Să ne aducem aminte de arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian Chira Maramureşanul

Era prin anii 1974-1977, vreme în care uceniceam într-ale Sfintei Teologii la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. Era obiceiul ca la examenele de sfârşit de an, unul din arhiereii Ardealului să fie desemnnat spre a supraveghea ca acestea să se desfăşoare cu bună rânduială. În două rânduri, misiunea i-a fost încredinţată I.P.S. Iustinian, pe atunci episcop vicar la Cluj. Am trăit în preajma Î.P.S Sale momente unice, irepetabile pe care mi le aduc aminte cu bucurie duhovnicească şi acum, după trecerea a mai bine de patruzeci de ani. Examenele nu erau grele, le susţineam cu plăcere, deoarece părinţii profesori nu se înverşunau împotriva noastră cu gândul de a ne crea dificultăţi inutile.

Î.P.Sfinţitul Iustinian era în toată vremea printre noi. Nu socotea a fi sub demnitatea arhierească faptul de a citi, împreună cu noi, psalmi la strană. Se interesa de fiecare, eram 144, şi tuturor le spunea o vorbă bună, îi strângea la piept şi-l auzeam rostind cu drag ,,ţucu-l tătucu’’. Seara, după servirea mesei şi rugăciune, ne lua cu dânsul la o plimbare prelungită în jurul bisericii şi-atunci aveam posibilitatea să-i adresăm întrebări nenumărate privind comorile veşnice ale Sfintei Ortodoxii. Ne răspundea simplu, pe înţelesul nostru, în frumosul grai maramureşan. După aceste seri peripatetice, ne retrăgeam îndestulaţi, în linişte, spre odihna nopţii.

Mi-aduc aminte de ceea ce ne relata într-una din aceste plimbări. Încerc să o redau cât pot de fidel. ,,Mă aflam în Bucureşti şi având oarecare răgaz, am ieşit şi m-am îndreptat spre o cofetărie. În vreme ce stăteam la masă, văd prin vitrina localului un băieţel care-şi turtea nasul de sticlă şi privea spre noi. Îi fac un semn cu mâna şi în scurt timp s-a aşezat la masa mea. Din vorbă-n vorbă, am aflat că mama lui era spălătoreasă şi traiul lor era cu destule lipsuri. L-am rugat să meargă şi să-şi aleagă toate prăjiturile pe care le doreşte. După ce s-a înfruptat din ele, am cerut să i se pregătească şi un pachet consistent cu toate bunătăţile, spre a-l duce mamei. Aşa m-am despărţit de acel copil.

Au trecut cam doi ani. Eram iarăşi în Bucureşti şi, după obicei, m-am dus la aceaşi cofetărie. N-a trecut mult şi-l văd pe acelaşi copil oprindu-se în dreptul localului. M-a observat imediat şi a venit la mine. ,,Părinte, unde aţi fost până acum? De doi ani vă aştept’’. ,,Apoi, măi Marius, vezi tu că io-s bătrân şi mai uit. Da’ bine că ne-am întâlnit iară’’.

L-a înconjurat cu aceaşi dragoste părintească şi i-a dat să se bucure de bunătăţile copilăriei, de care avea parte atât de rar. Acesta era şi este arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian. Anii s-au scurs pe nesimţite şi Î.P.S. Sa a fost trimis să păstorească Biserica din Maramureşul natal, la Baia Mare. În vremea din urmă, am încercat să iau legătura cu Î.P.S. Sa. N-a fost cu putinţă. Puterile i se împuţinaseră. Episcopia încăpuse, între timp, pe mâini străine. Apoi a venit momentul trecerii la Domnul. Am vizitat Mănăstirea de suflet a Î.P.S Sale. Nu mai era ce-a fost acum patruzeci de ani. Monahii erau în haine de lucru, cu roabe şi lopeţi în mână. Făceau ascultare, iar aceasta însemna muncă inutilă, care nu mai lăsa loc de canon şi rugăciune. Privirile ne-au fost atrase de semnele acelea caudate, care au înlocuit semnul Sfintei Cruci de pe biserici şi de pe celelalte clădiri. Am văzut şi construcţia aceea faraonică, căreia-i ziceau Centrul Cultural Monahal ,,Nicolae Steinhardt’’. Ce cultură? Ce monahism? Puternicii zilei şi-au propus să zidească acolo cu un scop bine ţintit: pentru desfătarea lor şi spre distrugerea vieţii monahale atât de dragă Î.P.S. Iustinian. Au reuşit, în cea mai mare parte. Abia dacă am putut să intrăm în vorbă cu doi monahi, care trebăluiau prin biserică. S-au arătat binevoitori, ştiau ceva despre Creta, dar erau dispuşi să facă ,,ascultare’’.

Am părăsit Mănăstirea Rohia cu un sentiment apăsător şi am zăbovit o vreme la mormântul Î.P.S. Sale. Atunci am înţeles de ce şi-a pregătit locul de îngropăciune în afara mănăstirii în care L-a slujit, ani de-a rândul, pe Marele Arhiereu Hristos.

,,Am să mă lupt pentru voi cu Dumnezeu’’, erau cuvintele pe care le spunea celor care-i treceau pragul. Sunt sigur că asta şi face în aceste vremuri cumplite, pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Faceţi bine, frăţiile voastre, cei care n-aţi făcut până acum, şi scrieţi pe pomelnicele voastre numele Înalt-Preasfinţitului, rugătorul nostru în faţa tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile