Oamenii din toate vremurile au fost şi sunt într-o continuă confruntare cu diavolul. ,,El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl al minciunii’’ (Ioan 8, 44). Diavolul este într-o necurmată luptă pentru a-i duce pe toţi oamenii la chinurile veşnice ce-i sunt pregătite lui şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Sfântul Bisericii noastre Ioan Gură de Aur făcea cu amărăciune, următoarea constatare: ,,Duşman de moarte ne este diavolul şi a pornit împotriva noastră război neîmpăcat. Nu ne sârguim noi atât pentru mântuirea noastră, cât se sârguieşte el pentru pierderea nostră’’ (Omilii la Matei XIII, 4). De răul pe care-l pricinuieşte cel viclean, aduce mărturie Evanghelia Sfântă a acestei Duminici.
Un părinte îndurerat aduce la Mântuitorul pe fiul său stăpânit de un demon mut şi surd. Ce-i făcea acesta copilului? ,,Oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte’’. Acestea, iubiţi credincioşi, sunt semnele, simptomele unei boli cumplite, epilepsia. Medicina din vremea noastră, cu toate performanţele ei, n-a reuşit până acum să stabilească cauza acestei boli şi nici să găsească un tratament eficient. N-a reuşit pentru că epilepsia iese din sfera ştiinţei medicale, este o boală demonică care se poate vindeca prin înfăptuirea lucrărilor sfinte instituite de Mântuitorul nostru şi încredinţate Sfintei Sale Biserici Ortodoxe. Oricâte încercări va fi făcut omul acesta pentru tămăduirea fiului său, toate s-au dovedit neputincioase. Nici strădaniile Sfinţilor Apostoli nu l-au putut vindeca, cu toate că li s-a dat putere scoată demonii încă de la trimiterea lor la propovăduire (Matei 10, 1). De ce, atunci, n-au reuşit să alunge demonul cel cumplit? Sfinţii Apostoli erau în acea perioadă când învăţau de la Mântuitorul ceea ce le era de trebuinţă în misiunea lor. Încă nu ajunseseră să ştie că ,,acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (v. 29). Aceasta a fost ocazia prielnică pentru Apostoli spre a-şi împlini învăţătura, aşa cum şi noi învăţăm acum cât de trebuincioase ne sunt rugăciunile şi postul pentru biruinţa asupra celui rău. Dar diavolul ştiind că prin acestea poate fi învins, ce s-a gândit să facă? A scornit o mulţime de secte şi biserici mincinoase pe care le pune să facă rugăciuni zadarnice, fără însă să postească. Nu vedeţi? Sectarii nu ţin nici măcar o zi de post pe an, că aşa-i îndeamnă diavolul, şi în felul acesta îi lipseşte de arma postului fără de care demonii nu pot fi alungaţi. Şi nu numai că nu postesc, dar învaţă că postul este fără de folos, ridicându-se cu neruşinare împotriva prealuminatei învăţături a Domnului nostru Iisus Hristos Care ne-a spus desluşit: ,,Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post’’.
În faţa neputinţei omeneşti, asistăm la confruntarea dintre Fiul lui Dumnerzeu şi duhul cel rău care se încuibase în copilul acela. Dumnezeiasca putere se arată în cuvintele Mântuitorului: ,,Duh mut şi surd, Eu îti poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el’’. A fost momentul în care puterea celui rău s-a surpat, demonul a răcnit, căci fiind mut şi surd atât putea face, l-a zguduit cu putere pe copil, a ieşit lăsându-l ca mort, dar nu era mort. Era starea aceea de epuizare ce se resimte asupra celor chinuiţi de diavolul, în care nu-şi mai amintesc nimic şi le trebuie un timp oarecare pentru a-şi reveni. În clipa următoare, Domnul nostru Iisus l-a luat de mână şi l-a ridicat. Din acel moment era sănătos. Demonul s-a arătat neputincios în faţa măreţiei Dumnezeieşti a lui Iisus. De altfel, Scripturile Sfinte ne arată cu limpezime câte ori s-a petrecut această înfruntare dintre Mântuitorul şi puterile diavolului, n-a fost măcar o umbră de îndoială asupra biruinţei Sale. Acest adevăr ne este dătător de nădejdi în lupta noastră cu diavolul, cel care, prin vicleşug, ne strecoară în minte gândul că este puternic şi nimic nu-l poate birui, tocmai pentru a ne afunda în deznădejde şi a ne face să renunţăm la luptă. Renunţând, îl facem biruitor pe el. Să nu fie!
Am întâlnit o tânără demonizată care periodic era rău chinuită de demoni. Văzând-o, cumnatul ei mi-a spus cam aşa: ,,Părinte, fata asta nu se va mai putea integra niciodată în societate’’. Era un gând de deznădejde mărturisit. Dar n-a fost aşa. După mai bine de doi ani şi jumătate de chin, Dumnezeu a izbăvit-o în vreme ce se afla în Ucraina, în Mănăstirea Pociaev, cu multe Sfinte Moaşte. Spunea fata mai târziu că s-a izbăvit prin rugăciunile Sfintei Eufrosenia, în momentul în care a ajuns în dreptul moaştelor ei. După ce s-a făcut sănătoasă, a absolvit o şcoală sanitară post-liceală, s-a cununat cu un tânăr din Moldova, Dumnezeu le-a dat un copil, iar acum sunt în Italia.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre stăruie cu deosebire asupra întăririi noastre în credinţă, îndemnându-ne să nu ne arătăm fricoşi în lupta cu diavolul. ,,De aceea credincioşii nu se cuvine să se înfricoşeze. Căci toate meşteşugirile lor sunt nimic în faţa harului lui Hristos… Deci numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, dispreţuindu-i pe aceştia şi netemându-ne deloc de ei. Ci cu cât mai mult încearcă să ne facă acestea, cu atât mai mult să ne încordăm nevoinţa împotriva lor, căci mare armă este împotriva lor viaţa dreaptă şi credinţa în Dumnezeu. Căci se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândeţe, de linişte, de neiubirea de argint, de neiubirea de slavă deşartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemâniere şi, în primul rând, de dreapta credinţă în Hristos a nevoitorilor’’. Cuvintele acestea de îndemn şi încurajare ni le-a lăsat Sfântul Antonie cel Mare, cel care a vieţuit în pustia Egiptului şi a îndurat multe ispite diavoleşti, chiar agresiuni fizice ale demonilor dar, cu harul lui Dumnezeu, s-a arătat biruitor peste toate.
La curaj ne îndeamnă, peste veacuri, şi Sfântul Părintele nostru Ioan Gură de Aur: ,,Dar să nu vă temeţi, să nu vă ia frica. Vegheaţi doar, şi se va face ca o vrabie… Dacă vrem, Dumnezeu ne-a dat putere să călcăm peste el cu picioarele’’. Mai aproape de vremea noastră, Sfântul Nicodim Aghioritul ne-a lăsat şi el un temei de biruinţă în lupta noastră cu puterile întunericului, într-o carte folositoare de suflet, Despre vrăjitorie, în care ne-a scris aşa: ,,Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul care nu poate să vă facă nicio silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, deoarece voi sunteţi îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu’’ (p. 68-69). Despre armele lui Dumnezeu, postul şi rugăciunea, tocmai am auzit când s-a citit Evanghelia Sfântă şi puţin mai în urmă, la începutul acestui cuvânt. Dacă mergem de la Sfânta Biserică purtând în inimi şi minţi aceste mult folositoare cuvinte, am şi pus începutul biruinţei noastre. Suntem în Sfântul şi Marele Post al Paştilor. Ne vom lăsa dezarmaţi? Ne vom purta ca nişte dezertori fricoşi? Vom lăsa deoparte postul şi rugăciunea sfântă? Vom dispreţui sfintele cuvinte ale Mântuitorului? Doamne fereşte, să nu fie! Socotesc a fi foarte potrivite cuvintele Sfântului Apostol Iacov (4, 7) scrise prin anul 62 de la Naşterea Mântuitorului: ,,Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi’’.
Diavolul şi demonii lui sunt îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au căzut din slava cerească. Aşa cum există îngeri căzuţi, sunt şi oameni căzuţi din harul lui Dumnezeu. Între aceştia şi demoni s-a creat un fel de simbioză, o conlucrare malefică. Oamenii L-au părăsit pe Creatorul şi Binefăcătorul lor şi s-au făcut slujitori ai diavolului sau al marelui arhitect al universului, cum mai este el numit de o seamă dintre ei. Fără lucrarea acestora, puterea diavolului ar fi mult mai redusă. În zilele noastre ne confruntăm cu răutatea acestor slujitori satanici, ajunşi în poziţiile cheie ale lumii, pe care vor să o conducă după nebunia lor. Lucrarea lor tinde să-i despartă pe oameni de Dumnezeu şi apoi să-i târască spre osânda cea veşnică a iadului. Diavolul a născocit această pandemie falsă, care serveşte ca pretext antihriştilor spre a batjocori şi înrobi toate făpturile lui Dumnezeu. Vedem bine că vor să extermine cea mai mare parte a populaţiei globului prin diverse mijloace perfide, vaccinul ucigaş fiind unul din ele. Şi acestora trebuie să le stăm împotrivă, fireşte, cu mijloacele non-violente pe care ni le pune Dumnezeu la îndemână. Biruinţa finală a acestei lupte va fi de partea Bisericii noastre, şi aici nu poate exista îndoială. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile
A republicat asta pe Mucenicul's Blog.