,,Prin Sfinţii care sunt pe pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei’’ (Psalmul 15, 3). Minunat s-a făcut voia Lui Dumnezeu şi în pământul Calcedonului, prin Sfânta Muceniţă Eufimia, cea de neam bun şi însetată după viaţa în Hristos Domnul. S-a săvârşit în vremea lui Diocleţian, în anul 304 pentru că n-a vrut, împreună cu alţi iubitori de Hristos, să participe la sărbătoarea drăcească în cinstea zeului marte. Atunci au fost prinşi creştinii şi supuşi la toate chinurile ce le-au putut imagina păgânii în mijlocul cărora trăiau. Între ei era şi Sfânta Eufimia Fecioara care a fost întărită de Dumnezeu şi a răbdat toate muncile, pentru numele lui Hristos. În cele din urmă, a fost puţin rănită la picior de o ursoaică în arenă şi Dumnezeu a trecut-o la viaţa cea fără de sfârşit.
Voia lui Dumnezeu s-a făcut prin Sfânta Muceniţă Eufimia şi după moartea ei. În acele vremuri Biserica era greu tulburată şi încercată de nişte eretici numiţi monofiziţi, care învăţau, împotriva adevărului descoperit de Dumnezeu, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire, cea Dumnezeiască. Mulţi au fost cei care au căzut în această erezie pierzătoare, iar cei care au mărturisit Dreapta Credinţă au avut mult de pătimit. Biserica a hotărât ca la anul 451 să se adune la Calcedon Sinodul IV Ecumenic. Au fost prezenţi atunci un număr impresionant se Sfinţi Părinţi, 630, care s-au luptat pentru apărarea Dreptei Învăţături, potrivit căreia în Persoana Mântuitorului au existat două firi, Dumnezeiască şi omenească, neamestecate şi neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Ereticii monofiziţi susţineau cu înverşunare rătăcirea lor.
Întocmai ca în vremea Sfântului Prooroc Ilie, s-a convenit între cele două părţi ca fiecare să-şi scrie mărturisirea de credinţă şi s-o aşeze în racla unde erau cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia, apoi să pună peceţi raclei. După patru zile de rugăciune şi de post, au rupt peceţile şi atunci s-a văzut că Sfânta Eufimia lepădase scrierea ereticilor la picioarele ei, iar mărturisirea Dreptei Credinţe o păstra la loc de cinste. Semnul acesta Dumnezeiesc a fost mângâiere şi întărire pentru cei binecredincioşi, însă ereticii monofiziţi au refuzat să creadă şi să se lepede de rătăcirea lor.
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon a statornicit Dreapta Credinţă. Până astăzi rătăcirea monofizită se păstrează în Armenia, Egipt, Etiopia, Liban şi India. Zadarnic se autointitulează acei eretici ,,Biserici’’, căci nu sunt decât nişte jalnice adunări eretice. Asta nu i-a împiedicat pe vajnicii ocupanţi ai scaunelor episcopale – pe unii dintre ei – să declare ca monofiziţii eretici (scuzaţi pleonasmul!) sunt ortodocşi şi că ne putem uni cu ei fără reţineri. Absurdul ridicat pe ,,cele mai înalte culmi’’, alt pleonasm.
Presbiter Ioviţa Vasile
„O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului“. (Sfântul Chiril al Ierusalimului)
Superb acest indemn al Sfantului Chiril. Intelegem de ce antihristul va cauta sa inlocuiasca Semnul lui Hristos cu semnul sau blestemat si pierzator. Sa nu fie! Doamne ajuta.
Sa fie blagoslovit cuvantul Sfintiei Voastre, in vecii nesfarsiti!Amin
-Înțelepciunea tainică a Crucii-Cuviosul Moise Aghioritul
„Biserica Ortodoxă nu se opreşte pe culmea înfricoşată a Golgotei, ci îşi continuă calea până la mormântul gol şi în foişorul Cincizecimii. Dar trece neapărat prin Golgota, deoarece nu este Înviere fără Cruce.
Crucea lui Hristos învaţă, luminează, călăuzeşte. Crucea învaţă răbdarea, nemânierea, iertarea, lupta necontenită, dragostea de nevoinţă. Crucea luminează mintea, cugetele, gândurile, visele, proiectele, planurile, ziua de azi şi de mâine. Crucea luminează adâncurile neluminate ale inimii noastre. Să ne aplecăm înlăuntrul nostru şi să ne cunoaştem sinele necunoscut. Crucea ne călăuzeşte spre jertfa şi lepădarea de sine, spre pocăinţă şi mântuire.
Crucea este dascăl, medic şi teolog. Ne învaţă smerenia adevărată, viaţa creştină curată, autentică, lipsită de făţărnicie. Ca un medic chirurg, îndepărtează cele de prisos, cele nefolositoare, tumorile canceroase ale patimilor, şi tămăduieşte rănile sufletului. Teologhiseşte minunat adâncimea, înălţimea şi lărgimea tainei chenozei negrăite.
Crucea ne conduce la frăţietatea cu aproapele nostru, oricine ar fi, orice ar fi, de vreme ce este fratele nostru, şi Hristos Şi-a vărsat sângele Său şi pentru el. Poate să fie străin, rău, păcătos, sau chiar torţionarul nostru. Aceasta este adâncimea nepătrunsă a Crucii. Să-i arătăm înţelegere chiar celui mai greu de înţeles dintre semenii noştri. Hristos, de pe Cruce, în toiul acelei suferinţe grozave, i-a iertat şi i-a îndreptăţit pe răstignitorii Săi. Aceasta este lărgimea cea necercetată a Crucii: să-i iubeşti nu pe cei care nu te iubesc, care nu o merită, ci chiar pe cei ce te urăsc, aşa cum Hristos ne-a iubit cu o iubire nesfârşită, cu toate că nu o meritam deloc, purtându-ne în chip netrebnic.
De obicei, adevăraţii purtători ai Crucii sunt ascunşi, tăinuiţi, neştiuţi, n-au parte de faimă şi publicitate. Se bucură de răstignirea lor de bunăvoie, aşa cum se bucură şi pentru cea fără de voie. Nu se împotrivesc, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar fi vrut. Aceşti oameni necunoscuţi câteodată de noi, dar binecunoscuţi lui Dumnezeu, sunt cei ce opresc lumea de la deplina ei prăbuşire. Aceasta este înălţimea necovârşită a Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ridicând Crucea lui Hristos cu mulţumire, aceştia păstrează în lumea nestatornică Harul lui Dumnezeu. Astfel de oameni neînsemnaţi, pe care noi îi trecem cu vederea, sunt cei care împodobesc zidirea, prin tainica, statornica purtare a Crucii. Oameni săraci cu mulţi copii, bolnavi strălucind de bucurie, nedreptăţiţi fără niciun reproş, nefericiţi fără cârtire, îndureraţi care-L slăvesc pe Dumnezeu. Toţi aceştia mustră suficienţa noastră, „fericirea” noastră, starea de amăgire în care ne aflăm…..Purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. O punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire. Biserica noastră nu poate fiinţa fără Sfânta Cruce. Demonii se înfricoşează de ea, ereticii o tăgăduiesc, milenariştii o defăima, ateii o hulesc, cei de alte religii o ignoră….Pe Cruce vedem întreaga chenoză a Dumnezeirii, sărăcia nespusă, pe Dumnezeu gol, cu totul umilit, pătimind, răbdând dureri şi moarte. Pe Cruce Hristos a suferit pentru noi, a fost defăimat pentru noi, S-a făcut neînsemnat, rob, dispreţuit, ca să ne îmbogăţească, să ne slobozească şi să ne dăruiască nouă viaţă. Pe Cruce se recapitulează şi se face văzută toată iubirea negrăită a lui Hristos pentru omenirea păcătoasă…
Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate…
A sfinţit cerul, văzduhul şi pământul cu preacuratul Său sânge cu care l-a adăpat.
Viaţa capătă sens când îşi cunoaşte menirea ei îndumnezeitoare, se răstigneşte şi înviază împreună cu Cel Răstignit şi înviat, se smereşte, suferă şi nădăjduieşte.”
Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016
Iata bogatia Ortodoxiei. Iata tezaurul nesfarsit al Bisericii noastre Ortodoxe. Multumim pentru aceste texte minunate care ne inalta sufleteste.