– Părinte, unii spun: „Ceea ce este scris de la Dumnezeu, aceea se va face. De ce să ne mai preocupe lucrul acesta?”.
– Da, o spun, dar nu este aşa, bre copile! Şi eu aud pe unii spunând: „Evreii nu sunt aşa de proşti să se trădeze cu 666, când Sfântul Ioan Evanghelistul o spune clar în Apocalipsă. Dacă ar fi fost aşa, ar fi făcut-o într-un mod mai inteligent, mai ascuns”. Ei bine, cărturarii şi fariseii nu ştiau Vechiul Testament? Anna şi Caiafa nu ştiau mai bine decât toţi că era scris că Hristos va fi trădat pentru treizeci de arginţi? De ce n-au dat 31 sau 29 de arginţi şi au dat treizeci? Deci erau orbiţi. Ştia Dumnezeu că aşa se vor petrece lucrurile. Dumnezeu pe toate le cunoaşte de mai înainte, dar nu hotărăşte de mai înainte – numai turcii cred în ceea ce este scris, în Kişmet[1]. Dumnezeu ştie că un anumit lucru se va face aşa, însă omul îl face din lipsa lui de minte. Nu Dumnezeu a dat poruncă, ci vede până unde va ajunge răutatea oamenilor şi că părerea lor nu se va schimba. Nicidecum că aşa a rânduit Dumnezeu.
Alţii se ocupă cu proorociile şi fac propriile lor tâlcuiri. Cel puţin nu spun: „Aşa îmi spune gândul”, ci spun: „Aşa este”, şi apoi îşi expun o serie de teorii proprii. Unii, iarăşi, le explică după cum vor ei, ca să-şi îndreptăţească patimile lor. Răstălmăcind ceea ce a spus Sfântul Chiril: Mai bine să nu se petreacă semnele lui antihrist în zilele noastre[2], unul care vrea să-şi îndreptăţească frica, spune: „A, vezi, şi Sfântul Chiril s-a temut ca nu cumva să se lepede. Sunt eu, oare, mai presus de Sfântul Chiril? Prin urmare, chiar de m-aş lepăda de Hristos, nu e nimic…”. Dar Sfântul a spus să nu se petreacă nu pentru că se temea, ci pentru ca să nu-l vadă pe antihrist cu ochii săi. Vezi ce face diavolul?
Din păcate, unii „cunoscători” înfaşă pe fiii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile ca să nu-i mâhnească. „Aceasta nu vatămă. Nu-i nimic. E suficient să credeţi lăuntric”. Sau spun: „Nu vorbiţi despre subiectul acesta – despre buletine şi pecetluire – ca să nu se mâhnească oamenii”. Dar dacă le-ar spune: „Să încercăm să trăim mai duhovniceşte, să fim mai aproape de Hristos şi să nu vă temeţi de nimic. Iar dacă va fi nevoie, vom mărturisi”, i-ar pregăti oarecum. Dacă cineva cunoaşte adevărul, îşi face probleme şi se trezeşte. Îl doare pentru situaţia de astăzi, se roagă şi ia aminte să nu cadă în cursă.
Acum însă ce se întâmplă? În afară de faptul că unii duhovnici fac propriile lor tâlcuiri, se tem şi ei ca oamenii lumeşti, în timp ce ar fi trebuit să se neliniştească duhovniceşte şi să-i ajute pe creştini, aducându-i la neliniştea cea bună şi întărindu-i în credinţă ca să simtă mângâierea Dumnezeiască. Mă mir cum de nu-şi fac probleme de conştiinţă după toate aceste evenimente ce se întâmplă? De ce nu pun cel puţin un semn de întrebare la tâlcuirile minţii lor? Şi dacă îl ajută pe antihrist în pecetluire, cum de atrag şi alte suflete la pierzanie? Atunci când Sfânta Scriptură spune: …să înşele dacă e cu putinţă şi pe cei aleşi[3], se referă la faptul că se vor înşela cei care le explică pe toate numai cu mintea lor.
Aşadar, în spatele sistemului perfect al „cartelei de ajutorare”, al asigurării prin computer, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist. …ca să–şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase[4].
[1] În soartă, în destin (n. ed. rom.).
[2] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a XV‑a către cei ce vor să se lumineze, cap. 18., Ed. Inst. Biblic, 1943, p. 415.
[3] Mc. 13, 22.
[4] Apoc. 13, 16‑18.
(Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos).
Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi
Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul
Sfântul Serafim de Sarov
Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.
“Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.
Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el Se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.
Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).
Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului: “Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).
Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.
Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.
Sfântul Serafim de Sarov, Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa 2008
Învierea
MIHAI EMINESCU
“Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii Evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n Altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Hristos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Hristos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Prinos de dragoste sinceră, cinstire și veșnică pomenire, la aniversarea nașterii „celui mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (15 ianuarie 1850-+15 iunie 1889)
MIHAI EMINESCU
„Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”
(Opere, vol. XI, p. 275).
„Peste noapte și prin surprindere, am admis legiuiri străine, care substituie pretutindenea și pururea în locul noțiunilor «țară», «român», «nație», noțiunea «om», cetățean al universului, fie din Berber, China sau Galiția. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice din cauza cărora planta autohtonă moare. Nu mai există acum în societatea noastră o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.”
„Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. (…) Fiecărui drept îi corespunde o datorie. Altfel, atunci când virtutea e considerată nerozie, iar inteligența și știința privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităților și batjocorii caracterelor ușoare, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație”
(Opere, vol. XI, p. 451).
„A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine”
(Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, p. 121).
„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.”
(14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)
Răsai asupra mea…
Răsari asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Mihai Eminescu-1879
Cuviosul Paisie Aghioritul răbda bolile cu bărbăție și cugetare smerită
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL
În timp ce îi vindeca pe alții, Starețul nu-L ruga niciodată pe Dumnezeu ca să-l vindece pe el însuși, ci voia să facă răbdare în boli. „Să scoatem vreun franc duhovnicesc, ca să-l avem pentru bătrânețe” spunea glumind. Odată, pe când era soldat, picioarele i-au degerat, dar a scăpat ca prin minune de amputare. De aceea îl dureau tălpile.„Este ca și cum aș călca pe cuie, de aceea și eu arunc greutatea odată pe călcâie, altă dată pe vârfurile picioarelor, iar altă dată pe partea laterală” mi-a spus Părintele râzând. Dar nu voia să se așeze în strană. La privegheri stătea tot timpul în picioare. În felul acesta le insufla și tinerilor duhul de nevoință.
Starețul avea multe boli și pe toate le răbda cu bărbăție și cu o cugetare smerită; disprețuia durerea și o batjocorea.
Odată, când a făcut hernie, și-a legat-o cu niște pânze și nu a mers la doctor. Eu mă mâhneam pentru aceasta și îl rugam să meargă. Atunci a început să-mi povestească despre boală într-un mod atât de glumeț și de disprețuitor, încât în cele din urmă am început să râd.
La sfârșit, la bătrânețile lui, s-a îmbolnăvit de cancer. Eu și mulți alții credem că Starețul l-a cerut de la Dumnezeu, pentru a-i ușura pe semenii săi. Odată mi-a spus: „Când te rogi pentru un bolnav ca Dumnezeu să-l facă bine, trebuie să te rogi cu o astfel de dispoziție sufletească, încât să-I spui lui Dumnezeu: «Ia boala de la acela și dă-mi-o mie!» sau cel puțin să spui: «Dă-mi o parte din aceasta, pentru a-l ușura!». Și atunci Bunul Dumnezeu, Care vede slăbiciunea noastră, îl face și pe celălalt bine și nici nouă nu ne dă nimic. Uneori însă, ne dă… dacă vede că putem ridica crucea suferinței. Însă o astfel de dispoziție trebuie să avem, dacă vrem ca rugăciunea noastră să fie auzită”.
Această dispoziție înseamnă jertfire de sine. Iar Starețul o avea din belșug. Ridica cu bucurie durerea și bolile miilor de oameni care îl vizitau. Întreaga sa viață a fost o jertfă pentru aproapele.
Niciodată nu vorbea despre bolile lui. Le ascundea pentru a nu supăra pe alții, iar atunci când ne dădeam seama de ele și nu se putea ascunde, le arăta ca pe ceva neînsemnat. Astfel a făcut și cu cancerul… până când au început hemoragiile și leșinurile. Atunci cu toții ne-am dat seama că este bolnav, și de aceea îl rugam să meargă la medic. Dar el, nimic… Ei, atunci când s-a aflat, au început să vină medicii în Sfântul Munte pentru a-l convinge să le îngăduie ca să-l consulte. Odată a venit un medic patolog, profesor universitar din Atena, numai și numai pentru Stareț. Chiar eu l-am dus la chilia lui. În cele din urmă, nici acesta nu a izbutit nimic. Au mai venit și alți medici, însă fără rezultate.
Apoi chiar și diferite persoane cu mari vrednicii bisericești au început să-l constrângă să primească îngrijire medicală. Însuși Patriarhul, se spune că i-ar fi poruncit să meargă să se consulte.
Un medic, om duhovnicesc, care înțelegea sensibilitatea Starețului, l-a rugat să-i îngăduie să-l consulte, asigurându-l că nu se va îngriji de el mai mult decât pentru o oarecare altă persoană ce are asigurare agricolă. Îmi spune gândul că sensibilitatea Starețului nu-i îngăduia să primească nicio îngrijire medicală în plus față de cea pe care o avea cel mai sărac om. Considera aceasta o nedreptate. Și într-adevăr, este o nedreptate, și încă o dovadă a împietririi pe care o avem noi, oamenii de astăzi. Noi și cei ai noștri să avem pe cei mai buni medici, încă să mergem și la cele mai bune spitale, în timp ce nenorociții de săraci să stea aruncați într-un salon mizerabil, pe coridorul unui spital, iar în alte țări sărace să moară pruncii din lipsa aspirinei. Nedreptatea, ca o urmare a lumii pervertite sufletește, a omului păcătos, există pretutindeni în lume… însă dreptatea dumnezeiască așteaptă cu răbdare pentru a așeza lucrurile la locul lor. Amin.
În cele din urmă, Starețul a făcut operația de cancer. Îmi spune gândul că a făcut-o din ascultare și nu din dorința lui. Astfel, mult ne-a învățat prin acest mod de a înfrunta boala.
Când îl cuprindeau durerile cele înfricoșătoare, cânta pentru a nu striga și a nu-i supăra pe ceilalți. Era foarte sensibil. Nu voia să devină o greutate pentru ceilalți sau să supere pe vreun om.
Un oarecare se ruga lui Dumnezeu să-i dea o parte din durerile Starețului, pentru a-l ușura puțin, dar fără să-i spună Părintelui. Când s-au întâlnit, Starețul i-a spus: „Să nu ceri… aceste dureri nu se pot suferi… să nu ceri… nu poți să le ridici… să nu ceri asta de la Dumnezeu”.
Extras din Părintele Paisie mi-a spus…– Atanasie Rakovalis, Editura Evanghelismos
Răbdarea este sublima doctorie a sufletului, iar nerăbdarea este nimicirea inimii
Sfântul Vasile cel Mare
Fiule, agonisește-ți răbdarea fiindcă ea este cea mai mare virtute a sufletului și poate înălța cel mai iute la piscurile desăvârșirii. Dacă dorești să agonisești răbdarea, îndeamnă-te întâi pe tine ca astfel să-ți urnești mintea spre dumnezeieștile porunci.
Să nu socotești de necrezut poruncile lui Dumnezeu, ci totdeauna inima ta să fie preocupată cu ele. Nicio nenorocire din lume să nu-ți abată sufletul de la poruncile și rânduielile lui Dumnezeu, de la dragostea care sălășluiește în Hristos, Domnul nostru. Să nu te înalți în timpul duhovniceștilor succese, ci în orice împrejurare să fii cumpătat.
Orice greutăți ar veni peste tine ca urmare a faptelor tale cinstite și corecte, rabdă-le și supune-te cu plăcere. Și cu toate că acest mod de a te comporta este peste puterile tale, tu totuși să nu disprețuiești, nici să eviți astfel de situații. Iar ceea ce ți se întâmplă din cauza slăbiciunilor tale sufletești, povestește-le cu fidelitate altuia. În felul acesta, prin mărturisirea față de acela, se ușurează greutatea de pe sufletul tău și totodată te menții și departe de războiul patimilor.
Să nu aștepți de la om răsplata răbdării tale, căci numai așa vei primi în viitor de la Dumnezeul Cel veșnic răsplata cea de-a pururea. Răbdarea este sublima doctorie a sufletului, iar nerăbdarea este nimicirea inimii. Prin răbdare privim nădejdea bunurilor viitoare și îmbrățișăm ceea ce nu se vede ca și cum s-ar vedea.
Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 27-28
Păzeşte-te de duhul tristeţii, căci de la el încep toate relele
Sfântul Serafim de Sarov
Tristețea duce la o stare atât de nesuferită și chinuitoare, încât omul preferă să leșine sau să moară. Păzește-te de duhul tristeții, căci de la el încep toate relele.
„Există două feluri de tristețe, zice Sfântul Varsanufie. Prima este firească și provine din slăbiciune, iar cealaltă provine de la demoni. Dacă vrei s-o deosebești pe cea diavolească, o vei vedea venind în ceasul când trebuie să te odihnești. Și în general, când vrei să faci vreo lucrare, tristețea te face s-o lași înainte de a o începe bine. Tu însă nevoiește-te prin rugăciune și vezi-ți de lucrarea ta cu răbdare. Atunci, vrăjmașul văzând că te rogi îndeosebi pentru asta, se depărtează, căci nu vrea să-ți dea pricină de rugăciune”.
Când Dumnezeu vrea ca omului să i se întâmple o mare încercare, după cum scrie Isaac Sirul, îngăduie să cadă în mâinile împuținării sufletești. Împuținarea sufletească îi provoacă tristețe intensă, iar tristețea îi provoacă o stare de întunecare sufletească, care este o pregustare a gheenei.
Urmează duhul patimii, care naște o mulțime de ispite: tulburare, mânie, mustrări, reproșuri, cugete murdare, mutări dintr-un loc în altul și altele asemenea. Dacă vrei să afli cauza, îți voi răspunde că este trândăvia ta, pentru că nu te interesezi să cauți un leac pentru vindecare. Leacul care îți va asigura degrabă mângâiere sufletească este unul singur – smerita cugetare. Cu nimic altceva nu va putea omul să spargă zidul acestei răutăți.
Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2005, pp. 349-350
Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenia, va dărui sfinţirea
SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine.
Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine… Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.
Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenia, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.
Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite” adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi…”. Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.
Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie. Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire. Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul. Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti în libertatea fiilor lui Dumnezeu:! …ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşită încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă46.
Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roadă harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.
Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Intotdeauna să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.
Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia. Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003
Atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul Însuşi vrea să miluiască acest suflet
SFÂNTUL CUVIOS SILUAN ATHONITUL
Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bunătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta.
De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să miluiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pătimaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.
Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de orice legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se întristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.
Cuviosul Siluan Athonitul
Extras din ”Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Ed. Deisis, 1996, pag. 197-198
Profețiile Sfântului Cosma Etolianul
Cu mulți ani în urmă, în Sfântul Munte era un Arhiereu, pe nume Ierotei. Acesta a venit din Asia Mică și Patriarhia Ecumenică l-a pus în Sfântul Munte ca să facă hirotonii etc. Era un Arhiereu sfânt, în chipul Sfântului Nicolae, un binecuvântat om al lui Dumnezeu. De la acest Arhiereu m-am învrednicit să primesc preoția. Acest om, un bătrân de 80 de ani, la privegherile de 15 ore ce le făceam în biserică nu stătea deloc în strană. Din tronul arhieresc cobora în strană, dar rămânea tot în picioare. Și la Liturghia care urma și care dura 3 ore, după slujba îndelungată a Utreniei, stătea tot în picioare. Îi puneam un fotoliu să se așeze și nu voia. Spunea: „Maica Domnului încă nu m-a obosit”. Și spunea aceasta, chiar dacă tremura tot din pricina oboselii.
Așadar, acest sfânt Arhiereu ne-a spus că a văzut pe împăratul adormit Ioan, care va învia, atunci când va fi al Treilea Război Mondial. Și buzele arhiereului și ale preotului nu spun minciună. Pe atunci trăia și sfântul și fericitul meu Stareț și toată obștea noastră l-am dus pe Arhiereu la bisericuța noastră și îi puneam întrebări, iar el ne răspundea. Le-am auzit cu urechile noastre. Ne-a spus adevărul: „Există acest Împărat adormit, care va învia!”.
Îi spuneam:
– Când va fi aceasta, sfinte Arhiereule al lui Dumnezeu?
– Când va fi al Treilea Război Mondial. Dreapta sa ține mânerul sabiei, care se află încă în teacă. Și se spune că atunci când va ieși din teacă, va fi acest Război Mondial.
Noi, din curiozitate, îi spuneam:
– Preasfințite, cât din sabie a mai rămas în teacă?
– Puțini centimetri au mai rămas.
Și în continuare Sfântul Cosma Etolianul spune că va împărăți acest sfânt Împărat, Ioan timp de 33 de ani. Viața din acești ani va fi paradisiacă pe pământ, atât cât privește bunătățile pământești, cât și credința. Și atunci se va împlini cuvântul Evangheliei care spune că va fi o turmă și un păstor.
După moartea naturală a acestui sfânt Împărat va veni prăbușirea fericirii, atât a vieții duhovnicești, cât și a celei materiale. Deoarece oamenii vor fi puțini, iar bunătățile multe, va începe să se piardă frica lui Dumnezeu, va urma o mare lepădare de Dumnezeu, va începe prăbușirea vieții morale, oamenii vor deveni nestăpâniți în desfătarea plăcerilor și vor deveni trup, precum în zilele lui Noe, când a venit potopul și i-a pierdut pe toți. Lipsa fricii dumnezeiești și lepădarea de Dumnezeu vor aduce lipsirea de Harul dumnezeiesc și ca rezultat va urma lipsirea de bunătăți ca părăsire, ca răspuns din partea lui Dumnezeu.
Și atunci se va arăta Antihristul, care va propovădui credința în el, că el este Mesia și că el este singurul care va ajuta și va mântui neamul omenesc de la distrugere și nefericire. Atunci puținii preoți, temători de Dumnezeu, împreună cu puținii creștini, care vor mai rămâne credincioși, ca să scape de pecetluirea fiarei, vor fugi în munți și în peșteri, luând cu ei puțină sare. Iar cei care vor mărturisi credința în Hristos, vor suferi o mucenicie înfricoșătoare, care în vremurile de apoi va fi mai slăvită decât cea a Sfântului Gheorghie sau cea a Sfântului Dimitrie.
Atunci vor învia și marii Sfinți, care nu au pătimit moarte firească, Enoh și Ilie. Vor da mărturia lui Iisus, vor fi chinuiți de Antihrist și astfel vor primi mucenicia și vor urma pe ucenicii care au pătimit sfârșit mucenicesc. Iar după acestea va urma sfârșitul lumii și Judecata cea Mare a întregului neam omenesc.
Această stare pe care o trăim astăzi și pe care o vor trăi oamenii după acestea, arată că sfârșitul este aproape. Și de vreme ce este aproape, trebuie și noi să ne apropiem de Dumnezeu, să ne învrednicească să trăim cu simțirea inimii Patimile Sale, ca să se aprindă în inima noastră dragostea lui Hristos. Căci dacă Îl iubim pe Hristos, această dragoste va cuceri lumea, va înfrânge puterea satanei, va birui toate greutățile și va deschide ușile Raiului. Când va veni dragostea lui Dumnezeu în noi, nici greutăți, nici mucenicii, nici răstigniri nu-l vor mai îngreuia pe om.
Să păzim, așadar, fiii mei, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, să ne silim, fiindcă avem nevoie de dragostea și de harul lui Dumnezeu, ca să înfruntăm suferințe foarte mari. Să trăim prin rugăciune mucenicia lui Hristos, ca să ne învrednicim să răbdăm mucenicie pentru dragostea Sa. Mereu să vă aduceți aminte de cele pe care vă sfătuiesc aici, cu harul lui Dumnezeu.
Vă doresc ca toți să fiți într-o bună stare duhovnicească de nevoință și Dumnezeu și Maica Domnului, cu rugăciunile Sfântului nostru Cosma, să fie cu noi. Amin.
Fragment din cartea Arta mântuirii- Arh.Efrem Filotheitul din Arizona vol. II, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
Am stricat tot planul dumnezeesc, căci Dumnezeu nu ne-a creat să fim nefericiți, blestemați și vrednici de milă!
SFÂNTUL CUVIOS IOSIF VATOPEDINUL
https://www.youtube.com/watch?v=nV35HvmFJeQ&t=37s