Predică la Marea Sărbătoare a Naşterii Domnului. Închinătorii lui Hristos

          După ce strămoşii noştri Adam şi Eva au plecat urechea la îndemnurile nefaste ale diavolului şi au ales drumul neascultării  de Dumnezeu, au fost alungaţi din raiul cel din Eden şi au cunoscut, încet-încet, toate urmările faptei lor necugetate. Au simţit durerea şi necazul care până atunci le erau străine, căci i-a spus Dumnezeu Evei: ,,Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni’’ (Facere 3, 16); în locul bucuriei apropierii de Dumnezeu, au trăit adversitatea pământului din care a trebuit să-şi adune hrana necesară vieţii: ,,Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!’’ (Fac. 3, 17); armoniei dintre om şi Dumnezeu i-a luat locul precaritatea unei existenţe în care primejdiile îi pândeau la tot pasul; dar peste toate acestea a apărut vrăjmaşul cel mare care se cheamă moartea, potrivit cuvintelor dumnezeieşti:,,În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat: căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce’’ (Facere 3, 19). Şi nu după multă vreme, Adam şi Eva au trăit tragedia morţii, necunoscute până atunci: Cain s-a aruncat asupra fratelui său Abel şi l-a omorât! Cumplită durere trebuie să fi fost în sufletele celor doi părinţi şi ne putem închipui că ei au măsurat în acele momente adâncimea prăpastiei în care au ajuns, abuzând de libertatea cea sfântă pe care Dumnezeu le-a dat-o şi le-a respectat-o, fără nici cea mai mică îngrădire. În starea de început le stătea în faţă numai viaţa cea fără de sfârşit şi o negrăită fericire. După săvârşirea păcatului viaţa oamenilor a devenit mărginită de perspectiva morţii şi încă mai mult, ea s-a scurtat continuu, prin vrerea lui Dumnezeu, Care a spus: ,,Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oameni aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!’’ (Facere 6, 3).

          Cu trecerea vremii, oameni s-au înmulţit pe pământ dar în aceaşi măsură a crescut şi molima răului între ei: ,,Văzând Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ’’ (Facere 6, 5-6). Este şi motivul pentru care, în dreapta Sa judecată, a adus Dumnezeu potopul asupra omenirii, dar i-a salvat pe cei drepţi, pe Noe şi cei din familia sa, opt suflete, prin care s-a perpetuat viaţa oamenilor pe pământ.

          Pedeapsa potopului n-a constituit pentru oameni motiv de îndreptare. Dimpotrivă, cei buni au continuat să fie la fel, în vreme ce, cei răi au devenit şi mai răi. Nici după ce Dumnezeu l-a ales pe Israel ca popor al său, prin Avraam, oamenii nu şi-au schimbat purtarea lor cea rea, încât Sfântul Prooroc Isaia a ajuns să constate cu amărăciune: ,,Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe’’ (Isaia 1, 3). Aspre, dar meritate cuvinte pentru îndărătnicia oamenilor acelor vremuri! Şi Psalmistul David a cugetat la starea cea rea a oamenilor punând-o în balanţă cu vremea petrecerii lor în raiul cel din Eden: ,,Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Ps. 48, 12 şi 21). Aşadar, nu asemănare cu Dumnezeu Cel Care l-a creat şi la care l-a chemat, ci asemănare cu necuvântătoarele! De-aici până la negarea lui Dumnezeu n-a mai fost decât un pas. Şi oamenii l-au făcut! Aşa scria Proorocul şi Psalmistul David: ,,Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înţelege, sau cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul’’ (Psalmul 13, 1-3). Idolatria, vrăjitoriile şi proorociile mincinoase bântuiau în popor, în vreme ce Proorocii lui Dumnezeu care vesteau adevărul erau dispreţuiţi, bătuţi şi aruncaţi în temniţe.

          În toată vremea aceasta Dumnezeu n-a încetat să-i cheme pe oameni la dreaptă vieţuire prin glasul şi scrisul Sfinţilor Prooroci. Puţini au fost aceia care i-au ascultat şi de puţine ori poporul cel ales s-a întors de la rătăcirea sa. A devenit din ce în ce mai limpede că omenirea nu voia şi nu putea să se ridice din starea aceasta de cumplită decădere morală. Povara păcatelor apăsa din ce în ce mai greu asupra ei şi numai Proorocii şi Drepţii îşi dădeau seama câtă lipsă era ca să vină Mântuitorul. Generaţiile treceau una după alta, fiecare dorind să trăiască vremea venirii lui Mesia. Aşteptarea părea că nu se mai sfârşeşte.

          ,,Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea’’ (Galateni 4, 4-5). Atunci, Cel Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii ,,S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om’’. În locaşul modest din Betleem S-a născut Mântuitorul lumii, pentru Care nu s-a găsit loc în casa de oaspeţi. Ieslea necuvântătoarelor a ajuns centrul lumii acesteia. Cerul şi pământul s-au unit întru preamărirea Pruncului Iisus. Oastea cerească a Sfinţilor Îngeri a umplut cosmosul cu glasurile lor: ,,Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’’ (Luca 2, 14). Păstorii aflaţi în apropiere au venit cu grăbire la Păstorul sufletelor noastre. ,,Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese’’ (Luca 2, 20). Magii Răsăritului au văzut steaua strălucind prin voie Dumnezeiască şi şi-au început călătoria spre Betleem, lăsând în urmă îndeletnicirile lor păcătoase, căci aveau să aducă darurile pe care le-au aşezat la picioarele Pruncului: aur, smirnă şi tămâie. Au venit sfidând planurile scelerate ale lui Irod. În vieţile lor nu mai era loc pentru magie şi au încetat a sluji stelelor: deveniseră închinătorii lui Hristos. Aşa s-au întors pe drum ocolit în ţara lor, ducând tuturor vestea Naşterii Mântuitorului lumii.

          ,,Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi! Căci zic vouă: Mulţi Prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, dar n-au auzit’’ (Luca 10, 23-24). Într-adevăr, Sfinţii Prooroci care au vestit Naşterea Mântuitorului n-au avut privilegiul de a fi prezenţi la ieslea din Betleem, oricât au dorit. Au fost, în schimb, păstorii, magii şi apoi toţi cei L-au primit cu bucurie, s-au închinat Lui şi I-au rămas statornici toată viaţa şi în veşnicie. Asemenea acestora, şi noi suntem între cei privilegiaţi şi fericiţi pentru că trăim cu credinţă evenimentul de la ieslea din Betleem şi ne închinăm ,,cu credinţă mare’’, cum spune colindul, Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De mai bine de două mii de ani, a început din Betleem era creştină pentru omenirea întreagă, era lui Hristos Domnul şi a harului, în care adevăraţii închinători se închină Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în duh şi adevăr (Ioan 4, 23-24). Unii susţineau, până mai ieri, că este era lor, căci aşa se scria în manualele de istorie: ,,înaintea erei noastre’’ şi ,,era noastră’’, ca să evite a pronunţa numele lui Hristos, de la Naşterea Căruia se numără anii. Noi spunem: este era noastră şi avem dreptate, pentru că Hristos este al nostru. Pe de altă parte, e o mare greşeală să spunem ,,înainte de Hristos’’ şi ,,după Hristos’’. Nu există un timp nici înainte, nici după Hristos! Avem un timp înainte de Naşterea Sa şi unul după Naştere. Fiul lui Dumnezeu a pus acest hotar în istorie de la care mântuirea noastră a devenit posibilă.

          ,,Naşterea Ta, Hristoase, a răsărit lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire Ţie’’. Aşa spune cântarea Sărbătorii Naşterii Domnului. Având  această lumină a cunoştinţei ,,să Îl lăudăm, să I ne închinăm cu credinţă mare’’. Amin.

Dragi cititori,

Începând cu această seară, intrăm în Sfintele Sărbători ale Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi. Dumnezeu a îngăduit, pentru păcatele noastre, să le petrecem sub apăsarea barbariei antihristice. Nu cădeţi în deznădejde, vremea antihriştilor e scurtă; nu vă tulburaţi; alungaţi frica şi panica. ,,Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi’’ (Iacov 4, 7-8). Imaginaţi-vă că suntem toţi în locul sărăcăcios din Betleem, ne închinăm Pruncului Iisus şi-I aducem aur, smirnă şi tămâie, dar şi ,,inimă înfrântă şi smerită’’.

,,Acestea vi le-am grăit ca în Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea’’ (Ioan 16, 33).

Nevrednic slujitor al Pruncului Iisus,

Presbiter Ioviţa Vasile