Acum, fraţii mei, ce semn aşteptăm? N-aşteptăm altul decât să vedem strălucind pe cer Preasfânta Cruce mai mult decât soarele şi Preadulcele nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu să strălucească cu slavă dumnezeiască de şapte ori mai strălucitor decât soarele împreună cu mii şi zeci de mii de îngeri. Şi Domnul să învie lumea întreagă şi cel bun să fie ca îngerul, iar cel rău ca diavolul. Mai întâi copiii diavolului, jidovii, care nu numai că n-au crezut în Hristosul nostru, dar L-au răstignit. Atunci vor vedea acea slavă a Hristosului nostru, vor crede şi se vor închina, dar credinţa aceea nu le va folosi cu nimic. Acum e nevoie de Credinţă. De aceea, fraţii mei, întreit fericiţi creştinii care cred acum şi vai de necredincioşi, mai bine ar fi să nu se fi născut pe lume.
Atunci Domnul îi va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, aşa cum desparte ciobanul oile de capre, şi-i va pune pe cei drepţi de-a dreapta Lui, iar pe cei păcătoşi de-a stânga Lui, şi va spune drepţilor: „Veniţi blagosloviţii Părintelui meu, de moşteniţi Împărăţia ce este gătită vouă de la întemeierea lumii [Mt. 25, 34], să vă bucuraţi împreună cu îngerii pururea, fiindcă aţi păzit credinţa Mea, aţi păzit poruncile Mele!” Atunci va spune Domnul păcătoşilor care sunt de-a stânga Lui: „Duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului, şi îngerilor lui [Mt. 25, 41], în iad să ardeţi împreună cu diavolul, tatăl vostru, pururea, fiindcă n-aţi păzit credinţa Mea şi poruncile Mele!” Şi Domnul va deschide un râu de foc ca o mare, ca să arunce în el pe cei necinstitori de Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, să ardă în el pururea, iar pe creştinii ortodocşi bine-cinstitori şi drepţi să-i pună în Rai să se bucure pururea.
Să ne pocăim!
Acum, fraţii mei, se cade să ne gândim ce suntem: drepţi sau păcătoşi? De suntem drepţi, de-trei-ori-fericiţi suntem. Dar de suntem păcătoşi, se cade ca acum, cât avem timp, să ne pocăim de rele şi să facem cele bune. Iadul ne aşteaptă, când ne vom pocăi? Nu mâine, poimâine şi peste un an, ci în clipa aceasta, fiindcă nu ştim ce vom păţi până mâine, fiindcă Hristosul nostru ne spune să fim mereu gata „Pentru aceasta şi voi fiţi gata, că în ceasul care nu gândiţi, Fiul Omului va veni” [Matei 24, 44].
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Nu există copii „favorizaţi” ai lui Dumnezeu
Dumnezeul lui Hristos este Tatăl tuturor. Plouă şi peste drepţi şi peste cei nedrepţi, şi peste cei vicleni şi peste cei buni. Iubeşte fără să ceară nimic în schimb. Este un Dumnezeu Care nu Se schimbă, ci rămâne „statornic” în dragostea către fiecare om, către fiecare formă de viaţă. Nu iubeşte pe unul mai mult şi pe altul mai puţin, nu binecuvântează pe oamenii virtuoşi şi buni mai mult decât pe cei păcătoşi. Acestea sunt doar moduri antropomorfe de abordare.
Fără să negăm că Biserica este spaţiul liniştirii, odihnei, mângâierii şi a alinării în faţa ostilei văi a plângerii numită viaţă, totuşi în acest spaţiu nimeni nu poate cere să i se rezolve ca prin farmec din afară toate problemele, şi asta fără costuri, riscuri sau dureri.
Destui oameni consideră de la sine înţeles că dacă postesc, merg la biserică şi au un duhovnic, nu vor fi lăsaţi de Dumnezeu nici să se îmbolnăvească, nici să sufere şi, în general, nu li se va întâmpla nimic rău.
Se înţelege că acestea nu pot exista pe calea duhovnicească a vieţii bisericeşti, deoarece cunoaştem că atât Hristos, cât şi Maica Sa, şi apostolii, şi mulţimea covârşitoare a sfinţilor nu doar că au fost lipsiţi de cele de mai sus, ci, mai mult, au avut durerea, încercările şi crucea, condiţii ale învierii lor personale.
Hristos moare pe cruce absolut singur. Maica Sa jeleşte văzându-şi Fiul mort. Ucenicii sunt copleşiţi de durere şi jale pentru că şi-au pierdut învăţătorul. Mucenicii suferă şi se predau chinurilor înfricoşătoare si teribilei morţi. Cuvioşii îşi dau sângele conştiinţei lor… E uşor de înţeles că nici sfinţii, şi nu doar ei, ci nici unul dintre cei care alcătuiesc trupul Bisericii nu sunt sau nu au fost copii „favorizaţi” ai lui Dumnezeu.
Trebuie să clarificăm faptul că Biserica nu reneagă viaţa, ci o arată ca pe o cruce şi o înviere, durere şi extaz. Cuvântul lui Hristos nu este mângâietor pentru a sluji vreunei închipuiri narcisiste, ci este străduinţa de transfigurare a realităţii.
Hristos atât prin viaţa Sa, cât şi prin cuvântul Său ne-a descoperit un mod de viaţă în care omul devine responsabil şi chezaş al vieţii sale. Hristos cere de la fiecare om să se schimbe, să-şi simtă nereuşita ca pe un eşec existenţial.
Iubirea şi toate celelalte porunci ale lui Iisus nu sunt precepte morale ale unei ideologii de clasă sau de clan, ci călăuziri ontologice pentru viaţa omului, pentru a exista o deplinătate adâncă a vieţii dinlăuntrul lui.
Dumnezeu nu este pavăză şi liman în înţelesul anulării răspunderii personale. Tot ceea ce face El este din pronia Sa tainică, neînţeleasă, de multe ori paradoxală, prin care ne dă ocazii şi posibilităţi de pocăinţă (peravoia), ca supra-gândire pentru schimbarea existenţială a vieţii.
Paraliticului de 38 de ani îi oferă posibilitatea de a-şi recâştiga viaţa pierdută, vindecându-l. Insă înainte de a pleca, i Se adresează acestuia, spunându-i: Iată, te-ai făcut sănătos, să nu mai greşeşti. Să nu faci din nou aceleaşi lucruri, deoarece vei păţi mai rău decât ce ai suferit până acum. Nu-l ameninţă într-o manieră supranaturală, ci-l avertizează asupra modului eronat de viaţă care l-a distrus vreme de 38 de ani şi care implicit ar putea să-l scoată definitiv din viaţă.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți, Editura Sophia, 2018
Când nu poate ajuta harul lui Dumnezeu pe om?
A nu te încrede întru tine, iubite frate al meu, este atât de necesar în războiul duhovnicesc, încât, fără aceasta, să fii încredințat că nu numai nu vei putea dobândi biruința pe care o dorești, ci nici măcar nu te vei putea împotrivi la cea mai mică năvălire a vrăjmașului. Întipărește-ți aceasta cât mai adânc în mintea și în inima ta.
Din vremea călcării de poruncă a strămoșilor noștri, în ciuda slăbirii puterilor noastre duhovnicești și morale, obișnuim să avem o părere foarte înaltă despre noi înșine. Deși experiența de zi cu zi ne arată foarte luminat neadevărul acestei păreri, noi, înșelându-ne pe noi înșine într-un chip de neînțeles, nu încetăm să credem că suntem ceva si încă ceva de seamă. Totuși, această boală duhovnicească a noastră, care foarte cu anevoie se descoperă și este recunoscută, este mai potrivnică lui Dumnezeu decât orice altceva din noi, fiind prima fiică a iubirii noastre de sine și izvorul, rădăcina și pricina tuturor patimilor, căderilor si josniciilor noastre. Ea închide acea poartă a minții sau a duhului nostru, prin care intră harul dumnezeiesc, neîngăduind acestui har să intre și să se sălășluiască în om. Și atunci el se retrage de la noi. Căci cum poate veni harul să lumineze sau să ajute pe acel om care crede despre sine că este ceva mare, că știe totul singur și nu are nevoie de nici un ajutor de nicăieri?
Domnul să ne izbăvească de o asemenea patimă și boală luciferică! Pe cei care au această patimă a părerii de sine Dumnezeu îi mustră cu asprime prin prorocul, spunând: „Vai celor înțelepți întru sine și înaintea lor pricepuți” (Isaia 5, 21). De aceea și apostolul ne spune: „Nu fiți înțelepți întru voi înșivă” (Romani 12, 16).
Sf. Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2013
Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău
Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu. Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni. Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm. Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul”. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor). Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm. De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.
Din Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, 2010
Neînțelegerile între oameni
Domnul îngăduie multe dezamăgiri, necazuri şi suferinţe aici, pe pământ, ca să ne ridicăm mâinile din lume (când aceasta ne răneşte atât de mult) şi să înţelegem că Domnul Singur este izvorul întregii mângâieri, al păcii şi liniştii. Noi, de obicei, ne mâniem când suntem ocărâți și batjocoriţi – până ce harul lui Dumnezeu nu se pogoară peste noi. Iar când primim harul, nu ne mai vătămăm (când suntem ocărâţi), ci rămânem totdeauna liniştiţi, plini de bucurie, tăcuți, ca și cum nu am mai fi cei dinainte.
Când ajungem la vreo neînţelegere, ne străduim întotdeauna să-l convingem pe celălalt că nu are dreptate. Şi astfel se ajunge la înăsprire. Acela se împotriveşte şi nu recunoaşte, iar noi în zadar ne pierdem vremea şi pacea sufletului. Dacă suntem pătrunzători, vom simţi ce se află în spate, că nu omul dinaintea noastră se împotriveşte, ci duhul care se află dincolo de el, care vorbeşte în el, prin el. Nu-i de niciun folos să vă certaţi cu acela care luptă de mii de ani şi care, de-a lungul miilor de ani, s-a deprins în lupta cu oamenii!
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, traducere de Valentin Petre Lică, Editura Predania, București, 7514/2006, pp. 126-127
Postul nu stă numai în simpla abținere de la mâncăruri și băuturi
Postul nu stă numai în simpla abținere de la mâncăruri și băuturi, ci există felurite moduri de a respecta postul. Căci unii se opresc de la pâine și apă, până ce flămânzesc și însetează. Alții postesc ca să rămână feciorelnici; de aceea nu mănâncă și nu beau, deși flămânzesc și însetează. Acesta este un post de grad superior. Alții postesc din cumpătare; și acesta este un post bun. Iar alții se opresc de la carne, de la vin și de la felurite mâncăruri. Alții postesc punându-și frâu gurii, ca să nu grăiască grăiri păcătoase. Alții se abțin de la mânie. Iar alții se feresc de avere, spre a-și elibera sufletul de robia ei. Unii refuză patul confortabil, ca să poată rămâne treji spre rugăciune. Alții se opresc de la toate grijile lumești, ca să nu poată fi păgubiți de dușmani. Alții postesc spre a se chinui și a fi bine plăcuți Domnului lor prin suferințe liber consimțite. Unii, în sfârșit, împreunează toate aceste felurite moduri și alcătuiesc din ele un singur post, întocmai ca acei care se opresc de la hrană până la flămânzire. Cine se oprește de la mâncăruri și băutură se numește postitor; dacă el mănâncă ori bea, fie și foarte puțin, își calcă postul. Tot astfel, dacă un om se abține de la toate lucrurile mai sus numite, dar din când în când săvârșește într-o anumită privință o abatere, postul nu-i va mai fi socotit post.
Dacă el trece peste una singură din acele porunci, atunci postul său tot puțin va fi luat în seamă, ca și cum ar fi mâncat ori băut cu lăcomie. Dacă cineva întrerupe postul constrâns de foame, n-a săvârșit un foarte mare păcat; cine a făgăduit însă a se abține de la toate acele lucruri și apoi cutează să calce fie chiar numai una singură din obligații făptuiește un păcat grav și nu unul neînsemnat. Înțelege, deci, iubitul meu, învățătura despre postul curat. Mai întâi au deprins postul curat Abel prin jertfa sa, apoi Enoh, întrucât a bineplăcut Dumnezeului său; Noe, întrucât s-a păzit nevinovat în mijlocul unui neam îndărătnic; Avraam întrucât era bogat în credință; Isaac de dragul legământului lui Avraam, Iacov de dragul lui Isaac, pentru că L-a cunoscut pe Dumnezeu; și Iosif pentru milostivirea și blândețea lui. Curăția acestora a fost socotită de Dumnezeu drept post deplin. Dar, fără curăția inimii, postul nu va fi primit deloc.
Sfântul Afraat Persanul, Îndrumări duhovnicești, Editura Anastasia, 1998, pp. 68-69
Sfânta Împărtăşanie poate rodi în noi în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Nu, nici cuvântul lui Dumnezeu (pe care îl citim în Evanghelii sau îl ascultăm), nici harul lui Dumnezeu pe care îl primim prin Sfânta Împărtăşanie nu pot rodi în noi decât în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră. Desigur, harul lui Dumnezeu ne ajută şi să ne pregătim cum trebuie, să ne străduim să împlinim condiţiile necesare unei bune pregătiri, pentru ca apoi el să poată spori înlăuntrul nostru. Însă nimic nu se împlineşte fără efortul nostru şi trebuie să fim întru totul conştienţi de aceasta.
Fără strădania şi conlucrarea noastră, fără o bună pregătire, putem să ne împărtăşim de nenumărate ori şi vreme îndelungată, dar fără să sporim duhovniceşte, fără să facem vreun progres, fără ca viaţa noastră să devină mai evanghelică, fără ca aceste învăţături ale Domnului să-şi manifeste roadele în viaţa noastră.
Arh.Placide Deseille, Cununa binecuvântată a anului creștin, Editura Doxologia, 2015
Sfântului Macarie Egipteanul
Mândria și superficialitatea alungă harul ceresc
Când harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie să urcăm, să luptăm în continuare, altfel suntem pierduți. Cei care au primit mângâierea harului și se mulțumesc cu această mângâiere, cu această plăcere spirituală și se încred în aceasta, trăind fără grijă, curând vor cădea în mândrie, inima lor nemafiind zdrobită și gândurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunși pe o înaltă treaptă a desăvârșirii, sunt mulțumiți de ei și, fără să-și dea seama, alunecă jos de tot din cauza neatenției lor și a încrederii în sine și în puterile lor. Părerea lor înaltă despre ei înșiși îi face să piardă și puținul har ce li se dăruise; Iisus a spus-o doar: „Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are și ce i se pare că are i se va lua”. Celui care Îl iubește cu adevărat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va părea că n-a făcut nimic încă. Niciodată nu se va lăuda cu faptele sale. Chiar de ar posti până s-ar usca, tot nu va crede că s-a înfrânat. Chiar de va înțelege lucruri tainice și va avea descoperiri cerești, i se va părea că nimic nu știe încă. Unul ca acesta se topește de dorul după Dumnezeu și nimic altceva nu mai știe. Se află într-o continuă și înfrigurată așteptare, cuprins de dorința arzătoare de a se uni cu Hristos. Așteptarea aceasta îi este susținută de credința certă că va obține până la urmă mântuirea deplină, scăparea de patimi și sfințirea trupului ca să-L poată primi într-însul pe Duhul Sfânt. Sunt necesare însă încercări multe, grele și neîncetate pentru a determina un suflet să ajungă în starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituală ce se câștigă după multă experiență. Și numai dacă va rezista tuturor ispitelor ce i se pregătesc de către răutatea diavolului și nu va cădea, ci le va birui prin răbdare, numai atunci acest suflet se va învrednici de darurile Sfântului Duh.
Sfințenia nu coboară pe pământ decât în aceste vase alese, care s-au curățit cu multă străduință și muncă istovitoare.
Pocăința sau Întoarcerea la Dumnezeu, extrase din Omiliile duhovnicești ale Sfântului Macarie Egipteanul, Editura Bizantină, București, p. 43
Demostene Andronescu -3 decembrie 1927- ultimul mare poet în viață al temnițelor comuniste, Erou și Mărturisitor de frunte al iadului bolșevic, al gulagului românesc nesfârșit
„Spuneam la început că reeducarea de la Aiud este continuarea celei care avusese loc, cu mai bine de zece ani înainte, la Piteşti, în sensul că aici s-a încercat să se desăvârşească ceea ce se începuse acolo: compromiterea totală şi iremediabilă a unor oameni şi a idealurilor lor….
La Piteşti, de exemplu, unde subiecţii asupra cărora se acţiona erau cu toţii tineri, proaspăt arestaţi, şi deci robuşti din punct de vedere fizic şi având, pe deasupra, şi un moral excelent (datorită faptului că toţi erau puternic ancoraţi într-un ideal în care credeau cu tărie), au fost întrebuinţate împotriva lor, pentru a li se înfrânge cerbicia, metode de o ferocitate ieşită din comun. Aplicându-li-se teroarea continuă, în decurs de numai numai câteva luni, aproape toţi au fost vidaţi de personalitate şi transformaţi în adevăraţi roboţi, care executau fără să cârtească tot ce li se ordona.
Un nefericit care a avut neşansa să treacă prin acel iad îmi spunea că seara, atunci când li se spunea să se pregătească pentru şedinţă (se subînţelegea: «pentru tortură»), toţi, cu o docilitate de animale dresate, îşi scoteau un ciorap din câte un picior şi şi-l îndesau singuri în gură, pentru a-şi înăbuşi ţipetele. Mai mult decât atât, unii dintre ei erau în aşa hal de dezumanizaţi încât nu mai era nevoie să fie luaţi cu forţa de călăi pentru a fi băgaţi cu capul în tinetele cu murdărie, ci era suficient să li se ordone: «Treci la tinetă!», pentru ca ei, ca nişte adevărate automate, să meargă şi să-şi bage singuri capul în urină şi excremente. Aceasta a fost la Piteşti.
La Aiud nu a fost însă nevoie să se acţioneze atât de dur, deoarece oamenii de aici nu mai aveau nici rezistenţa fizică şi nici pe cea morală a celor de la Piteşti. Majoritatea erau oameni în vârstă, uzaţi fizic şi moral de lunga perioadă de detenţie pe care o aveau în urma lor, motiv pentru care erau mult mai vulnerabili decât cei de la Piteşti.
Astfel că aici au fost suficiente măsuri doar aparent mai blânde (izolările, frigul, înfometarea, neacordarea de asistenţă medicală celor bolnavi, promisiunea că vor fi eliberaţi, şantajul etc.) pentru ca oamenii să capituleze. Și mulţi au capitulat. Unii au făcut-o decent, cu un soi de jenă, renunţând anevoie la trecutul şi la visele lor. «Ce vrei dragul meu, nu mai pot! Iartă-mă! Atât mi-a fost menirea», a răspuns unul dintre ei unui intransigent care i-a reproşat capitularea. Alţii au făcut-o blazaţi şi indiferenţi, de parcă nu era vorba de ei şi de lupta lor de o viaţă, iar alţii au făcut-o cu un fel de înverşunare (voluptatea prăbuşirilor), cu ură chiar împotriva lor înșiși şi, mai cu seamă, împotriva celor care nu făceau ca ei.”
„Reeducarea de la Aiud”-DEMOSTENE ANDRONESCU