Sfântul Grigorie al Armeniei s-a născut într-o familie regală şi a trăit în vremuri tulburi, în mijlocul păgânătăţii, când se făceau războaie absurde şi nimicitoare în care piereau oameni nevinovaţi. Dumnezeu l-a scăpat de primejdia morţii şi a rânduit ca acesta, prunc fiind, să ajungă în Cezareea Capadociei unde a cunoscut şi a primit Credinţa cea mântuitoare în Domnul nostru Iisus Hristos. După a vreme, a ajuns slujitor al regelui Tiridat pe care l-a însoţit în călătoriile sale şi era mult iubit de acesta. Regele era păgân, slujea cu osârdie zeiţei Artemida şi nădăjduia să-l atragă şi pe Sfântul Grigorie la religia sa nebunească şi demonică. Sfântul a rămas credincios Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce i-a atras mânia regelui, care a poruncit să-l supună multor chinuri.
Prin grija Preabunului Dumnezeu, Sfântul Grigorie a fost trimis în Cezareea Capodociei, unde a primit hirotonia întru episcop şi aşa s-a întors în Armenia. ,,Când s-a întors de acolo a luat cu sine mulţime de preoţi pe care îi cunoştea că sunt vrednici, şi a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostaşii lui şi pe restul poporului, începând de la curtea împărătească, până al cel din urmă sătean. A adus apoi mulţime nenumărată de popor la mărturisirea Adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu şi întru dânsele săvârşind Jertfa cea fără de sânge. A sfinţit prezbiteri, a pus şcoli şi dascăli şi a rânduit toate cele cuviincioase spre fapta bună, spre trebuinţa Bisericii şi spre slujba lui Dumnezeu, umblând din cetate în cetate’’. Astfel, faţa urâtă şi păgânească a ţării s-a schimbat întru buna Credinţă în Domnul Iisus Hristos. Sfântul Grigorie a fost numit ,,Luminătorul Armeniei’’, pentru că a fost ales de Dumnezeu să aducă lumina Evangheliei în mijlocul unui popor păgân.
Din păcate, acest popor binecredincios a căzut în erezia pierzătoare a monofiziţilor, care a fost condamnată la Sinodul Ecumenic de la Calcedon, din 451. În acest fel, armenii au pierdut calitatea de Biserică a lui Hristos, devenind o adunare de eretici despărţiţi de Biserică şi anatemizaţi de aceasta.
Dincolo de aceste constatări întristătoare, rămâne nepieritoare osteneala Sfântului Grigorie, care a făcut un bine imens unui popor întreg. Când s-a apropiat vremea despărţirii sale, Sfântul Grigorie s-a retras în pustie, unde şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său.
(După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.388-397)
Presbiter Iovița Vasile
Sfantul Nicolae Cabasila,
Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, Capitolul XXVI
Despre marturisirea credintei in Liturghie
Preotul indeamna pe toti sa marturiseasca ceea ce au invatat sa creada despre Dumnezeu.
„Propovaduim o intelepciune celor desavarsiti” (I Cor 2, 6)
Acestei intelepciuni ne indeamna preotul sa-i deschidem toate usile:
„Usile, usile cu intelepciune sa luam aminte!”,
adica gurile si urechile noastre, ca si cum ar spune:
Insusiti-va aceasta intelepciune, graind-o si ascultand-o necontenit, dar nu cu lenevire, ci cu luare aminte si concentrandu-va in voi insiva.
Iar credinciosii rostesc intreaga marturisire, adica Crezul – Simbolul Credintei.
Dupa aceea, preotul zice:
„Sa stam bine, sa stam cu frica…”
Adica sa staruim cu tarie in credinta pe care o marturisim si sa nu ne lasam ademeniti de vorbaria ereticilor.
Sa stam cu frica, pentru ca e mare primejdie pentru cel ce lasa sa-i patrunda in suflet vreo indoiala despre aceasta credinta marturisita in Crez.
Staruind astfel neclintiti in credinta ortodoxa, vom putea aduce darurile noastre lui Hristos Dumnezeu.
Unirea (Unitatea) credintei este o unitate in Hristos prin Duhul Sfant, si nu o unitate intre oameni pierduta de-a lungul istoriei; aceasta unitate se afla exclusiv in Trupul Bisericii Celei Una, pe care certurile si despartirile oamenilor nu o pot diviza.
Oamenii nu-L pot diviza pe
Dumnezeul-Om si Adevarul Sau, si apoi sa pretinda ca tind sa se reunifice; oamenii pot
sa-L paraseasca Hristos Dumnezeul-Om, si nu le ramane decat sa se intoarca prin pocainta la El.
La o astfel de intoarcere prin pocainta in Trupul Bisericii a celor plecati/iesiti din El, cheama Biserica indeosebi prin savarsirea Sfintei Liturghii.
Este vorba de o intoarcere la credinta Apostolilor si a Sfintilor Parinti care este marturisita in Trupul Bisericii Ortodoxe Sobornicesti.
Sfantul Ioan Gura de Aur scrie in aceasta privinta:
„Unirea credintei se realizeaza cand toti am avea o singura (aceiasi) credinta, cand toti am fi una (in comuniune euharistica), cand toti marturisim la fel credinta ortodoxa (care conditioneaza comuniunea euharistica).
Iar cand noi toti marturisim (Crezul) la fel, aceasta este unirea (unitatea) credintei!”
Nu putem crede sau spera in unirea confesiunilor, care mai nou au capatat in chip „sinodal” statut dogmatic-eclesial de biserici, cu Biserica Ortodoxa!
„Este adevarat, se pot gasi astfel de voroave, care, avand doua intelesuri, pot totodata sa infatiseze ceva aflat intre doua invataturi, prin paradox sau antinomie.
Dar o invatatura cu dublu inteles intre doua invataturi contradictorii despre acelasi inteles este un nonsens, o disonanta cognitiva.
Caci de ar fi posibil asa ceva ar trebui sa existe ceva autentic intre adevar si minciuna, intre marturisire si lepadare/tagaduire”.
Deci daca invataura patristica despre Biserica este mincinoasa, atunci invatatura despre biserici/confesiuni dezbinate in Biserica este adevarata si se justifica demersul ecumenist!
Cum poate fi vorba aici de o invatatura de mijloc, neutra din punct de vedere dogmatic eclesial?
Biserica ca organism dumnezeu-omenesc unic si unitar, este pus la indoiala de actualul sincretism ecumenist.
„Ucenicii” lui Hristos sunt preocupati de aceleasi intrebari si in acelasi mod, cum o fac actualele ideologii anticrestine, ideologii care vand Painea Vietii pe un blid de linte?!
Sfantul Iustin Popovici teologhiseste:
Insusirile Bisericii sunt nenumarate, fiind de fapt insusirile Dumnezeului-Om Hristos, iar prin El si insusirile Dumnezeirii celei in Treime.
Insa de Dumnezeu inteleptitii Parinti ai Sinodului al doilea Ecumenic, carmuiti si calauziti de Duhul Sfant, le-au concentrat, in cel de-al noulea articol al Simbolului de Credinta, in acestea patru:
„Cred Intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica”.
Aceste insusiri ale Bisericii – unicitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea ei – vin din insasi firea si din scopul ei.
Ele hotarnicesc limpede si exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos prin care ea, ca asezamant si obste Dumnezeu-Omeneasca, se deosebeste de toate asezamintele si obstile omenesti.
Dupa cum Persoana Dumnezeului-Om Hristos este una si unica, tot asa si Biserica, intemeiata de El si in El, este una si unica.
Unicitatea Bisericii reiese in chip necesar din unicitatea Persoanei Dumnezeului-Om Hristos, Biserica, fiind in mod organic unul si unicul organism Dumnezeu-Omenesc din toate lumile, nu are, dupa toate legile ceresti si pamantesti, cum sa se desparta/dezbine.
Orice impartire/dezbinare ar insemna moartea ei.
Fiind toata in Dumnezeul-Om, ea este intai de toate si intru totul un organism Dumnezeu-Omenesc si apoi o organizatie dumnezeu-omeneasca.
In ea totul este Dumnezeu-Omenesc: si firea, si credinta, si credinta, si dragostea, si Botezul, si Euharistia, si fiecare Taina a ei, si fiecare sfanta fapta buna a ei; si toata invatatura ei, si toata viata ei, si toata nemurirea ei, si toata vesnicia ei, si toata intocmirea ei.
Da, da, da: in ea totul este unit si nedespartit in chip Dumnezeu-Omenesc:
si increstinarea, si luminarea, si in-dumnezeirea, si in-treimificarea, si mantuirea.
In ea, toate sunt unite in chip organic si haric intr-un singur trup Dumnezeu-Omenesc, sub un singur Cap – Dumnezeul-Om Hristos.
Toate madularele ei, desi ca persoane sunt pururea intregi si nestirbite, sunt unite printr-un singur har al Duhului Sfant si, prin mijlocirea Sfintelor Taine si sfintelor fapte bune, intr-o unitate organica, alcatuiesc un singur trup si marturisesc o singura credinta, care le uneste intre ele si cu Domnul Iisus.
Purtatorii de Hristos Apostoli bine-vestesc, insuflati de Dumnezeu, unimea si unicitatea Bisericii, vazandu-i temeiul in unimea si unicitatea Persoanei intemeietorului ei, a Dumnezeului-Om Hristos:
Fiindca alta temelie nimeni nu poate sa puna decat aceea care este pusa, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3:11).
Se pare ca Mitropolitul Filaret al Moscovei ar fi fost in stransa corespondenta cu patriarhii Bisericii de Rasarit aflate inca sub jug otoman, precum si inspiratorul textului profund al Epistolei Patriarhilor din anul 1848.
Aceasta Enciclica din 1848 a fost un raspuns la scrisoarea Papei Pius al IX lea, care pregatea dogma infailibilitatii papale pentru Conciliul I Vatican.
Epistola Patriarhilor de la 1848 a fost recunoscuta ca un text de referinta in constiinta Trupului Bisericii Sobornicesti.
Aici in textul Epistolei se afirma adevarul, devenit fundamental, ca numai poporul dreptcredincios este pazitorul Credintei si al Sfintei Traditii.
In Sobornicitatea Bisericii toti credinciosii ortodocsi sunt responsabili nu numai de practicarea credintei, dar si de apararea ei, caci intreg Trupul Bisericii constituie instanta suprema in materie de dogme.
Cuvantul intrebuintat in Epistola Patriarhilor pentru a desemna apararea credintei este foarte semnificativ:
„apararea” denota sensul unui scutier, cel care poarta pavaza, scut.
Textul Epistolei Patriarhilor ne spune ca mirenii si monahii sunt scutierii sau strajerii credintei ortodoxe.
Organismul suprem al apararii credintei este deci intregul Trup al Bisericii, poporul dreptcredincios care recunoaste ratificarile unui sinod drept ale sale.
Si in istoria Bisericii se constata cazuri in care, nerecunoscand in anumite formulari credinta ratificata la anumite sinoade, poporul dreptcredincios a respins sinoade intregi ca nefiind ortodoxe.
Cum sunt, de exemplu, cazul sinodului talharesc de la Efes din anul 449, sinoadele iconoclaste din anii 754 si 815 sau sinodul de la Florenta din anul 1438.
Totul depinde uneori de un singur martor/marturisitor, de un Parinte, de un Sfant Atanasie, de exemplu, pe timpul lui Arie sau de Sfant Maxim Marturisitorul in timpul ereziei monotelite.
Mitropolitul Filaret al Moscovei conchide:
Toti impreuna si toti in succesiune, formeaza prin voia lui Dumnezeu o singura Biserica ce este depozitara adevarata a Traditiei Duhului Sfant.
„Poporul” inseamna ansamblul ierarhiei si al credinciosilor si monahilor, constituit din aceste elemente inseparabile care se completeaza unul cu altul in Trupul Bisericii Sobornicesti.
Enciclica Patriarhilor Rasariteni
de la 1848:
(…)
La noi, nicio inovatie nu a putut fi introdusa, nici de catre patriarhi, nici de catre sinoade, pentru ca la noi, pazitorul (aparatorul) credintei este insusi trupul Bisericii, adica poporul dreptcredincios insusi, care doreste ca marturisirea de credinta sa-i ramana vesnic neschimbata si sa coincida in armonie cu a Parintilor Bisericii.
articolul 10:
Noi afirmam ca episcopatul este atat de necesar pentru Biserica, incat fara episcop Biserica (locala) nu este Biserica, iar crestinul nu este crestin, si nici nu poate fi numit crestin.
Pentru ca episcopul este succesor al Apostolilor prin punerea mainilor si prin invocarea Duhului Sfant, si primeste prin hirotonie puterea data de Dumnezeu de a lega si dezlega si puterea de a lucra toate Tainele Bisericii Sobornicesti, prin care se dobandeste mantuirea.
Fiindca omul este supus mortii si nu poate fi vesnic cap al Bisericii, apoi Insusi Domnul nostru Iisus Hristos este Cap si tine carma conducerii Bisericii, o administreaza prin mijlocirea Sfintilor Parinti.
Pentru aceasta Duhul Sfant a hirotonit episcopi Bisericilor locale, legal intemeiate si legal alcatuite din membrii, unii fiind, arhipastori, capi si incepatori (izvoare) care sunt legali canonic, ca fiind in chipul Incepatorului – Izvorului Tainelor – (Hristos) si ale Savarsitorului mantuirii noastre, pentru ca comunitatea credinciosilor, astfel condusa, sa se ridice la inaltimea puterii harului Lui;
de aceea cativa foarte bine exprima laudativ treapta arhieriei: ceea Ce este Capul Hristos, Dumnezeul-Om in Trupul Bisericii celor intai nascuti in ceruri si ceea ce reprezinta soarele in lume, in acelasi chip este fiecare arhiereu in Biserica locala pe care o pastoreste, caci prin episcop se lumineaza turma, se aprind de ravna credinciosii si se fac partasi Trupului Bisericii Sobornicesti a lui Hristos.
Pentru aceea, Sfantul Ioan Damaschin, in epistola sa a IV a catre africani, spune ca Biserica Soborniceasca a fost incredintata spre pastorire episcopilor.
articolul 12:
Credem ca Duhul Sfant invata Biserica Soborniceasca si Apostolica, caci Duhul Sfant este Mangaietorul adevarat, pe Care Hristos il trimite de la Tatal ca sa invete adevarul si sa izgoneasca intunericul din mintea si inima credinciosilor.
Duhul Sfant invata in Biserica prin Sfintii Parinti si de Dumnezeu cuvantatori ai Biserici Apostolice caci, dupa cum toata Scriptura, dupa cum arata consensul unanim al Parintilor, reprezinta cuvintele Duhului Sfant, nu pentru ca Duhul le-a grait nemijlocit, ci pentru ca Duhul a insuflat ca sa fie scrise cuvintele Scripturii, de catre Apostoli si Proroci, tot asa si Biserica este invatata de Duhul Sfant cel de viata facator, nu altfel decat prin mijlocirea Parintilor si de Dumnezeu cuvantatorilor (ale caror canoane au fost ratificate ca fiind insuflate de Duhul, asa cum ne arata Sinoadele Ecumenice).
Epistola Patriarhilor Bisericii Rasaritene despre credinta ortodoxa din 1723
Послание патриархов о православной вере – Антимодернизм.ру
https://antimodern.ru/poslanie-patriarhov-o-pravoslavnoj-vere-1723/
Articolul 10:
Noi credem, așa cum am fost învățați să credem, adică în Biserica Sfântă, Soborniceasca, Apostolică, care cuprinde pe toti ortodocsii și de pretutindeni, oricine ar fi acesti ortodocsi, credincioși în Hristos, care se afla în calatoria pământească si nu s-au stabilit încă în patria cerească. Dar nu confundăm Biserica luptatoare cu Biserica biruitoare, care a ajuns în patria cereasca, asa cum cred unii dintre eretici, căci amândoua categorii coexistă; că amândouă constituie, ca să zicem așa, două turme ale aceluiași Arhipastor Hristos Dumnezeu și sunt sfințite de același Duh Sfânt.
O astfel de confuzie intre cele doua categorii este nepotrivita și imposibila, adica cea luptatoare este pe drum, iar celălalta biruitoare deja a ajuns în patria cereasca și a primit răsplata, pe care va urma sa o primeasca întreaga Biserică Soborniceasca.
Din moment ce omul este supus morții el nu poate fi capul vesnic al Bisericii, Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, este Capul Bisericii si o guvernează prin Sfinții Părinți.
În acest scop, Duhul Sfânt i-a numit pe episcopi ca fiind conducători, păstori, și lideri, care nu sunt structurati asa prin abuz, ci în mod canonic, indicându-i pe acești arhipăstori ca fiind ei in chipul Conducatorului și Savarsitorului mântuirii noastre, pentru ca comunitatile credincioșilor aflate sub această administrație să se înalțe prin puterea harului Sau.
Printre alte opinii nelegiuite, ereticii au susținut că un simplu preot și un episcop sunt egali unul cu celălalt, si că este posibil să fiintezi eclesial chiar si fără episcop, că mai mulți preoți pot conduce Biserica si că mai multi preoti pot hirotoni un alt preot. Ca asa cum episcopul hirotoneste, la fel ar putea sa hirotoneasca si preotul, adica fiind mai mulți preoți pot hirotoni un episcop – insa le putem spune faptul că Biserica Răsăriteană nu accepta această erezie; atunci noi, în conformitate cu opinia care a fost dominantă în Biserica Răsăriteană din cele mai vechi timpuri, confirmăm că treapta de episcop este atât de necesara în Biserică, încât fără episcop nici Biserica Locala nu poate fi, nici creștinul nu se mai poate numi creștin.
Episcopul, este succesor al Apostolilor, prin punerea mâinilor și
prin invocarea Duhului Sfânt, după cum a si primit autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu, ca fiind in chipul lui Hristos Dumnezeu pe pământ, prin Duhul Sfânt, izvorul deplin al tuturor Tainelor Bisericii Sobornicesti prin care se dobândește mântuirea.
Noi credem că episcopul este la fel de necesar pentru Biserică ca rasuflarea pentru om și soarele care rasare pentru pamanteni in lume.
De aceea, unii care lauda treapta episcopala, conchid pe buna dreptate:
„Că ceea ce este Hristos Dumnezeu în Biserica întâilor născuti din cer și ceea ce puterea soarelui reprezinta pentru lume, de aceiasi importanta este prezenta fiecarui episcop în Biserica Locala; astfel încât prin episcop turma este luminată, încălzită și incorporata in Trupul Bisericii lui Hristos Dumnezeu.”
In acest fel se desfasoara succesiunea apostolica.
Căci Domnul Hristos, Care a promis că va fi cu noi până la sfarsitul veacurilor, deși este cu noi și sub alte chipuri ale harului și binefacerii dumnezeiesti, insa prin harul arhieriei comunică cu noi într-un mod special, vietuieste și se unește cu noi prin harul Sfintelor Taine, si indeosebi prin harul prezentei Sale simtite, adica prin puterea Duhului, prin care este hirotonit episcopul și prin care ne pazeste să nu cădem în erezie/schisma.
De aceea, Sfântul Ioan Damaschin, în a patra sa scrisoare către africani, spune că Biserica Soborniceasca a fost în general încredințată episcopilor; că succesorii Apostolui Petru sunt recunoscuți:
la Roma – Clement primul episcop, în Antiohia – Evodie, în Alexandria, pe Marcu; că Sfântul Andrei l-a pus pe Stahie pe tronul Constantinopolului; în marea Cetate Sfântă a Ierusalimului, Domnul l-a hirotonit episcop pe Iacov, după care a fost un alt episcop, și după el altul.
Succesiunea lor, demnitatea și autoritatea apostolică, este, de asemenea, evidențiată de Eusebiu și de mulți dintre Părinți, si ar fi inutil să enumerăm, în egală măsură, obiceiul general și apostolic al Bisericii Sobornicesti.
De asemenea, este evident că treapta episcopala este diferita de cea a unui simplu preot.
Căci preotul este hirotonit de episcop, dar episcopul nu poate fi hirotonit de preot, ci după canoanele Apostolilor, un episcop poate fi hirotonit de doi sau trei episcopi
Mai mult decât atât, preotul este desemnat de episcop, iar episcopul este ales nu de preoți sau presbiteri sau de autoritățile laice, ci de Sinodul Biserici Locale din regiunea în care se află orașul pentru care va fi numit. În plus, preotul primeste autoritatea și harul preoției numai pentru el însuși, în timp ce episcopul o poate transmite si altora.
Preotul, după ce a primit harul Preoției de la episcop, înfăptuiește Botezul, slujeste Liturghia, impartaseste poporul cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos, mirunge cu Mir in Taina Mirungerii pe cei botezați, savarseste Taina Cununiei, se roagă pentru cei bolnavi in Taina Sfantului Maslu, savarseste Taina Pocaintei prin marturisirea si dezlegarea pacatelor ortodocșilor, îi învață pe cei care vin la el, arătându-le căile de a ajunge in Împărăția Cerurilor.
Dar episcopul, pe lângă faptul că savarseste toate aceste Taine (căci se spune că este gura izvorului Tainelor și darurilor dumnezeiesti prin puterea Duhului Sfânt), numai el săvârșește Taina sfintirii Marelui Mir; propovaduieste invatatura Sfintei Evanghelii și intareste pe cei ortodocși în credință și îi poate excomunica pe cei neascultători, ca pe niste păgâni și vameși, condamnă ereziile, caci erezia ne pune sub anatemă și de asemenea episcopul își pune viața pentru oile sale.
Acest lucru relevă diferența incontestabilă dintre un episcop și un simplu preot și, faptul că, în afară de episcop, toți preoții din lume nu pot păstori Biserica și nu pot organiza administratia.
Dar s-a observat pe bună dreptate de către unul dintre Părinți că nu ne va fi ușor să găsim o persoană echilibrata printre eretici/schismatici;
Când părăsesc Biserica, acestia sunt parasiti si ei de harul Duhului, și nu le mai rămâne limpezita nici cunoașterea, nici lumina constiintei, ci doar întuneric și orbire.
Căci dacă lumina harului ar fi fost cu acestia, nu ar fi respins cea mai evidenta prezenta a lui Hristos prin harul arhieriei despre care vorbesc Scripturile, istoria Bisericii și scrierile Sfinților Parinti; aceasta harisma a fost întotdeauna recunoscuta și mărturisita de întreaga Biserică Soborniceasca.