Papa Nicolae I şi-a încheiat pontificatul în anul 867, după nouă ani de episcopat.
Ceea ce a urmat în Biserica Apuseană este cunoscut sub numele sugestiv, secolul întunecat. Familiile dominante ale vremii se războiau între ele, fiecare căutând să-şi impună propriul papă, nu pentru binele bisericii, ci mai ales pentru bogăţiile imense pe care le doreau, ca şi pentru setea de putere lumească. Oameni care n-aveau nicio chemare pentru slujirea preoţească erau desemnaţi ca <<urmaşi ai Sfântului Apostol Petru>>, continuând să trăiască la fel ca înainte, cu deosebirea că acum dispuneau de puterea papală, în beneficiul celor care-i susţineau. Femei imorale se amestecau în vieţile papilor şi în cele ale zisei Bisericii. Istoricul catolic Cezar Baronius a caracterizat această perioadă în cuvinte aspre, sugestive: ,,Dintre multele persecuţii indurate de Biserica Romei, din partea păgânilor, ereticilor şi schismaticilor, nici una n-a fost atât de josnică şi periculoasă cum a fost aceea a puternicilor lumeşti care, deşi se numeau creştini, au tiranizat Biserica, asumându-şi dreptul de a alege pe episcopul Romei. În acele zile, pe scaunul apostolic şi angelic au fost aşezaţi indivizi groaznici, de la care emana numai scârbă şi dispreţ, astfel că tronul Sfântului Petru, un scaun fără pată, a putut fi murdărit şi stropit cu necurăţenii’’ (citat după Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.O., Bucureşti 1975, p. 402-403).
Adrian II (867-872) a fost o figură ştearsă, lipsit de energie şi de calitătile unui adevărat păstor de suflete.
Ioan VIII (872-882) s-a amestecat în disputele politice ale vremii, vădind o simpatie deosebită pentru regatul francilor. Din această pricină, ducii de Spoleto şi Toscana au ocupat Roma şi l-au arestat pe papă, apoi l-au eliberat, dar numai după ce a acceptat toate condiţiile care i s-au impus. A căutat sprijin la franci, care însă nu l-au ajutat cu nimic. Sfârşitul său violent s-a datorat unei rudenii care aspira la scaunul papal. A fost otrăvit şi apoi lovit cu un ciocan în cap, ceea ce i-a adus moartea.
Marinus I (882-884) a luat parte, înainte de a fi ales papă, la Sinodul de la Constantinopol (869-870), socotit de catolici ca fiind al VIII-lea Ecumenic.
Adrian III (884-885) a avut un pontificat scurt şi nesemnificativ.
Ştefan V (885-891) a fost prins în vâltoarea luptelor dintre facţiunile vremii, trebuind să-l încoroneze ca împărat pe Wido, care a şi devenit adevăratul stăpân al statului papal.
Formosus (891-896) a cerut ajutorul regelui german Arnulf de Carintia. Acesta a răspuns şi a ocupat Italia de Nord şi Roma, fiind încoronat de Formosus. Faptul acesta nu i-a fost iertat nici după moarte, fiind batjocorit în modul cel mai barbar de urmaşul său, Ştefan VI, după cum vom vedea în continuare.
Bonifaciu VI (896) a stat pe scaunul Episcopal numai două săptămâni.
Ştefan VI (896-897) a comis un act greu de imaginat pentru mintea omenească: a poruncit să fie dezgropate osemintele papei Formosus, le-au înveşmântat cu odăjdiile pontificale şi le-au aşezat pe un tron în biserica Sfântul Petru, unde l-au judecat pe răposat, anulând toate hotărârile acestuia şi negând pontificatul său. La sfârşit, a fost despuiat de veşminte, i s-au retezat degetele de la mâini şi a fost târât pe stăzile Romei apoi a fost aruncat în Tibru. După o vreme, Ştefan VI a avut parte de un sfârşit violent. În vreme ce se afla în biserică, poporul infuriat a năvălit asupra lui şi l-au întemniţat. Adepţii papei Formosus l-au sugrumat, în 897.
Romanus (897) a guvernat numai patru luni, după alte surse mai puţin de o lună.
Teodor II (897) a făcut un gest oarecum reparator predecesorului său, Formosus. Osemintele acestuia au fost scoase din apele Tibrului de pescari. Teodor II a poruncit ca ele să fie reînhumate cu toate onorurile cuvenite unui papă, a recunoscut actele defunctului şi a anulat hotărârile nedrepte pronunţate împotriva acestuia.
Ioan IX (898-900) a continuat ceea ce începuse predecesorul său, casând hotărârile nedrepte ale ,,Sinodului răposatului’’ şi reabilitând pe Formosus.
Benedict IV (900-903) a încercat să îndrepte multele rele care bântuiau în Apus. Fără succes.
Leon V (903) a fost o persoană cu calităţi deosebite. N-a apucat să guverneze decât câteva zile. Preotul Cristofor l-a ucis mişeleşte şi s-a urcat pe scaunul pontififical.
Cristofor (903-904) a fost ucis de cel care avea să devină papă sub numele
Sergiu III (904-911). Pontificatul său este marcat de cele trei femei malefice, Teodora şi fiicele acesteia, Teodora cea Tânără şi Marozia. Sunt descrise de documentele vremii ca fiind ,,frumoase, viclene, îndrăzneţe, insinuante, culte, dar şi destrăbălate’’. Condus de asemenea specimene, papa a consimţit să prigonească pe apropiaţii lui Formosus. A declarat nule toate consacrările papei Formosus.
Anastasie III (911-913) a fost o unealtă în mâinile puternicilor vremii.
Lando (913-914) a stat şi el sub poruncile familiei Theophilact, care a provocat multe rele pontifilor romani.
Ioan X (914-928) a fost victima Maroziei şi a soţului său, Guido. Din porunca lor papa a fost prins, întemniţat şi apoi omorât prin sugrumare.
Leon VI (928) a avut un pontificat scurt şi neconcludent.
Ştefan VII (929-931) a fost sub influenţa nefastă a Maroziei.
Ioan XI (931-935) a fost fiul nelegitim al papei Sergiu III, născut din Marozia. A fost ridicat ca papă la numai 18 ani. Marozia s-a căsătorit a treia oară cu Hugo de Italia şi ar fi vrut ca fiul ei să o încoroneze ca împărăteasă, dar celălalt fiu al său, Alberico, a pornit o răscoală, reuşind să-l alunge pe Hugo, apoi a întemniţat-o pe mama sa şi pe papa Ioan XI, fratele său.
Următorii papi
Leon VII (936-939)
Ştefan VIII (939-942)
Marinus II (942-946) şi
Agapet II (947-955) nu s-au distins cu nimic pe scaunul Romei.
Ioan XII (955-964) s-a numit ca mirean Octavian. A fost fiul lui Alberico. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Alberico i-a silit prin jurământ pe puternicii Romei să-l aleagă pe fiul său, Octavian. Sunt citate multe fărădelegi pe care acesta le-a comis ca papă, printre care şi ,,hirotonirea’’ ca episcop al unui copil sau a unui grăjdar, ca diacon. Depravarea acestui papă i-a făcut pe mulţi să afirme că sub chipul său se ascundea un adevărat monstru. Ioan XII şi-a îngăduit să tăgăduiască nemurirea sufletului, fapt pentru care a fost destituit de Conciliul de la Constanţa (Strossmayer). Este evident că infailibilitatea papală, proclamată la Conciliul II Vatican, se extinde şi asupra acestuia!
Din această perioadă datează o legendă care spune că pe scaunul pontifical ar fi ajuns o femeie, papesa Ioana, care s-ar fi travestit în veşminte bărbăteşti, reuşind să înşele vigilenţa celor din jur. Faptul a fost preluat de literatură şi chiar s-a turnat un film pe baza acestei poveşti. Istoriceşte nu se poate dovedi veridicitatea acestei informaţii, dar rămâne faptul dureros şi incriminant, al influenţei malefice a femeilor pomenite mai înainte, asupra celor care au stat pe scaunul episcopal al Romei, într-o perioadă tristă şi prea îndelungată.
Presbiter Iovița Vasile