Două sau trei Duminici la rând, după Dumnezeiasca Liturghie, a mers la Școala Agricolă, unde era o grădină zoologică. Acolo își petrecea timpul în chip plăcut, uitându-se la animale, însă iarăși a început să-și facă probleme: „Merită să-mi dau inima unei priveliști frumoase și să rămân într-o astfel de stare de mulțumire? Nu mă desparte aceasta de Hristos? Gata. Până aici. Am să merg sus în munte”.
Însă și acolo se nevoia să nu-i „fure” inima vreo mulțumire care părea duhovnicească, însă nu era. Îi spunea gândul: „Acolo sus, în vârf, este o priveliște frumoasă, vezi valea, vezi râul. Acolo să te așezi să citești, să faci rugăciune pe o stâncă, sub un brad”. „Nu”, își răspundea, „am să merg jos, unde nu sunt toate acestea”. Și în cele din urmă, tăindu-și voia, a ajuns să afle mai multă odihnă jos, în vale, decât pe vârful muntelui.
Arsenie, ca „nevoitor care neîncetat uneltea chipuri de nevoință”[1] pentru a sta împotriva a tot ceea ce îi „fura” inima, a luat hotărârea să nu mai meargă nici pe munte, nici în vale, ci să rămână închis în casă. Așadar, și-a cumpărat un mic strung și, în timpul liber, se închidea în cameră și făcea rucodelie spunând rugăciunea. La început i-a venit greu să stea închis, însă își dădea seama că aceasta îl va ajuta duhovnicește și o simțea ca pe o nevoie. Încet-încet, a început să-i placă.
Arsenie nu făcea această nevoință fără motiv sau în chip egoist, ci întru cunoștință, „ca să meargă împotriva dorinței sale”, după cum spunea mai târziu, „ca să-și supună sinele”. A înțeles încă din tinerețe că, „chiar bună să fie dorința, are înăuntru voie proprie, iar voia proprie nu te ajută, nu te eliberează, ca să te unești cu Hristos. În acest fel Îl iubești pe Hristos, însă Îl iubești în felul tău propriu, păstrând adică dorințele așa-zis bune”. Nevoindu-se în acest fel, a înțeles că, „atunci când jertfești pentru Hristos ceea ce dorești, atunci Hristos îți dă o odihnă mai mare, iar când nu ai nicio dorință, atunci viața ta este o prăznuire. De toate te bucuri și inima ta este în întregime dăruită lui Hristos”. Pe această temelie, pe care Cuviosul a pus-o de tânăr, și-a clădit toată viața sa.
[1] Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul al XXIX-lea.
(Extras din Sfântul Paisie Aghioritul – Editura Evanghelismos)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Ultimul Popic a fost muiat în sânge
DE ADRIAN PĂTRUȘCĂ
La sfârșitul lui 1989, regimurile comuniste au căzut unul după altul, potrivit Principiului Dominoului. Și înțelegerilor din Malta.
Acestor mișcări populare instigate și coordonate din afară cu sprijinul unor forțe din interior li s-a spus „Revoluții Colorate”. Un machiaj menit să le ascundă adevăratul chip, de Lovituri de Stat.
În România, nici acordul din Malta, nici Principiul Dominoului nu au funcționat. Ceaușescu, oltean căpos, nu s-a lăsat dus.
A fost îmbiat/amenințat să rămână în Iran. Nu a făcut-o.
În mod neverosimil, a decis să reziste în fața Tăvălugului Colorat. El singur, dintre toți dictatorii europeni cu care se pupase în ultimele decenii.
Așa că Principiul Dominoului a fost înlocuit cu Principiul Ultimului Popic.
Atunci când pe pista de joc rămâne un singur popic, acesta devine țintă pentru TOATE bilele.
Împotriva regimului Ceaușescu – ultimul popic rămas în picioare – s-au coalizat TOATE forțele care doreau căderea Cortinei de Fier și instituirea unei noi ordini globale. Astăzi, îi spunem Marea Resetare.
Conștientă de deznodământul inevitabil, Securitatea s-a fofilat. Dar Armata s-a executat. A executat. A tras. Întâi în aer, apoi în plin.
În acest moment, a apărut un al doilea fenomen neverosimil. În loc să fugă din fața gloanțelor și a blindatelor, un grup de copii a rămas pe loc.
Ca niște miei trimiși la junghiere. Au primit moartea ca pe o izbăvire.
Ei, care nici măcar nu cunoscuseră Viața.
Ultimul lor strigăt a fost el însuși neverosimil: „Vom muri și vom fi liberi”.
Mai mult decât o mărturie: un Testament.
E uimitor că, în 33 de ani, nu a apărut nici o lucrare de teologie care să explice adâncurile și resorturile mistice ale acestui strigăt suprem, care restabilea ordinea divină între cele două mari daruri primite de Om de la Creator: Libertatea mai presus de Viață.
E uimitor că nici un romancier sau dramaturg nu a exploatat până acum tema atât de evidentă a evenimentelor din Decembrie 1989: Nașterea Mântuitorului și Uciderea Pruncilor.
E uimitor că nici un sociolog nu a încercat să deslușească prin ce taină, după decenii de ateism întunecat, din sânul unui popor căruia îi fusese decapitată toată elita, au apărut acești Mucenici.
Din ciocnirea a două evenimente istorice neverosimile, fiecare în parte imposibil de explicat logic – refuzul lui Ceaușescu de a abdica și a-și salva pielea în fața ocultei din Malta și jertfa copiilor – s-a născut ceasul astral al poporului român.
Un moment de frângere a Istoriei, comparabil cu Jertfa Brâncovenilor și a Sfinților Închisorilor. Un moment de răs-Cruce.
Să nu ne lăsăm înșelați: deși s-a încercat mânjirea ei cu executarea ritualică a soților Ceaușescu în sfânta zi de Crăciun, apoi cu mineriadele și cu trădarea sistematică a tuturor guvernelor care s-au înșirat timp de 33 de ani, Lumina acelor zile a continuat să strălucească în întuneric.
Și să lucreze tainic. Orice jertfă lucrează în adânc. Germinează și dă roade.
Să nu ne lăsăm înșelați: zilele acestea nu sunt de jale, ci de bucurie.
Alții s-au bucurat că au avut revoluții colorate în nuanțe mai pale. S-au bucurat că nu au avut jertfe. Și că, după aceea, au prosperat. „Adevărat zic vouă: și-au luat plata lor”.
Să nu deznădăjduim: pentru noi ora secerișului nu a venit încă. Dar va veni. Curând.
Revoluția noastră a fost colorată cu sânge. Fără machiaj. Fără cascadorii. Jertfa a fost reală și totală.
Ultimul Popic a fost muiat în sânge. Nu mai este mult până când va înflori, asemenea Toiagului lui Aaron.
via activenews
„Ești neputincios cu trupul? Dar cu duhul, dacă voiești, ești puternic să lucrezi binele”
Sfântul Teodor Studitul
Oare nu ne stă înainte Împărăția Cerurilor? Nu viața veșnică? Nu bucurie negrăită? Se poate oare să dobândim ceva dintre darurile cele mari și dorite prin lenevire? Nicidecum. Prin urmare, trebuie să ne trezim cu toată sârguința, și trebuie să secerăm nu cele stricăcioase și vremelnice, ci cele nestricăcioase și veșnice, astfel încât să se ajungă să se spună și despre noi: Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine îți va fi. Să nu spună cineva: „Neputincios sunt, nu pot secera”. Ești neputincios cu trupul? Dar cu duhul, dacă voiești, ești puternic să lucrezi binele. Lacrimă ai, pocăință ai, zdrobire a sufletului ai, paza minții ai, blândețe ai, pace ai și sfințenie, care sunt cele mai dragi lui Dumnezeu. Să nu spună cineva: „Mă poticnesc, nu pot umbla drept”. Numai să vrei, și te va scula pe tine: Cel ce scoate din pulbere pe sărac și ridică din gunoi pe cel sărman. Oare cel ce cade nu se mai ridică și cel ce se abate nu se mai întoarce? Viu sunt Eu, nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.”
Ce dezvinovățire binecuvântată vom avea? Ce scuză potrivită că nu am împlinit poruncile cu toată râvna? Și că nu am dobândit bunătățile cele din făgăduințe? Vezi cum s-au ostenit sfinții noștri părinți! Au semănat, au secerat, au adunat în jitnițele lor viață veșnică. Și acum se bucură, așteptând descoperirea zilei celei de pe urmă, întru care vor străluci ca soarele. Așadar, vă rog, să nu ne înstrăinăm de fericiții aceia, fraților, și pentru mici și puține plăceri și zile să nu ne pierdem mântuirea noastră nemuritoare, având osânda, ci cât ne stă în putință, să luptăm să umblăm pe urmele lor, toate răbdându-le, toate îndurându-le, ca să moștenim Împărăția Cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Teodor Studitul, Catehezele mici. Cateheza 16, Editura Doxologia, Iași, 2018