc diavolului’’ (Efeseni 4, 27). Depinde, aşadar, de ajutorul lui Dumnezeu şi de voinţa noastră cât de mult îl putem îngrădi pe cel rău, şi cât îi putem zădărnici uneltirile.
Domnul Iisus a îngăduit demonilor să intre-n turma porcilor şi imediat aceştia s-au aruncat în mare. N-a fost nicio pagubă, dacă ne gândim că un suflet a fost izbăvit de sub puterea satanei şi a fost câştigat pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Când un om ne salvează de la moarte, îi suntem recunoscători deoarece e binefăcătorul nostru. Cu atât mai mult, omul izbăvit de legiunea de demoni se cuvenea să fie recunoscător Marelui Binefăcător, care l-a mântuit de relele diavoleşti, l-a scăpat de moartea trupească şi l-a izbăvit de osânda veşnică din iadul spre care încerca legiunea demonică să-l ducă.
Locuitorii ţinutului au venit în acel loc şi, cu mintea lor îngustă, în loc să se bucure de Binefăcătorul lor, L-au rugat să plece din hotarele lor. Crasă înconştienţă! Omul izbăvit şi de-acum sănătos, l-a rugat pe Mântuitorul să rămână cu el. Şi Hristos a rămas cu el. Cum rămâne cu fiecare din noi, cum a rămas cu Sfinţii Apostoli până la sfârşitul veacului. Sfântul Evanghelist Marcu a scris că omul izbăvit L-a rugat pe Domnul să-l ia cu El (Marcu 5, 18). Oricare-ar fi interpretarea, faptul esenţial era dorinţa omului de a fi cu Iisus. Aşa să cugetăm şi noi! Să fim cu Hristos în orice împrejurare a vieţii. Să fim cu El şi după moartea noastră. Să fim cu El în veşnicie!
Când omul izbăvit şi-a arat dorinţa de a fi cu Iisus, Domnul nostru i-a spus: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu’’ (Luca 8, 39). Asemenea să facem şi noi după ce vom fi ieşit din sfânta biserică: să recunoaştem tot binele pe care ni l-a făcut Bunul Mântuitor. Să spunem tuturor acest bine şi să rămânem credincioşi până la moarte, precum Sfântul Policarp, aşa încât, la apusul vieţii noastre pământeşti să putem spune, împreună cu Psalmistul David: ,,Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine’’. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
AMIN!