Gheronda, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Dumnezeu ia în considerare virtutea după discernământul cu care este săvârșită”.
Așa este. Fiecare faptă a noastră, pentru a fi plăcută lui Dumnezeu, și fiecare virtute are nevoie de discernământ. Discernământul este sarea virtuților. De aceea și Hristos ne spune în Evanghelie: „Orice jertfă va fi sărată cu sare”. Să ne gândim, de pildă, de cât discernământ are nevoie asceza! Omul trebuie să aibă în vedere puterile pe care le are, și starea lui duhovnicească etc.
Căci, dacă întreci măsura, vei ajunge să nu mai poți face nimic, iar acest lucru va fi spre paguba întregii tale vieți duhovnicești. De aceea, Părinții spun că tot ce este peste măsură este de la diavol. Pentru Cuviosul Paisie cel Mare, de pildă, care putea să postească chiar și douăzeci de zile, nu era o exagerare când ținea adesea post negru de trei zile. Însă unul căruia îi tremură picioarele și nu poate posti cele trei zile (se referă la primele trei zile din Postul Mare, când nu se mănâncă și nu se bea nimic) nici măcar o dată pe an, dacă ar voi să țină mereu post negru, aceasta ar fi o exagerare, adică de la diavol.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 311)
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Zice omul: „Mi-a venit un gând”. Ce înseamnă: „Mi-a venit un gând”?
Zice omul: „Mi-a venit un gând”. Ce înseamnă: „Mi-a venit un gând”?… De unde? Ce este acest gând care mi-a venit? Părintele Sofronie spune undeva că fiecare gând este un duh. Când îţi vine un gând, o idee, o viziune câteodată, ăsta-i un duh. Dacă duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu, este duh de viaţă. Dacă un gând care-ţi vine te deznădăjduieşte sau îţi provoacă necredinţă, sau te zgâlţâie într-un fel sau altul din aşezarea ta, într-o panică sau o groază fără ieşire sau într-un întuneric, gândul ăsta era de la un duh străin lui Dumnezeu, duh ucigaş.
Și dacă vreţi, testul filocalic, discernământul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gândul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obişnuiţi cu asta – ne vine un gând şi noi suntem obişnuiţi din copilăria noastră, din şcolirea noastră să măcinăm cu gândul nostru tot ce ne vine. Dacă o să vedem odată – şi-o să vedem odată – câte gânduri drăceşti n-am măcinat noi în vremea noastră, cred c-o să ne uimim cum a reuşit Dumnezeu să ne ţină în viaţă, pentru că fiecare din alea pe care le-am măcinat cu gândul nostru, fără să ştim originea gândului, dar măcinând materia gândului – care dacă este drăcească este neapărat deznădăjduitoare şi mortală, în multe, multe feluri. Când o să vedem cum ne-a păzit Dumnezeu, cred c-o să rămânem într-adevăr uimiţi.
Parte din cultura filocalică, o parte, cea mai importantă, duhovnicia, este nu analiza materiei gândurilor, ci prin rugăciune, a dibui originea gândului. Important e să ştiţi originea gândului şi tot ce e de la Dumnezeu.
Gândul Dumnezeiesc vine întotdeauna c-o oarecare pace, chiar dacă este un gând care te osândeşte, îţi dă ori o pace, ori o nădejde, ori ceva prin care te mântuieşti. Gândurile, cele pe care trebuie să le dispreţuim zic, nu să ne înfricoşăm de ele, sunt gânduri care ne aduc frică, întuneric, necredinţă, îndoielnicie din aia care te „panichează”, te terorizează, toate astea dacă le depistaţi şi mai ales duhovnicii, dacă prin rugăciune le depistaţi, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispreţ. Lumea întunericului nu trebuie să fie lumea care ne înfricoşează, fiindcă Dumnezeu este Prea Atotputernic, dar trebuie să fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispreţ total.
Din conferința părintelui Rafail Noica de la București, 19 nov. 2002: “Pentru ce ne pregătește Filocalia?“
Omul înţelept urmează tăcerea
Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ
Cine îşi reţine şi îşi înfrânează limba, acela îşi înfrânează şi trupul. Cine îşi stăpâneşte limba, va scăpa de orice rău ce provine de la limbă. Limba este un rău neînfrânat.
Mulţi au căzut de ascuţişul săbiei, dar mai mulţi din cauza limbilor, pentru că limba este sabie cu două tăişuri, care pe nesimţite înjunghie trupul şi sufletul vorbăreţilor în deşert din adunările deşarte.
O, limbă, duşmanul evlaviei mele. O, limbă, pierzătorul meu şi duh satanic. Cu mare greutate făureşte omul lăcaşul duhovnicesc (mântuirea) iar tu, limbă, cu un singur cuvânt într-un ceas îl dărâmi şi-l nimiceşti. Omul înţelept urmează tăcerea.
Din Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 16
Tot cerul este al tău, dacă ești prezent și smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să știți!
Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc
Oare să ne rugăm numai când ne ispitește satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar dacă ne ispitește și Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezență continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim.
Este cu neputință să te mântuiești, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Hristos Sfântului Siluan Atonitul: “Gândul la iad și nădejdea la Mine.”. Adică nu te mântuiesc faptele tale. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuiește, și cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu.
Spune Mântuitorul: “Ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință”. L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: “Ce să facem, Doamne, cine se mai mântuiește?”. Deci nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenți. Nu meriți tu atâtea haruri decât dacă ești într-o smerită prezență.
Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, și a zis: „Și eu cred în Hristos!” Și i-a trântit ăla o cizmă în burtă si l-a repezit de zid si l-a omorât pe loc. Și-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaște ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le mișcă preotul.
Vedeți că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? O stare de dispoziție interioară, de ce tristețe? A înviat Hristos! Suntem botezați, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învață: „Cereți-Mi, că Eu vă dau; cine-ți dă piatră în loc de pâine? Și Eu să nu vă dau vouă pâine, puțin credincioșilor?” Asta este puțină credintă! Încercați, nu vă lăsați deloc! La măsura voastră. Multumiți-vă cu daruri mici, nu cereți daruri mari; este o greșeală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ți trebuie ție! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie și dorință, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă ești prezent și smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să știți!
Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească
„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
SFÂNTUL CUVIOS SOFRONIE DE LA ESSEX
Experienţa ne arată mult prea limpede că, odată ce noi creştinii începem să reducem scopul revelaţiei dată nouă de Hristos şi de Duhul Sfânt, încetăm treptat să mai fim atraşi de Lumina care ni s-a arătat. Dacă e să ne păstrăm nădejdea mântuirii, trebuie să fim curajoşi. Hristos a spus: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).
Spunând aceste lucruri, El arată că a depăşit lumea nu atât ca Dumnezeu, cât mai ales ca Om, fiindcă S-a făcut om cu adevărat. Viaţa autentic creştină este trăită în „duh şi adevăr” (In 4,23), şi ca atare ea poate fi continuată în tot locul şi în toată vremea, întrucât poruncile dumnezeieşti ale lui Hristos au un caracter absolut. Cu alte cuvinte, nu există şi nu pot exista nicăieri pe pământ împrejurări care să facă cu neputinţă păzirea poruncilor. În esenţa ei veşnică, viaţa creştină e duh şi adevăr dumnezeiesc, şi de aceea ea transcende toate formele exterioare.
(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 23)
„Daca ai sti cat de repede te vor uita oamenii dupa ce mori,nu vei mai cauta sa multumesti pe nimeni niciodata decat numai pe Dumnezeu.”
Sfantul Ioan Gura de Aur