O foarte înţeleaptă vorbă spune că omului îi trebuie câţiva ani să înveţe să vorbească, apoi o viaţă întreagă nu poate învăţa să tacă. Aşa s-a întâmplat în vreme ce Mântuitorul vorbea în faţa unei mulţimi de câteva mii de oameni (Luca 12, 1). Un om s-a desprins din mulţime şi L-a întrerupt cu necuviinţă pe Fiul lui Dumnezeu, aducând în faţa Sa pricina lui măruntă: ,,Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea” (Luca 12, 13). Auzind această necuviinţă, Domnul Iisus îi răspunde cu o întrebare ce lasă să se vadă întristarea Sa pentru că acest om nu s-a folosit cu nimic din sublimele învăţături pe care le propovăduia: ,,Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12, 14). Apoi converteşte acest incident într-un prilej de a le împărtăşi o altă învăţătură mântuitoare, care le era de mare lipsă.
,,Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta întru sine, zicând: Ce voi face, că nu am unde să adun roadele mele?” Iată dar, grijilor multe de până atunci li se mai adaugă una. Nici gând să-şi aducă aminte de Dumnezeu, să-I mulţumească pentru rodnicia ţarinelor sale, să se hotărască să-i ajute pe cei în nevoi. Nu! Se gândea numai la sine şi la mulţimea roadelor. Nici nu-i de mirare. Prins în vârtejul acesta al lăcomiei şi al grijii de multe, nu mai lăsase niciun loc lui Dumnezeu în viaţa lui. Planul pe care-l urzeşte imediat în mintea sa este acesta: ,,Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”. Când va fi isprăvit de împlinit acest plan, gândea nebuneşte acest om, va avea certitudinea unui trai plin de desfătări din care nu va lipsi nimic din ce-şi doreşte: ,,Şi voi zice sufletului meu: Suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”.
Nici nu apucă să-şi încheie gândurile nesăbuite, căci a şi venit glasul aspru mustrător al lui Dumnezeu: ,,Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Hotărârea dumnezeiască vine ca un fulger şi într-o clipă se năruiesc toate speranţele lui nebuneşti. Rămâne înmărmurit de aceste cuvinte, nu le poate răspunde în niciun fel, deoarece perspectiva morţii apropiate îi paralizează voinţa. Iară şi iară se adeveresc cuvintele lui Dumnezeu spuse prin Proorocul Isaiia: ,,Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre” (Is. 55,8).
Şi textul acesta al Evangheliei se încheie cu prevenirea Mântuitorului adresată nouă tuturor: ,,Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comori pentru sine însuşi şi în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte” (Luca 12, 21).
Se cuvine, însă, să ne întrebăm cine era, de fapt, acest om bogat? Era un suflet care trăia într-un şir necurmat de păcate; este un suflet care va muri în scurt timp şi va lăsa altora toate bogăţiile sale şi ele se vor risipi. Dar învăţătura Sfintei noastre Biserici ne spune că sufletul omului este nemuritor, cum dar vorbim despre moartea acestuia? Într-adevăr, sufletul omenesc trăieşte veşnic, doar trupul se desface, pentru o vreme, în cele dintru care a fost alcătuit, dar pentru a înţelege afirmaţia care spune ,,sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Iez. 18, 20), trebuie să înţelegem modul de exprimare al Scripturilor Sfinte.
Potrivit Revelaţiei Dumnezeieşti, omul are natură dublă, fiind alcătuit din trup stricăcios şi suflet nemuritor. De aceea, Sfânta Scriptură îl numeşte pe om când trup, când suflet, amândoi termenii având acelaşi înţeles. Iată câteva exemple în acest sens: ,,Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup” (Mat. 24, 24), adică nici un om; ,,Precum i-ai dat stăpânire peste tot trupul ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (In. 17, 2). Tot trupul înseamnă aici tot omul. ,,Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvânteze tot trupul numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului” (Ps. 144, 21). Şi în acest text, trup e sinonim cu om.
,,Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” (Rom. 13, 1). Aghiograful vrea să spună că tot omul este dator să se supună stăpânirilor. Dar chiar în Evanghelia acestei Duminici se spune: ,,Suflete, acum ai multe bunătăţi”, sau, cu alte cuvinte, omule, acum ai multe bunătăţi. Sfântul Apostol Petru atunci când se referă la vremea potopului scrie despre cele trei zile în care Trupul Mântuitorului a stat în mormânt: ,,Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a pogorât şi a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, anume opt, s-au mântuit prin apă’’ (I Petru 3, 18-20). Ce a vrut să arate Dumnezeu prin aceste cuvinte este că doar opt oameni, opt personae, cei din familia lui Noe, au fost salvaţi din potop. Că sufletele sau duhurile lor erau vii, o dovedeşte faptul că li s-a propovăduit chiar de Mântuitorul, iar acestea au primit cuvântul Său.
Aşadar, când spune Dumnezeu că ,,sufletul care păcătuieşte, acela va muri” sensul adevărat este ,,omul care păcătuieşte, acela va muri” şi nicidecum că sufletul propriu-zis ar fi muritor, cum greşit înţeleg ereticii şi sectarii. Vorbim, totuşi de moartea sufletului, dar la modul figurat, când omul respectiv trăieşte în chip păcătos: ,,Ştiu faptele tale, că ai nume, căt trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3, 1).
Revenind la textul Sfintei Evanghelii din această Duminnică se cuvine să amintim cele scrise de Sfântul Apostol Pavel episcopului Timotei al Efesului: ,,Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi. Ci cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la Credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea’’ (I Tim. 6, 7-11). Acestea sunt adevăratele şi nepieritoarele bogăţii care ne vor însoţi după trecerea noastră din viaţa aceasta. De ele să avem cu toţii parte. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile